În ceas de deznădejde

În ceas de deznădejde, când frigul mă îngheață
Și când durerea-mi smulge din inimă iubirea,
Cine îmi dă, Stăpâne, atuncea nemurirea,
Când nu mai văd nimica din tot ce-mi este-n față?

Când lacrima neplânsă așteaptă în neștire
Ca zorii dimineții mai repede să vie
Și când aștept mai grabnic speranța să re-nvie,
Adăpostind în suflet apusa mea Iubire…

Atunci un gând mă arde, un dor mă mistuiește:
Aș vrea să faci din mine iubita Ta comoară!
Și tot ce-o să mă-nfrunte, și tot ce-o să mă doară
Vor fi doar punți de slavă ce Raiu-mi dăruiește.

Dar gându-i prea departe și prea-i deșartă lumea,
Iar eu tot singur încă, mă zbat printre suspine
Și-aș vrea să am aripe, ca să mă ʼnalț spre Tine…
Dar cât de jos sunt, Doamne, și cât de sus Ți-e culmea…

Adâncă tulburare! Ce cruntă năzuință!
Căci niciodată, lutul, în înger nu se face!
Și-oricât ar fi dorință, tot în țărână zace…
Dar cum de-ntreci, Tu, Doamne, a mea închipuință?

Uimirea mea profundă mai mult și mult s-arată.
Din lutu-acela jilav, mai jos ca cel mai josul,
Cum reușit-ai, Doamne, din mine, păcătosul,
Să faci un fiu al slavei cu un așa un Tată? !

Mă-nchin cu umilință, și-Ți mulțumesc de toate,
Că-ndurerarea-ceea mi-a fost numai spre bine,
Să văd că nu-s nimica, o, Doamne, fără Tine
Și că doar Tu, Iubite, m-ai izbăvit din noapte!

Buble Estera 

29 August

Ai milă de mine, Dumnezeule.” Psalmi 51:1

În timp ce suferea de o boală gravă, doctorul Carey a fost întrebat: „Dacă boala aceasta se va dovedi fatală, ce pasaj aţi vrea să alegem pentru predica de înmormântare?” El a răspuns: „O, mă simt atât de păcătos şi nevrednic să se spună ceva despre mine, dar dacă trebuie să am o predică de înmormântare, ar fi bine să fie din textul „ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele (Psalmi 51:1)”. În acelaşi spirit de umilinţă, el a scris în testamentul său ca piatra de mormânt să poarte următoarea inscripţie:

WILLIAM CAREY, NĂSCUT AUGUST 17,1761; MORT
Un vierme nevrednic, sărman şi umil
Se-ntoarce în căminul Tău divin.

Doar prin sprijinul harului liber poate cel mai experimentat şi onorat dintre sfinţi să se apropie de Dumnezeu. Cei mai buni dintre oameni sunt conştienţi, în primul rând, că sunt oameni. Bărcile goale trec pe deasupra apei, dar corăbiile încărcate sunt afundate în apă; falşii credincioşi pot să se laude, dar adevăraţii copii ai lui Dumnezeu strigă după îndurare, recunoscându-şi nevrednicia. Avem nevoie de mila Domnului în faptele noastre bune, în rugăciunile, predicile, milosteniile şi lucrurile noastre sfinte. Sângele nu a fost stropit doar pe uşile caselor israelitilor, ci şi în templu, pe scaunul îndurării şi pe altar, fiindcă păcatul intră în cele mai sfinte lucruri, şi este nevoie de sângele lui Isus care să le curăţească. Dacă avem nevoie de îndurare în îndatoririle noastre, ce putem spune despre păcate? Cât de minunat este
gândul că îndurarea cea veşnică aşteaptă să ne mântuiască, să ne repare greşelile, şi să ne vindece oasele rupte!

Meditaţii C. H. Spurgeon

Se scutură pământul

Se scutură Pământul de-atâta suferință,
Durere fără margini e peste tot pe el.
Copiii Tăi Te-așteaptă, Isuse-n umilință
În încercări, ispite, zdrobiți în fel și fel.

