Timpul

O nouă zi a început
Și curge ca un râu în vale
Se duce; dar eu ce-am făcut?
M-am depărtat, mai mult… pe cale.

Și trece timpul făr’ să-ntrebe
Nu-l poți opri sau să-l grăbești
Se duce; ce-ai să faci atunci?
Când cerul sfânt, tu n-o să vezi?

Și iată timpul, nu te-ntreabă
Ce ai făcut? Sau ce-ai să faci?
Nu vrea să știe, amice dragă
De viața tu ți-ai rezolvat.

Nu vrea să știe de-mpăcarea
Sau mântuirea, tu de-o ai
Nu vrea să știe timpul frate
De cu Isus viața o ai.

Nu vrea să știe de credință
Nu vrea să știe nici de fapte
Nu știe că credința mare
Fără de fapte este moartă.

Și de iubire nu te-ntreabă
Indiferent i-e de iubești
Dacă urăști lui i-e tot una
Nu te împinge să iubești.

De ierți? Nu te întreabă veac!
Dacă te cerți nu vrea să știe
El are doar o-ndatorire
O slujbă ce i-e pregătită.

El e supus, nu-ți da răgaz
Cu el nu poți negocia
El este-n slujba lui Isus
Și n-o să poți a-l amâna.

Și firul vieți-a fost decis
Chiar înainte să te naști
Pământul nu era creat
Când numele îți era dat.

Nici dealuri, mări și nici suflare
Nici orizonturi nu erau
Când Domnul se juca cu tine
Și sufletul îți cunoștea.

Deci crede cu toată ființa
Nu amâna, nu este timp
Nu mai te duce la răscruce
Tu timpul nu o sa îl schimbi.

Maria Rank

Timpul

Scumpul meu prieten, timpul
Te am de cînd m-am născut
Și te am mereu alături
De cînd încă m-am știut.

Tu ai fost la a mea naștere
Cînd a fost ca să apar
Și să vin în lumea asta
De frumos și de amar.

Tu ai fost la grădiniță
Timpul cel mai timpuriu
Cînd doar învățam ce-i lumea
Ce-i elementar să știu.

Tu ai mers la a mea școală
Chiar din prima clasă-ai fost
Să invăț abecedarul
Să le dau la toate rost.

Cînd m-am dus la adunare
Tot cu mine tu ai fost
În timpul de cercetare
Mi-am dat viața lui Hristos.

Ai venit la cununie
Cînd dragostea m-a chemat
Să mă leg în căsătorie
Și cămin nou am creat.

Erai la conceperea vieții
La naștere de copii
Și în zorii dimineții
Și în nopțile tîrzii.

Tu ai fost la despărțire
Cînd plecau acei ce-s dragi
Fără pic de zăbovire
Nu doreai să ni-i mai lași.

Tu ai fost de-a lungul vieții
Și la orice eveniment
Chiar și-n zile monotone
Treceai fugind permanent.

Timpulei, te dai prieten
Dar mereu tu te grabești
Și eu parca alerg cu tine
Dar tu tot-nainte ești.

Mereu îmi aduci aminte
Că ești prețios și scurt
Și în orice zi și clipă
Mai am multe de făcut.

Cum o să le fac pe toate
Ca nicicînd să-mi pară rău?
Că te-am irosit in viață
Cînd m-a-ntreba Dumnezeu.

Timpulei de ești prieten
De ce ești mereu secret
Nu-mi spui cît mai ești cu mine
După tin’ cît o să-alerg?

Tu-mi pari o clipită scurtă
Timpul vieții, abur ești
Vreau înțelepciune multă
Să te cîștig, nu irosesc.

Să te apreciez mai bine
Clipele să le trăiesc
Facînd numai ce e bine
Și pe toți să îi iubesc.

Să mă uit mereu în sus
Totdeauna-n așteptare
Ca cînd v-a veni Isus
Să fiu gata de plecare.

Dina Roata 

Tututot aripilor frante

Am fost cândva, o pasăre cu aripi frânte,
Am fost cândva o tânără copilă cu lacrimi mult prea multe;
Nicicând durerea aripilor n-a trecut,
Dar azi… . azi am hotărât că trebuie să lupt!

