Anotimpurile

Domnul le-a făcut frumoase, toate pentru vremea lor,
Primăvara luminoasă cu mulţimea florilor,
Şi albinele, şi mieii, şi mulţimi de porumbei,
Zâmbetele primăverii răspândesc parfum de tei.

Uite colo pârâiaşul, limpede şi cristalin,
Care-i plin de strălucire, cu albastrul cel senin.
Codrii ca în fantezie, ramuri clătinate-n vânt,
Cântă marea simfonie, lăudând pe Tatăl Sfânt.

Colo pe o cărăruie, omul trece fericit,
Parcă-ar vrea mereu să spuie: „Doamne fii în veci slăvit!”
Şi mergând mereu-nainte, omul se uită mirat,
Primăvara cea măreaţă deodată s-a schimbat.

Grâul a crescut, e mare, roadele se pârguiesc,
Toate strălucesc sub soare, ca un rai dumnezeiesc.
Vara cu a ei căldură cheamă păsări la cântat,
Iar pe câmpuri se înnalţă tot ce noi am semănat.

Dar şi vara cea frumoasă trece ca un seceriş,
Toamna e puţin mai rece, cu-al ei bogat înveliş.
Totuşi, toamna e plăcută, cu belşuguri şi cu rod,
Când e plin de grâu hambarul, şi afară şi în pod.

Cade frunza veştejită, uite ce covor frumos!
În pădurea aurită, numai frunze vezi pe jos.
Stau pe înălţimi pleşuve, pomii clătinaţi de vânt,
Căci frunzişul lor cel falnic, odihneşte pe pământ.

Trec în grabă călătorii peste frunze rumenite,
Căci frumoasele podoabe toate sunt îngălbenite.
Strâng pe lanuri fermierii bogăţia lor aleasă,
Şi în care, în căruţe, se întorc cu ea acasă.

Şi când te mai uiţi prin vie, mai găseşti câte-un ciorchin,
Dacă cel cu bogăţie s-a gândit şi la străin.
Şi mergând mereu-nainte, mai ajungi şi prin piaţă,
Toamna-i binecuvântată cu rodirea ei măreaţă.

Apoi pune-ţi în desagă, şi întoarce-te acasă,
Cu belşuguri, frate dragă, şi aşază-te la masă.
Dar întâi îi mulţumeşte, şi în faţa Lui te-nchină,
Celui ce în veci trăieşte sus în ceruri, în lumină.

Vine iarna cu zăpadă, uite brazii aplecaţi,
Ca şi regii la paradă, ei au fost încoronaţi.
Toate dealurile-s pline cu sclipiri din alb curat,
Şi în văi şi pe coline, albul toate le-a-mbrăcat.

Pe căsuţa cu zăpadă, cad scântei şi înnegresc
Frumuseţea de paradă, care ochii o privesc.
Colo în pârâu e gheaţă, şi ia streaşină ciorchini,
Ce frumoasă! Ce măreaţă! Ce dumnezeieşti rubini!

Şi ziceau pe-atunci bătrânii: „Va fi anul roditor,
După cum vedeţi ciorchinii atârnând strălucitor.”
Noaptea-aceasta viscoleşte, cerul este plin cu nori,
Şi zăpada troieneşte peste văile cu flori.

Doamne câtă măreţie! Tu pe toate le-ai zidit
Pentru vremea lor să fie minunate la privit.
Frate, soră, şi pe tine Domnul te-a făcut frumos,
Ca şi floarea primăverii e urmaşul Lui Hristos.

Noi suntem a Lui lucrare, vară e când tu rodeşti,
Pe căldura arzătoare, tot mai sus, mai sus să creşti.
Ca şi floarea cu petale, ca şi spicele de grâu,
Să rodim Isus ne cheamă, până nu e prea târziu.

Bunătate, îndurare, roadă de la Duhul Sfânt,
Să rodească fiecare cât trăieşte pe pământ.
Dacă Domnul nu găseşte roadă în al tău smochin,
Sigur va striga: „Tăiaţi-l!” chiar de te-ai numit creştin.

Iarna pomul odihneşte, şi întreaga armonie
Care astăzi străluceşte în pădure, pe câmpie.
Şi creştinul odihneşte, toţi aceia mântuiţi,
Dar în marea primăvară noi vom fi din somn treziţi.

Vara mântuirii sfinte, nu ştim, poate ca s-a dus,
Şi curând recolta sfântă va fi adunată sus.
Oricum, să veghem pe cale, aşteptând măreaţa zi,
Căci Mântuitorul nostru, Domnul Isus va veni!