Bolnavii fără număr pe paturi de spitale
Așteaptă-o mângâiere, să fie vindecați…
Isuse, vino azi la copiii Tăi din vale,
Așteaptă cu-nsetare să fie mângâiați.

Așa precum pământul uscat și fără apă
Așteaptă ploaia vie să-l mângâie cu drag,
La fel Te-așteaptă omul să stați la o agapă,
Să treci, Isus iubite, al casei sale prag.

Păduri, mii de hectare, se sfarmă-n depărtare
Cuprinse de văpaia de foc de neoprit,
Pe munți se-nalță focul mai mare, tot mai mare,
Tot cerul este roșu, de parcă-ar fi vopsit.

Canicula cuprinde planeta noastră-ntreagă
Și pârjolește totul în calea ei de jar,
Topește și ghețarii, cuprinde lumea-ntreagă,
În dansul ei frenetic se-ntoarce iar și iar…

Se scutură Pământul de-atâta răutate,
Căci oamenii se ceartă și-mpart ce nu-i al lor
Și peste tot în lume-și împart război și moarte
Și seamănă urgie popor peste popor…

E vremea cercetării, Pământul se frământă…
Tu ce mai stai, creștine, de nu te pocăiești?
Ce mai aștepți atâta, ce duh străin îți cântă?
Ce tot îți pune piedici pe Domnul să-L primești?

De ce se-ntâmplă toate și cerul parcă pică?
De ce nu mai e lumea la fel ca la-nceput?
Nu vezi, iubite suflet, că-n jur totul se strică
Și oamenii se strică din zi în zi mai mult?

Nu mai e lumea lume, chiar cerul parcă frige,
Cupolă de aramă pe un pământ încins…
Păcatul e la culme, pe mulți oameni atinge,
Dar omul nu se lasă de Duhul Sfânt atins…

E multă spurcăciune în lumea asta mare,
Păcatul e la culme, noi stăm nepăsători,
Isus este aproape și soarele răsare,
O trâmbiță în zare se-aude de cu zori.

Fii gata totdeauna să te-ntâlnești în stele
Cu Dumnezeul slavei, să scapi de-orice necaz,
De boală, de ispită, de patimile grele,
De arșița cumplită ce ne topește azi,

Să fim o veșnicie cu Domnul vieții noastre
Și să călcăm pe aur ca sticla străvezie,
Pe străzile din ceruri, din înălțimi albastre
Și să trăim cu Domnul Isus o veșnicie.

Dorel Puchea 

Balada cautatorului

Mai verde-i iarba-n alta parte,
Mai buna-i pentru pasunat,
Si apa-i dulce de-adapat;
Anticipez deja, si-s foarte
Miscat si entuziasmat;
De fratii mei m-am saturat,
La revedere, am plecat.

As vrea sa-mi implinesc menirea
Insa, ma simt cam deranjat,
Caci eu sunt mai emancipat,
Si stiti, cu mult mai educat,
Si ei, sarmanii, cu slujirea,
Mai au cam multe de-nvatat,
De-apreciat, si tolerat.

Acolo unde ma voi duce,
E-atata har la predicat,
Si la rugat, si la cantat,
Ma simt asa de motivat;
Ce bucurie imi produce,
Si cat sunt de incurajat;
Eu cred ca sunt justificat.

Ma duc sa-mi promovez talentul
Caci sunt si foarte inzestrat,
Eu banuiesc c-ati remarcat;
Nu vreau sa pierd cumva momentul
Si sa raman nerealizat,
De-aceea m-am mobilizat.
Sa fiti iubiti! Eu v-am lasat!

**************************************

O, Doamne, iarta-mi insolenta
De cate ori m-am inaltat
Pe mine, si am confundat
Mandria mea cu excelenta
Slujirii intr-un mod curat;
In tot ce mi-ai incredintat
Vreau Tu sa fii glorificat.