Nu poți trăi tot timpul în trecut,
Nu poți să stai, neâncercând mai mult
Si nimeni, nimeni nu te poate împiedica:
„Să îți dorești, să crezi în El, să poți visa.

Atunci când crezi în Isus, din ce în ce mai mult,
Atunci, tu simți că greul a trecut.
Când ești o pasăre cu aripi frânte
Când ești un om, cu lacrimi mult prea multe,

Tot ce-ți rămâne este să visezi
Si-n Domnul Isus puternic să te-n crezi
Căci dacă crezi cu-adevărat în El vei reuşi
Si-n locul aripilor frânte vei primi.

Noi aripi înspre cer să poți zbura
Si-n suflet, noi dorințe vei avea.
Atunci, din aripi frânte, noi aripi vei primi
Si-o pasăre măiastră tu vei fi!

Soare Mariana 

Doar Tu, Isus

Nimic nu e mai preţios
Ca timpul petrecut cu Tine.
Eşti cel mai sfânt şi mai frumos.
Cu Tine e atât de bine!

Când întristată sunt ades
Şi plânge inima în mine,
Când din necaz nu pot să ies,
Atunci privesc, Doamne, spre Tine.

Atât de bine mă-nţelegi
Şi rana mea cea grea Te doare.
Din ochi o lacrimă-mi culegi,
Apoi mă însoţeşti pe cale.

Numai cuvântul Tău, curat,
Şoptirea Ta blândă şi dulce
Îmi spune că m-ai căutat
Şi alinare îmi aduce.

Doar Tu, Isus, poţi ridica
Vălul cernit de întristare
Ce cade peste viaţa mea
Şi-ncearcă iar să mă doboare.

Mi-ai dovedit că m-ai iubit
Cu o iubire-aşa de mare,
Când sus pe cruce-ai suferit
Ca să primesc eliberare.

“Fiindcă ai prêţ în ochii Mei”,
Mi-ai spus în dragostea Ta mare,
“Iată dovada dragostei:
Eu pentru tine dau popoare!

Deci nu te mai înspăimânta!
Chiar dac-ar fi să treci prin ape,
Ele nu te vor îneca,
Eu, Domnul, sunt de tine-aproape!

Chiar şi prin foc de vei călca,
Nu vei fi ars, să nu ai teamă,
Căci nu-l va arde flacăra
Pe fiul meu, care Mă cheamă.”

De-aceea, Doamne, Te iubesc
Cu fiecare zi mai tare
Şi ne-ncetat aş vrea să cresc
În dragoste şi ascultare

Ca ochii Tăi înrouraţi
De frumuseţile divine
Să nu fie împiedicaţi
Ca să se oglindească-n mine.

Ajută-mi, Doamne, să trăiesc
Mereu în sfântă curăţie
Cu tot ce sunt să Te slăvesc
Acum, dar şi în veşnicie.

Pavel Mariana- Florica 

Astăzi timpul ca niciodată!

Referințe

Doamne îți mulțumesc pentru toți copii și tinerii pe care îi cunosc
Și cărora atunci când îi întâlnesc cu plăcere din cuvântul Tău le vorbesc.
Sunt tinerii care astăzi cu drag îi aduc în fața Ta în rugăciune,
Sunt tinerii care în lupta cu viața, n-au lepădat a lor sine.

Tu știi că sentimentele pe care le nutresc în viața , le sunt inoculate
Și mai știi că societatea în care trăiesc nu are pentru ei gânduri curate,
Iar informația care e azi la putere și care ne cere ca să veghem,
Creează un complex de împrejurări pe care n-avem timp să le verificăm.

Timpul astăzi ca niciodată e din ce în ce mai prețios,
Iar viața are un dosar din ce în ce mai voluminos ,
Căci știința și tehnica în jurul nostru au creat,
Valori prin care viața în toate domeniile ei s-a schimbat.

Peste tot în lume sunt promovați tineri corecți și motivați
Și care în câmpul muncii prin tot ceea ce fac, sunt zilnic testați.
În toate acestea nu ar fi nimic rău, dacă nu s-ar fi pierdut,
Ceea ce era mai important, drept de crezut și de urmat.

