E toamnă, înspre primăvară, căci iarna grea a fost dintâi

E toamnă, înspre primăvară, căci iarna grea a fost dintâi,
A fost atunci când la Golgota Iubirea ne-a stat căpătâi!
E seară, înspre dimineață, căci peste noapte am sărit,
Căci pentru noi, Lumina jertfei e-un veșnic far și-un răsărit!

Nu mai avem nici grija zilei celei de azi, celei de mâine,
Căci Dumnezeul cel puternic ne e și azi și mâine pâine!
Am început cu secerișul, căci am sărit de semănat,
Am început doar să culegem ce-n Golgota Isus ne-a dat!

Am început cu bucuria, căci am sărit peste necaz
Și chiar dacă mai e vreunul, întoarcem celălalt obraz!
Am început cu veșnicia de-aici de jos, de pe pământ
Că-n noi, comoara-mpărăției, ne-a scris-o-n sfântul legământ

E toamnă, înspre primăvară, nu vom cunoaște iarna noi
Căci rădăcina cea din Domnul nu va lăsa măslinii goi
Și chiar de-ar fi să ne-nconjoare, vreun vânt, vreun crivăț, sau zăpezi
Noi ne vom încălzi la focul din inimă, pe care-l vezi!

Căci ardem azi și ardem mâine de dorul celor ce vom fi
Căci tot ce facem azi, în ceruri la sânul Lui noi vom găsi
Căci tot ce-adun aici, se stinge, este deșert și trecător,
Dar dacă dau, slujind pe alții, pe Domnul, sunt câștigător!

Vom câștiga o primăvară, acolo sus în veșnicii
Căci prin credința noastră-n Isus, suntem numiți ai Lui copii
Îmbracă-ne copacii, Doamne, în toamna asta de acum
Cu rodul sfânt, roduri bogate, și fii cu noi și azi pe drum!

Camelia Stîngaciu 

Toamna

E toamnă în sufletul tău pribeag?
S-a mai dus o vară și tot ce îți este drag?
Nu suspina, nu plânge căci a mai rămas
Isus e lângă tine cheamă-l tu indat’.

Nu rătăci în noaptea întunecată.
Căci e un soare ce încă încălzește
Chiar dacă norul îți umbrește ființa
Nu știu care îți este dorința.

Dar știu că este unul care îți poate lua
Povara, tristețea și problema ta.
Rămâi lângă el și valul se va potoli
Iar tu vei sta pe stâncă și nu te vei clinti.

Rămâi în picioare rămâi și te luptă
Căci ai un scut puternic care te ajută
Rămâi la adăpost sub aripa sfântă
Nu te lăsa învins, mai roagă-te, mai strigă.

Genunchii zdrobiți și glasul ce e stins
De atâta plâns ochii îți sunt fierbinți
Inima tânjește după sfântul dor
După Isus acel Mângâietor.

După orice vară caldă
Vine ANOTIMPUL ce e numit TOAMNĂ
Vine iarna rece ce totul îngheață
Dar cei ce rezistă vede
Cum primăvara și soarele sosește.

Dar mai presus de toate
Să nu uităm că sus in cer
Toate astea pier
Lacrimi durere suspine și chin
Caută să îți păstrezi un loc
In cerul divin.

Alev Caienar

Mai amintește-ne prin frunza care cade!

Mai scrie-o toamnă peste vremi și peste vise
Mai dă-ne, Doamne, dor de veșnicii promise
Mai amintește-ne prin frunza care cade
Că trebuie să lăsăm ce-i vechi fără tăgade.

Să facem loc la ce e nou să vină,
Pentru-alte vremi când ramura va fi din nou mai plină
Și să mai luăm răgaz din alergare,
Din murmurul obositor și din sudoare.

Să credem c-al Tău gând ne e perfecțiune
Deși ne pierdem aparent din funcțiune
Și mulți și multe ne abandonează lesne
C-o simplă adiere-a vântului ce plesne.

Trezește-mi ochii să privesc mai mult de-atât:
De-o ramură ce-i goală și un trunchi urât!
Să cred că Tu ești, Doamne, și în așteptări decise
Și Tu lucrezi ‘n-ascuns și-aduci noi stări promise

Și chiar de aparent sunt într-un loc de transformare
Și totul pleacă brusc, le las și… doare
Tu ești și în momentul meu de lungă toamnă
Să mă înveți ca să privesc spre ceea ce înseamnă.

Căci Tu ești peste vremile ce aparent sunt decăzute,
Pe care ochii Tăi le vad și sunt știute,
Da, Tu vei aduce iarăși vremi de-nviorare
De-o mare, de-o adâncă bucurie și mirare!