Te rog sa izgonesti tendinta
Si boala dupa cautat
Ceva ce nu e de aflat,
Ci, imbracat cu umilinta
De slujitor indatorat,
Pe fratii care mi i-ai dat
Sa-i pretuiesc cu-adevarat.

„Iubiti-va unii pe altii cu o dragoste frateasca. In cinste, fiecare sa dea intaietate altuia.” Romani 12:10.

Anca Winter 

Isaia 53

Cine-a crezut in ce ni se vestise,
Sau bratul Domnului a cunoscut?
Chiar de la inceput, de cand venise,
Ca o odrasla slaba a crescut.

Ca un Lastar ce creste in pustie,
Prin frumusete nu ne atragea,
Nu stralucea decat in modestie,
Placut la-nfatisare nu era.

Om al durerii si al suferintei
A fost de toata lumea parasit,
Invesmantat in haina umilintei
L-am ignorat si L-am dispretuit.

Si totusi, suferinta ce-a purtat-o
A fost a noastra; fiindca ne-a iubit
Durerea noastra-asupra Lui a luat-o,
Nu pentru vina Lui a fost lovit.

Ci pentru noi a fost strapuns pe cruce,
Vinovatia noastra a purtat,
Pedeapsa, care pace ne aduce,
El a primit-o, si ne-a vindecat.

Mergeam pe drumul nostru in nestire,
Cu totii rataceam ca niste oi,
Insa, a noastra grea nelegiuire
Pe El a pus-o Domnul, nu pe noi.

Ca mielul dus inspre macelarie,
Si ca o oaie muta, n-a rostit
Nici macar un cuvant de vrajmasie
Cand a fost chinuit si asuprit.

Prin judecata si prin apasare
El a fost luat, dar cine a crezut
Ca moartea Lui a fost ispasitoare
Pentru poporul care L-a vandut?

De cel bogat I-a fost sapat mormantul,
Si groapa I-a fost pusa intre rai,
Macar ca nu I-a fost viclean cuvantul
Si n-a mers pe-a nelegiuirii cai.

Domnul a hotarat ca sa-L zdrobeasca
Prin suferinta… Dar prin jertfa Sa,
Samanta de urmasi ce-o sa-odrasleasca
O va vedea, si se va bucura.

Si va simti atunci inviorarea
Prin rodul muncii sufletului Lui
Cand multi primi-vor binecuvantarea,
O stare dupa voia Domnului.

De-aceea cu cei mari Ii voi da parte,
La loc cu cei puternici si-naltati,
Caci pentru pacatosi S-a dat la moarte
Si S-a rugat pentru cei vinovati.

Anca Winter 

Tatal nostru

Al nostru Tata care esti in ceruri,
Sfinteasca-se Numele Tau in veci;
Si vie sfanta-mparatia Ta;
Si voia-Ti din inaltele eteruri,
Sa netezeasca asprele poteci
De pe pamant, si din inima mea.

A noastra paine ni-e de trebuinta,
Ne-o daruieste azi prin mila Ta
Ca astfel inaintea-Ti sa traim;
Ne iarta, te rugam cu umilinta,
Asa precum si noi vrem a ierta
Celor ce ne gresesc, si sa-i iubim.

Nu ne lasa sa fim dusi in ispita,
Ci da-ne izbavire de cel rau,
Caci toate Tie doar Ti se cuvin;
A Ta-i puterea cea nemarginita,
Si slava inconjoara tronul Tau,
A Ta e-mparatia-n veci. Amin!

Inspirata din Matei 6:9-13.

Anca Winter 

Ce clipa grea…

Ce clipă grea, ce crudă zbuciumare
să fii trântit de unii la pământ
iar alţii să te calce în picioare
şi tu să stai să fii de toţi înfrânt!