În societatea capitalistă, tinerii calificați și fără de Dumnezeu,
În ce privește credința, merg din ce în ce mai rău.
Ei nu vor decât să-și trăiască viața-n plăceri
Și când vorbesc de credință, au păreri, și păreri.

Nu petrec niciodată timp cu Dumnezeu
Și în tot ceea ce fac sunt plini de-a lor eu.
Te rog ca-n necuprins-a Ta dragoste, o Tată sfânt,
Să ai milă de ei, cât încă mai sunt pe pământ!

Și pentru că timpul ca niciodată a devenit din ce în ce mai prețios,
Te rog să-i ajuți o Sfinte Tată, ca gândul lor să fie doar la Cristos.
Să-i de-a Lui toată slava, cinstea, mărirea și închinarea,
Căci în El prin tot ce avem de la Tine, găsim iertarea.

Prea repede murim

Prea repede murim şi ne căim
Că zilele nu ştim să ne trăim,
Prea iute trece timpul peste noi,
E frig în suflet şi-s prea multe ploi.

Prea repede murim, târziu aflăm
C-atunci, când c-uşurare răsuflăm,
Ne-aşteaptă alte lacrimi, alt necaz,
Nu ne e dat s-avem aici răgaz.

Prea repede murim şi nu-nvățăm
Că în zadar de lume ne-agățăm,
Că-n trenul vieții suntem călători,
Că trecem noi, nu anii-s trecători!

Prea repede murim să nu iubim,
Să nu iertăm şi să ne învrăjbim,
Nu-i nimeni printre noi fără vreo „rană”,
De ce lăsăm să ne despart-o toană?

Prea repede murim şi ne trezim
Că-i prea târziu ce-i strâmb să netezim
Am vrea la urmă drum drept să croim,
C-un petec nou un sac vechi să-nnoim…

Prea repede murim, dar nu vedem
Că, ori urcăm, ori mai adânc cădem,
Nimeni nu poate ţine timpu-n frâu
În holda Lui eşti neghină sau grâu!

Prea repede murim, de ce atunci
Ne înrobim şi ne căznim la „munci”?
De ce cărăm „poveri” fără vreun rost?
Plăti-vom scump cu-al veşniciei cost!

Olivia Pocol

Rând pe rând

Intrăm în lume rând pe rând,
Goi, trişti, neputincioși, plângând
Şi după cum ne trăim traiul
De-aici încep: iadul sau raiul…

De mic încerci să-ţi pui în minte
La îndrumări să iei aminte,
Înveţi să te fereşti de rele
Dacă ţinteşti sus, printre stele…

Copil fiind vezi numai “soare”
C-a ta e lumea asta-ţi pare,
Că totul ştii, tot ţi-e-n putinţă,
Nici urmă nu-i de-umilinţă.

‎Şi timpul parcă nu aşteaptă,
Urci zilnic treaptă după treaptă,
Înveţi din mers, strângi cât apuci,
Un trai cât mai plăcut să duci.

‎Cât e lumină-n zi trudesti
La cele sfinte nu gândești,
Ai idealuri noi de-atins,
Eşti tânăr, eşti de neînvins.

‎Şi-apoi îţi faci în viaţă rost,
Vrei ‎slujbă bună, adăpost,
Vrei s-ai familie, vrei prunci
Şi te trezeşti dator c-ajungi.

‎De-acum se-abat furtuni şi ploi
Ai bucurii, dar … şi nevoi,
Că nu le ştii pe toate-nveţi,
Că şi-alţii-s vrednici şi isteţi.

Munceşti mai greu, ca să ţii pasul,
Nu bagi de seamă “cât e ceasul”…
Nu vrei, ai tăi, lipsă să ducă
‎Şi… înserarea … te apucă.

Cu ochi deschişi poţi să visezi,
Nu mai auzi, nu prea mai vezi,
Păşeşti cu teamă să nu cazi
“Pruncii”-s pe lângă tine … brazi.

Pe amintiri se-așterne colbul,
Copiii-ţi zboară lăsând cuibul,
Ei sunt în “zori”, încep s-adune,
La tine soarele-ţi apune…

Aleargă ei acum grăbiţi
De-acelaşi vechi miraj vrăjiți,
Timpul, în loc, ai vrea s-opreşti
Eşti mai slăbit şi-mbătrâneşti.