Dionisie Giuchici

Toamnă târzie

Se scutură pe alei a toamnei frunze
Pe întortocheate-le vieții cărări
A ruginit din nou pădurea toată
Cât vezi cu ochii până-n depărtări

Si cade iarăși bruma peste sat
Cu haina ei cea rece, argintie
Trec primăveri, și veri, și toamne reci
Și încet ne apropiem de veșnicie

Se aud în noapte fâlfâiri de aripă
În stoluri, și cu țipete prelungi
Întârziate cârduri se îndreaptă
Spre alte zări după cerești porunci.

La fel și noi când vine toamna vieții
Ne-om scutura de traiul efemer
Și la sfârșit cu fâlfâiri de aripe
Ne-om îndrepta spre locul sfânt din cer.

Și vom uita atunci pe totdeauna
Trecutul cel încătușat în timp
Când primavara sfântă și eternă
Va fi pe veci cerescul anotimp.

Dinu Ciolte

1 Octombrie

Roade bune, noi şi vechi, pe care, pentru tine, iubitule, le-am păstrat.” Cântarea Cântărilor 7:13

Soţia doreşte să-i dăruiască lui Isus tot ce produce. Inimile noastre au „tot felul de roade” (Cânt 7:13), „noi şi vechi”, pregătite pentru Prea Iubitul nostru. In toamna aceasta bogată în roade, să ne păzim recoltele. Avem roade „noi”. Dorim să simţim viaţă nouă, bucurie nouă, recunoştinţă nouă. Dorim să luăm noi hotărâri şi să îndeplinim lucrări noi. Inimile noastre înmuguresc de rugăciuni noi, şi sufletele noastre se angajează în eforturi noi. Dar avem şi roade „vechi”.

Una este dragostea dintâi. Ce fruct ales! Isus se desfată în el. Apoi este prima noastră credinţă. Este credinţa simplă prin care, neavând nimic, am ajuns să avem totul. Este bucuria momentului în care L-am cunoscut pe Domnul; să o readucem la viaţă. Avem apoi amintirile făgăduinţelor. Cât de credincios a fost Dumnezeu! Pe timp de boală, El ne-a vegheat la căpătâi cu blândeţe! Când am trecut prin ape adânci, El ne-a ridicat deasupra! Din cuptorul de foc, El ne-a scos cu îndurare. Roade vechi, într-adevăr! Avem multe roade vechi, fiindcă îndurările Lui au fost mai multe decât perii capului nostru. Trebuie să regretăm vechile păcate, dar am avut vremuri de căinţă date de El, vremuri în care am plâns la piciorul crucii şi am învăţat meritele sângelui Său.

Avem roade în dimineaţa aceasta, roade vechi şi roade noi; dar principalul este că ele sunt pregătite pentru Isus. Într-adevăr, aceasta este cea mai bună şi mai primită slujbă, în care Isus este sprijinul sufletului, iar slava Sa este sfârşitul tuturor eforturilor noastre. Să ne pregătim roadele numai pentru Isus. Să le scoatem la iveală atunci când El este cu noi, şi să nu le lăsăm Ia vederea oamenilor. Isuse, vom răsuci cheia de la poarta grădinii noastre, şi nimeni nu va intra să fure roadele bune care au crescut pe pământul udat de sângele Tău. Tot ce este al nostru va fi al Tău şi numai al Tău, Isuse, Prea Iubitul nostru.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Când toamna vine altfel…

Când dă rugina-n frunze, în castani,
La ultimul cântat de ciocârlie,
Revine toamna ca și-n ceilalți ani,
Cu-a ei faimoasă trenă arămie.

Cu zor, țâfnoasă, mătură răzoare,
Cu bruma arde pajiștile-n cale,
N-o-nduioșează vreun suspin de floare,
Nici că-n noroi plâng gingașe petale.

Ne-nduplecată cu apusa vară,
Ea scoate vânturi reci de prin cămări,
Să-i stingă soarelui aprinsa pară,
Cu norii grei cernind senine zări.

Apoi pufnește răpăind în geamuri
C-a lunii uitătură e sașie,
Că n-au rămas nici huhurezi pe ramuri,
Că lumea-i, dintr-odată, cenușie!

La fel e omul, tot zorind pe drumuri,
Nesocotește darul tinereții,
Umbrește-al ei frumos cu-ai țâfnei „fumuri”
Și-apoi se frânge-n aspra toamnă-a vieții.

Olivia Pocol 

E toamnă iară

A câta oară spun: e toamnă iară?
A câta oară roade îmi culeg?
A câta oară ochii-mi numărară
Cocorii-n cârduri, cârduri când plecară?
Ai şti să-mi spui acum a câta oară?

În geamul meu bat frunze-ngălbenite.
Desprinse de pe ramurile lor,
În ele văd o lume pe sfârşite
Sunt triste frunzele… sunt ruginite
Ai şti să-mi spui ceva din taina lor?