Să fii făcut asemeni cu nimicul,
mai mic decât o slugă la stăpân;
din praf doar ochii să-ţi ridici spre altul
şi să-l priveşti cu sufletul senin.

Să preţuieşti mai mult o umilinţă
decât o înălţare de un ceas
că trecătoare-i slava care-nalţă
pe omul muritor pe-al lumii tas.

Să nu arunci cuvintele mâniei
spre-acei ce ne’nţelept te asupresc;
să nu laşi limba ta pradă furiei!
Tăcerea e un giuvaer ceresc.

Să nu te-ascunzi sub masca falsităţii
a celor ce cu numele îşi spun
că sunt creştini, slujesc Divinităţii
dar faptele sunt trestie şi fân.

Să pui ‘naintea ta pe cel ce-ţi este
prieten drag ori frate, chiar duşman;
folosul lor îl caută în toate
şi vei vedea că nu slujeşti în van!

Să cauţi să te porţi cu simplitate,
nu în veşminte scumpe fel de fel.
Să-ţi fie hainele mereu curate;
le spală-n sângele cel sfânt, de Miel.

Să te păstrezi smerit şi blând în viaţă
chiar dacă simţi ades că eşti prea jos.
Mândria dacă-i masca de pe faţă,
o leapădă, că nu ţi-e de folos!

Galaţi,
Cristina Magdalena Frâncu

Pentru mine

De ce-ai venit, Isuse, in lumea de durere
Traind in umilinta si fara mangaiere?
De ce-ai lasat Tu Cerul si zarile albastre
Si-ai coborat in lumea nenorocirii noastre?

N-ai fost primit de oameni, sau inteles vreodata,
Si n-au putut pricepe ca Dumnezeu Ti-e Tata,
Nu Ti-au adus nici cinste, si nici recunostinta,
Ci-au pregatit o cruce, si-au dat o grea sentinta.

Am fost si eu in juriu, Ti-am iscalit sentinta,
Te-am condamnat la moarte, nebanuind cainta,
Ce-avea sa copleseasca gandirea mea netoata,
Cand am aflat pe urma ca eu sunt vinovata.

Dar Tu-ai lasat marirea si zarile senine,
Si ai venit specific, gandindu-Te la mine,
Ti-ai parasit locasul de dincolo de stele
Ca sa rezolvi problema nenorocirii mele.

Nu voi putea pricepe de ce din gloata mare
Ti-ai indreptat privirea spre mine-o tradatoare,
Si ochii Tai, seninii, mi-au cucerit fiinta,
Starnind in mine plansul amar, si pocainta.

Ai acceptat Tu moartea sa nu fiu condamnata,
Mi-ai ispasit prin cruce nelegiuirea toata,
Din zdrentele murdare m-ai imbracat in haina
Mai alba ca zapada, ce minunata taina!

Cu inima smerita Iti cant azi o cantare,
Si-ntreaga mea fiinta se pleaca-n inchinare,
Caci Te-ai gandit la mine; iubirea ce ne leaga
N-as da-o, scump Isuse, nici pentru lumea-ntreaga.

Anca Winter 

Viata schimbata

23 octombrie

Text: Galateni 5:16-26

…Cristos traieste in mine… traiesc in credinta in Fiul lui

Dumnezeu, care m-a iubit si S-a dat pe Sine pentru mine.

 Galateni 2:20

In cartea sa: „Five musts of the Christian Life” (Cinci necesitati
ale vietii crestine), F.B. Meyer spune despre o conversatie pe
care a avut-o cu cativa credinciosi, In casa lui William Wilberforce.
in timp ce discutau despre dificultatile vietii de crestin, un pastor,
foarte inaintat in varsta, s-a ridicat si a marturisit ca el a fost
intr-un fel „cu siguranta ars”. Isi aducea aminte de vremea cand
incerca sa-i stapaneasca pe copiii de la scoala duminicala care erau
neobisnuit de galagiosi. Rabdarea i se incordase pana la punctul de
rupere. De fapt, era pe punctul sa explodeze, cand s-a simtit
indemnat sa se roage: „Doamne, da-mi rabdarea Ta, pentru ca a
mea mi s-a terminat”. In acel moment, duhul i s-a linistit. De aceea
s-a decis in clipa aceea sa se bazeze pe puterea Domnului in fiecare
situatie dificila.