În noapte, grijile te scoală
Sau treaz te zbaţi, luptând cu-o boală
Simţi, parcă într-un hău cobori…
Abia aștepți ai zilei zori.

Şi-aşa s-a dus viaţa-n grabă
“Vânzând” iluzii la tarabă,
Un vis prea scurt, doar o părere,
Cu luptă, trudă şi durere.

De ţi-a fost greu, de ţi-a fost bine…
Laşi tot ‎şi pleci când moartea vine
Şi-al morţii ceas nu-nfricoşează
Ci veşnicia ce urmează!

‎Ieşim din lume rând pe rând,
Goi, trişti, neputincioși, plângând
‎Şi după cum ne-am trăit traiul
‎De-aici încep: iadul sau raiul…

Olivia Pocol 

Este acest lucru adevărat şi pentru mine?

„Dar eu nu țin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă.”

Fapte 20:24

Este mai uşor să-I slujeşti lui Dumnezeu fără să ai o viziune, să lucrezi pentru Dumnezeu fără să ai o chemare, pentru că atunci nu eşti neliniştit din cauza cerinţelor Lui; călăuza ta va fi gândirea ta naturală, poleită cu un strat de sentimente creştine. Vei fi mai pros­per şi plin de succes, mai liniştit, dacă nu eşti conştient de chemarea lui Dumnezeu.

Dar dacă primeşti o însărcinare de la Isus Cristos, gândul la ceea ce vrea Dumnezeu te va urmări mereu ca un ţepuş; nu vei mai putea lucra pentru El pe baza gândirii tale naturale. Ce consider eu că este cu adevărat preţios pentru mine? Dacă n-am fost acaparat de Isus Cristos, voi considera slujirea, timpul acordat lui Dumnezeu, viaţa mea ca lucruri preţioase pentru mine.

Pavel spune că şi-a preţuit viaţa numai ca să poată îndeplini slujba pe care o primise; a refuzat să-şi folosească energia pentru alte lucruri. Fapte 20:24 consemnează neplăcerea aproape sublimă a lui Pavel cauzată de faptul că i s-a cerut să se gândească la sine însuşi; lui îi era absolut indiferent orice alt considerent în afară de cel al îndeplinirii însărcinării pe care o primise.

Lucrarea noastră practică pentru Dumnezeu poate fi o piedică în calea abandonării în braţul Lui, deoarece ea se bazează pe argumentul „Aminieşte-ţi ce folositor eşti aici” sau „Gândeşte-te cât de valoros ai fi în acel gen de muncă“. Această atitudine nu-L pune pe Isus Cristos drept Călăuză a noastră pe drumul pe care trebuie să mergem, ci pune propria noastră apreciere cu privire la locul unde suntem cel mai de folos. Nu te gândi niciodată cât eşti de folositor, ci gândeşte-te că nu eşti al tău, ci al Lui.

Oswald Chambers

Simfonia primăverii

S-a răsculat lumina, revendicându-şi timpul
Şi calendarul însuşi a nechezat din file,
Când s-a schimbat cu zumzet de viaţă anotimpul
Şi-o diademă pus-a, de zâmbete, pe zile.

Îmbălsămata sevă îmi primeneşte versul
Şi-l pârguieşte dorul din soarele ce arde,
Când dedulcit cu muguri îngână Universul
O simfonie nouă în inimă, pe coarde.

S-a-naripat culoarea, curgând pe săturate,
Înfiorând petale din flori cu gustul mierii,
E o-ncântare totul, dar, mai presus de toate,
E anotimpul vieţii, e vremea învierii!

Şi-n simfonia care încet, încet se naşte,
Pe partitură punem, din „dolorose” uliţi,
În cadenţare tristă, şi paşii-n prag de Paşte
Ai Celui ce spre moarte mergea împuns de suliţi.

Redeşteptaţi de focul aducerii aminte
În primăvara caldă şi castă care vine,
Să ne trăim viaţa în dragoste fierbinte,
Şi, spre-nvierea noastră, să ne sfinţim, creştine!

Simion Felix Marţian