Căci Tu ești cel ce ține frunza-n pom și-o crește
Atâta-ntelepciune, Doamne, mă uimește!
Ești Cel care ne țese, dai un rost la toate!
Esti Cel care ne ține, Tu ești Cel ce poate!

 Camelia Stîngaciu 

Crâmpeie autumnale

Au înflorit scaieții în Răpciune,
Atârnă rozalii în vie struguri,
N-a dat în grâu, nici în porumb tăciune,
Războiul de țesut e pus pe druguri.

Încă nu-și lasă cuibul rândunica,
Fânu-i suit, ticsit în pod, în șură,
Atârnă-n grindă la uscat arnica,
Pe șpargă-i un suman din lână sură.

Luluța toarce-n tindă toropită,
Într-un frăgar fac larmă guguștiucii,
Dulceața fierbe la foc mic pe plită,
De Ziua Crucii bat sătenii nucii.

Mușcatele-s mutate în pridvoare
La loc ferit de-ngheț, de promoroacă,
Pe lângă poame, râd din geam la soare,
Iar la vecernie se bate-o toacă.

Își află toamna și-n ogradă rostul,
Se-aude iarăși huruitul morii,
Ni-s hărăzite hrana și-adăpostul,
Mă-nchin și scriu în ceas târziu memorii.

Olivia Pocol 

Început de an şcolar

Afară miroase a toamnă
Iar soarele mai rece luminează
Vara, parcă a trecut în goană
Şi zilele, vizibil se scurtează.

Îmbrăcămintea cea de vară
De-acum aţi pus-o-ntr-un dulap
Mai repede se face seară
Şi ne trezim cu noaptea-n cap.

De-aş fi avut putere-n rugăciune
Ca şi Iosua bunoară
Te-aş fi rugat Prea Bunule Stăpâne,
Lungeşte această minunată vară!

Dar totuşi ştiu că Tu conduci
De ani şi ani a soarelui cărare
Te rog acum la fel să faci
Cu-aceştia mici, cu fiecare.

Apucă Tu cu mâna sfântă
Mânuţa lor în mâna Ta
Iar rugăciunile le-ascultă
Când înspre Tine se vor îndrepta.

Le dă inţelepciune să înveţe
Şi ascultare de părinţii lor
Din Cartea sfântă, dă-le Tu poveţe
Şi fă-i copiii Tăi pe viitor!

Viorel C.  

Ca toamna-i viaţa

Ca toamna-i viaţa, e frumoasă!
Ne fascinează chipul ei,
În strai de aur, graţioasă
Păşind cu fală pe alei.

Ca toamna-i viaţa, o şireată
Clipind din ochii verzi căprui,
E-acea gutuie aromată
Cu gust şi dulce şi-amărui.

Ca toamna-i viaţa, precupeaţa:
Ne dă din roade, dar ne fură
Al mierlei ‎tril, din flori dulceaţa,
Din frunze-şi ţese cuvertură…

Ca toamna-i viaţa, capricioasă,
‎Îţi râde-n soarele din zori,
Iar către seară e ţâfnoasă:
Ba-i frig, ba plouă, ba-s mulţi nori…

Ca toamna-i viaţa, călătoare,
Cutreieră poteci, alei
Cu semeţie şi grandoare,
Dar câte ploi în urma ei …!

Ca toamna-i viaţa, simfonie,
Culorile-i dau sens şi ton
Şi, dacă ele-s armonie,
Viaţa nu-i un trist peron.

Olivia Pocol 

Toamna

Toamnă, toamnă ruginie,
Cât de nemiloasă ești,
Ne lași inima pustie,
Sufletele ne răcești.

Mii de păsări fug de tine,
Zboară peste țări și mări,
Ne-amintești că iarna vine,
C-aici suntem călători.

Numai ciorile și corbii
Mai rămân aici cu noi,
Bruma ta dezbracă pomii,
Ne trezim, în suflet, goi.

Frunzele îngălbenite
Cad cu foșnet la pământ,
Al lor freamăt îmi șoptește:
“Totu-i goană după vânt.”

Toate trec cum trec și anii
Pe pământu-mbătrânit:
Dupa iarnă, primăvara,
Știm că vine negreșit.

* * * * * * * * *

Toamna sufletelor noastre
Ne-a răcit și suntem goi,
A venit ca tăvălugul,
Fără veste peste noi,

Tot mai singuri, zi de zi,
Ca și frunzele ce cad
‘Nainte de-a putrezi
La tulpină, lângă fag,

Tot mai reci, tot mai posaci,
Fiecare-n drumul lui,
Am uitat că suntem frați
Răscumpărați prin jertfa Lui.