Din tot ce-a fost, rămâne-va sămânţa.
Viaţa nouă-n rodul copt, cules.
Aceasta va rămâne-n primăvară
Pentru eterna, fericita Ţară
Ca o comoară-n tainic înţeles.

A câta oară spun: e toamnă iară?
Şi-a câta oară frunze-mi bat în geam?
Când an de an cocorii se-nşirară
De ce să mai întreb a câta oară?
Îmi spun toţi anii mei desprinşi din ram!

Odată, n-oi mai întreba: „a câta oară”?
Căci forma vieţii din trecut s-a dus…
În existenţa mea spirituală
În noua şi cereasca primăvară
Nemuritor voi fi lângă Isus!

Emil Bulgăr 

E toamnă iar…

E toamnă iar și frunze ofilite,
Se-aștern pe drum ca un covor de vis,
Iar vântul suflă iarăși la ferestre,
Făcând să pară că-i de neînvins.

E toamnă, iar în case cu lumină,
Văd prin ferestre un cămin frumos,
În care seara, copilași și mame
Și tați, vin înaintea lui Christos.

Să-i spună că în suflet nu e toamnă ,
Că rodul care-l au e încă mic,
Dar vor trudi și-l vor lăsa să crească
Asemeni unui bob ce-i copt în spic.

„Să fiți cuminți și s-ascultați de Domnul”
Incheie tata, cu șoapte fierbinți,
Către copii, și-ndată văd prin casă,
Luminile ce rând pe rând s-au stins.

E toamnă iar, și-n drumul meu aievea,
Trec de la geam la geam dar rareori,
Mai văd să fie vreun cămin în case,
Să fie rod, că toamna e în toi.

E toamnă iar, și poate-i cea din urmă
Când mai văd frunze-n jur, aicea-jos,
Când mai văd frați, și semeni în suspine,
Ce-așteaptă cu iubire pe Christos.

E toamnă iar, dar nu va fi vreodată,
O toamnă mai măreață ca atunci,
Când va veni să își culeagă rodul,
Ce l-am trudit în viață, cu Isus.

„Oh, adă Tată toamna minunată,
Ce ai promis-o pentru ce-i ce-s sfinți,
O așteptăm cu dor și cu speranță,
Cu rugăciuni și lacrime fierbinți”.

Cristian Boariu 

Mană sub cerul toamnei

Referințe

Galateni 6:7-9

Ni-s frunțile în ropot de sudoare,
Ni-e dorul frânt sub cerul pământiu,
Udând cu lacrimi lanuri în văpaie
Și semănând adesea prin pustiu.

Am semănat poate sclipiri de bine,
În glastra neputințelor de jos,
Am semănat și jale, și iubire,
Pe un pământ al urii, nisipos.

Am strâns în pumni sămânța de jertfire,
Când totul ne părea de ne-nțeles
Și am plantat-o-adânc, cu mulțumire,
Pe-al așteptării-ntins și straniu șes.

„Ce-anevoios se seamănă răbdarea!”
Ne-am spus, pășind timid, pe lâng-un vis.
„Ce greu de încolțit este iertarea,
Când ești străpuns de răni de neînvins!”

„Cu câtă trudă se plantează bobul
Luminii prin înșiruiri de spini
Și cât de însetat este ogorul,
Sub arșița tăcerilor de-argil!”

Ce trist ecou! Să crezi că-ntr-o Sahară
Rodește lanuri bobul auriu…
Pământul firii n-are Primăvară,
Ci numai nopți de secete-n pustiu!

Cu frunțile-ncărcate de sudoare,
Lin, ne-am brăzdat din lacrimă și spini
A frângerii de sine dulce cale,
Pe-un sol profund – făgașe de lumini.

Și tot trudind, aievea, prin pustie,
Udând cu lacrimi seceta cea mare,
Cu Rut am stat și-am așteptat să vie
Boazul veșniciei viitoare.

L-am regăsit pe Răstignit pe cruce
Și-am plâns și noi sub tristul ei decor.
El ne-a pătruns cu Chipu-I cel mai dulce
Și ne-a născut, prin Duhul Său, din nou.

Ni s-a ivit ca zorile senine,
Ca roua tresărind pe jarul verii…
Ne-a pus în suflet flacără, din Sine,
Și-n brazde, -adânc, sămânța învierii.

Și-acum, neobosiți, vom strânge rodul,
Sub cerul larg al toamnelor de jos!
Vom secera și zbuciumul, și dorul,
Crescute-acum pe-un strat de har mănos.

Căci, primăvara, semănând în Duhul,
Netulburați, grăunțele iubirii,
Jos, vom primi din rodul Său belșugul,
Iar sus în cer – răsplata nemuririi.