Meyer a scris apoi: „Cand ne-am intalnit a doua zi de dimineata,
Wilberforce si cu mine am marturisit ca experienta acelui pastor
batran ar trebui sa fie si a noastra de atunci incolo. Ar trebui sa
vedem ispitele ca ocazii pentru a cere din nou viata din viata
Domnului nostru Cel inviat din morti! Prin Duhul de viata al lui
Cristos vom fi mai mult decat biruitori”.

Sa urmam acest exemplu. Daca suntem inclinati sa fim mandri, sa
ne rugam: „Doamne, da-mi umilinta Ta”. Cand suntem iritati de
oameni nerezonabili, sa spunem: „Doamne, da-mi dragostea Ta”.
si cand suntem ispititi sa pacatuim, sa ne rugam: „Doamne, da-mi
sfintenia Ta”.

‘Toate nevoile noastre se afla in El. Prin credinta venim inaintea
Lui cu nevoile noastre, In schimbul vietii din Cristos.” – R.W.D.

Acum prin credinta in Isus traiesc
Si prin credinta El traieste-n mine;
S-am victorii eu nu ma straduiesc,
Ci ma-ncred in puterile-I divine.” – Complin

Obtinem victorie atunci cand renuntam la
placerile pacatului, In schimbul puterii in Cristos.

Painea zilnica

Mandrie rasturnata

Text: Proverbele 16:5, 16-19            

O inimă trufaşă este o scarbă înaintea Domnului…” Proverbele 26:5

Un om trufaş îşi semnalează mandria ca o lumină intermitentă într-o intersecţie. El afişează cat de „măreţ” este el prin umblet, vorbire, şi maniere. Preotul englez Caleb C. Colton, a spus: „Mandria, ca un magnet, arată întodeauna spre un singur obiect, eul. Spre deosebire de magnet, ea nu are polul de atragere, ci oriunde o îndrepţi ea respinge numai.
Există o formă mai subtilă a mandriei care nu este prea uşor de detectat. Ea se ascunde sub un furnir subţire de pretinsă umilinţă. Creştinii cu o părere modestă despre ei înşişi par deosebit de înclinaţi spre această formă de vanitate. Simptomele ies la suprafaţă prin comentarii ca: „Nu sunt destul de bun”. „Prefer să stau în umbră”. „Nu cred că am să pot face prea multe pentru Domnul”.
Aţi auzit vreodată afirmaţii ca acestea? La suprafaţă par să exprime umilinţă. Dar analizati-le numai un moment. Subiectul dominant este totuşi „eu”. Umilinţa autentică nu are nevoie să-l enunţe pe eu. În multe cazuri, dezaprecierea de sine este semnul unei mandrii inversate. În loc să ne ridicăm pe noi înşine, ne coboram – dar reflectorul este totuşi cu toată lumina pe „eu”.


Dumnezeu urăşte orice formă a mandriei – cea ascunsă, cat şi cea afişată. Dacă credem că suntem „cineva”, trebuie să recunoaştem totală dependenţă de Dumnezeu. Dacă credem că suntem un „nimeni”, trebuie să acceptăm cu recunoştinţă darurile pe care El ni le-a dat. Apoi trebuie să-I slujim lui Dumnezeu în umilinţa inimii noastre şi să-I dăm Lui toată slava – D.J.D.

Avem o putere egoistă în noi:
Eul nostru mandru şi ambiţios
Vechea fire mandră trebuie s~o omori,
Dacă-L vrei ca Domn în viaţă pe Cristos.” – Anonim

Umilinţa falsă este mandrie curată

Painea zilnica