Am uitat ce e iubirea,
Am uitat ce e jertfirea,
Ai uitat să fii milos
Cum te-a învățat Hristos.

Dacă s-a răcit iubirea
L-adieri de vânt ușoare,
Oare cum va fi atuncea
Când veni-va gerul mare?

Când va bate vijelia
Cu putere pe pământ,
Ce voi face, ce vei face,
Dacă nu ești pregătit?

Dacă-n noi nu clocotește
Dragostea, credința vie,
Tot ce-am spus, dar n-am trăit
Ne va fi de mărturie.

Haideți, frați, în vremea asta
Să trăim în unitate,
Nu e mult și vine Domnul,
Ziua-ceea nu-i departe.

E aprope primăvara,
Pașii lui Isus se-aud,
Dați de știre-n toată țara
Dați de veste-n nord și-n sud,

În credință, în unire
Ne găseasc-a Lui venire,
Dragostea, iubirea vie
Ardă-n noi ca o făclie,

Până vine primăvara
Cu al ei parfum de flori,
Să-ți răsune în memorie:
Pe pământ sunt călător.

Iany Laurenciuc  

Toamna

Toamna este anotimpul
Cu bogate, multe roade
Ea însă ne-aduce aminte
De-ale noastre multe fapte…
Fapte bune, fapte rele,
Toate vor avea răsplată,
Căci ni-s scrise într-o Carte,
Ce rămâne neschimbată.
De-am sădit spre veşnicie
Vom culege bucurie,
De-am sădit pentru ce-i sus,
Veşnic fi-vom cu Isus.
Dar dac-am sădit în ură,
Roade rele, fiere-amară,
Vom avea pe veci ocară
Şi nu vom ajunge-n slavă.
Doamne dă-ne-nţelepciune
Să alegem fapte bune,
Să trăim ca şi Isus,
S-ajungem în ceruri sus.
Ca prin noi alţii să vină
La al Său tron de lumină,
Să-L cunoască pe Cel Sfânt,
Cel ce-I Bun, Curat şi Blând.
Doamne, dă-ne azi putere
Să trăim doar în veghere,
Ca fecioare înţelepte,
Veghetoare, bune, drepte;
S-aşteptăm a Ta venire
Necăzând în aţipire,
S-avem candelele-aprinse,
Suflete mereu deschise
Pentru tot ce-i bun şi sfânt,
Cât vom fi pe-acest pământ!

Toma Paul Sergiu 

Zbor în toamnă

În bătătură, lângă iaz, la moară,
‎Bătrânul paltin braţele-şi coboară
‎Şi, milostiv, îşi leapădă veşmântul
Simţind că-i zgribulit de frig pământul …
Văzu cum vântu-şi fluieră cântarea,
‎Cum frunzele pornesc să umple zarea
Valsând unduitor, surâzătoare,
Lăsând pe drum tot aurul din soare.
Se prind în horă sprintene, voioase,
‎Se-mbrăţişează-n valuri mlădioase,
‎Apoi se-aştern în fascinant covor
Sporind al toamnei somptuos decor.
Şi când se-aşteaptă ploi şi vânt să vină,
Îşi ţin de cald împrăştiind lumină,
Privesc spre cer cu jind, de jos, din tină,
Ştiu că-n curând o muzică divină
Le va chema la un alt fel de zbor,
Spre-un nou tărâm unde nu-i frig, nici dor.

Olivia Pocol

Toamna

E toamnă iar, un anotimp plin de contrast,
În care printre roade coapte, frunze mor.
Privind spectacolul cu feluritele culori,
Tresar o clipă, și mă cuprinde un fior.

Poate-a trecut și-a vieții noastre vară,
Și-am lenevit la umbra cea mai bună.
Și vrem acum să strângem rod în grabă,
În toamna vieții să ne facem o cunună.

Vom trece toți, ca frunzele ce cad în grabă,
Purtate pe aripi de vânt, și-apoi uitate.
Ce va rămâne, va fi rodul vieții noastre,
Și amintirea toamnei consumate…

Mai lasă, Doamne, har și-n timp de toamnă,
Ca să putem să mai lucrăm fertilul sol.
Și când vei vrea să-Ți strângi a Ta recoltă,
Să nu avem nici unul coșul gol.

Curând trâmbița va suna sfârșitul toamnei,
Nu vor mai fi nici ploi, nici vânt cumplit;
Nici iarnă nu va fi, cu ger și cu ninsoare,
Ci doar o primăvară fără de sfârșit.

Dany Căpătan