Alexandra-Ligia Negru 

Toamna istoriei 

Deşi elegia există
În lacrima toamnei,în ploi
Udând ruginia batistă,
O toamnă în sine nu-i tristă,
O toamnă nu-nseamnă noroi.

E drept că şi ziua-i mai mică
Iar vânturi ce bat,tot mai reci,
Frunzişul îl smulg,îl ridică
În stol pastelat,ce-apoi pică
Să moară strivit pe poteci.

Dar frunza e doar o cortină,
Şi-atunci când e smulsă de vânt
Apare tot rodu-n lumină
Şi dă mulţumire deplină
Acelui ce-a pus în pământ.

O toamnă e rază de soare
Ivită pe cerul cernit,
Zâmbind spre convoiul de care
Ce duce recolta-n hambare,
Surâs de stăpân mulţumit.

O toamnă e stolul ce zboară
Departe de ploi şi de ger,
Având pregătită o ţară
Cu soare etern şi cu vară
Ce n-are statut pasager.
***
În toamna istoriei bate
Un vânt de-ncercări,profeţit,
Menit ca să smulgă,să poarte
Frunzişul din ramuri spre moarte,
Dar rodul va fi ocrotit.

E toamna finală,e rece,
E sumbru sfârşitul de veac,
Dar tot ce în jur se petrece
Îi sperie doar pe acei ce
Stăpânului nu-I fac pe plac.

În toamna sfârşitului,doare
Ţesutul în lacrimi decor,
Dar e bucurie,e soare
La cei care merg spre hambare,
La cei ce sunt gata de zbor.

Simion Felix Martian

E toamnă, înspre primăvară, căci iarna grea a fost dintâi

E toamnă, înspre primăvară, căci iarna grea a fost dintâi,
A fost atunci când la Golgota Iubirea ne-a stat căpătâi!
E seară, înspre dimineață, căci peste noapte am sărit,
Căci pentru noi, Lumina jertfei e-un veșnic far și-un răsărit!

Nu mai avem nici grija zilei celei de azi, celei de mâine,
Căci Dumnezeul cel puternic ne e și azi și mâine pâine!
Am început cu secerișul, căci am sărit de semănat,
Am început doar să culegem ce-n Golgota Isus ne-a dat!

Am început cu bucuria, căci am sărit peste necaz
Și chiar dacă mai e vreunul, întoarcem celălalt obraz!
Am început cu veșnicia de-aici de jos, de pe pământ
Că-n noi, comoara-mpărăției, ne-a scris-o-n sfântul legământ

E toamnă, înspre primăvară, nu vom cunoaște iarna noi
Căci rădăcina cea din Domnul nu va lăsa măslinii goi
Și chiar de-ar fi să ne-nconjoare, vreun vânt, vreun crivăț, sau zăpezi
Noi ne vom încălzi la focul din inimă, pe care-l vezi!

Căci ardem azi și ardem mâine de dorul celor ce vom fi
Căci tot ce facem azi, în ceruri la sânul Lui noi vom găsi
Căci tot ce-adun aici, se stinge, este deșert și trecător,
Dar dacă dau, slujind pe alții, pe Domnul, sunt câștigător!

Vom câștiga o primăvară, acolo sus în veșnicii
Căci prin credința noastră-n Isus, suntem numiți ai Lui copii
Îmbracă-ne copacii, Doamne, în toamna asta de acum
Cu rodul sfânt, roduri bogate, și fii cu noi și azi pe drum!

Camelia Stîngaciu 

Toamna

E toamnă în sufletul tău pribeag?
S-a mai dus o vară și tot ce îți este drag?
Nu suspina, nu plânge căci a mai rămas
Isus e lângă tine cheamă-l tu indat’.

Nu rătăci în noaptea întunecată.
Căci e un soare ce încă încălzește
Chiar dacă norul îți umbrește ființa
Nu știu care îți este dorința.

Dar știu că este unul care îți poate lua
Povara, tristețea și problema ta.
Rămâi lângă el și valul se va potoli
Iar tu vei sta pe stâncă și nu te vei clinti.

Rămâi în picioare rămâi și te luptă
Căci ai un scut puternic care te ajută
Rămâi la adăpost sub aripa sfântă
Nu te lăsa învins, mai roagă-te, mai strigă.

Genunchii zdrobiți și glasul ce e stins
De atâta plâns ochii îți sunt fierbinți
Inima tânjește după sfântul dor
După Isus acel Mângâietor.

După orice vară caldă
Vine ANOTIMPUL ce e numit TOAMNĂ
Vine iarna rece ce totul îngheață
Dar cei ce rezistă vede
Cum primăvara și soarele sosește.

Dar mai presus de toate
Să nu uităm că sus in cer
Toate astea pier
Lacrimi durere suspine și chin
Caută să îți păstrezi un loc
In cerul divin.

Alev Caienar