Cu viaţa-n contratimp

Am azvârlit cu diamante-n apă
Şi m-am certat ades cu Dumnezeu,
Credeam că-s “pietre”-n clipa mea mioapă,
Urcând pe-anevoiosul meu traseu.

Trecutul mă chema cu oarbe gânduri
Să mă aşeze-n sumbrul lui tablou,
M-ademeneau iuzii printre rânduri
Şi tresăre‎am la cel mai slab ecou.

Eu am râvnit la-a zorilor dulceaţă,
Să sorb din cupa florilor nectarul,
Să mă desfete locuri cu verdeață,
Mi-erau străine jertfa şi altarul.

Fugeam de ceasurile-nsingurării,
De ploile şi vântul toamnei reci,
De-ogorul sfânt, de sarcina lucrării,
De văile cu stânci, spinoase, seci.

Dar am văzut că lumea mea se schimbă,
Deşi m-am agăţat de-un anotimp,
Pendulul pe cadran ‘napoi se plimbă,
Iar eu eram cu viaţa-n contratimp.

Şi Te-am rugat să-mi reînvii prezentul,
Să-mi muţi privirea ‎de la ce-a trecut,
Azi nici nu-mi pot descrie sentimentul,
Văzând comoara timpului pierdut.

Cu braţele deschise, cu-amândouă
Îmbraţişez viaţa-n orice clipă,
Şi o privesc din perspectivă nouă,
N-o să mai fac din anii mei risipă.

Am înţeles că toate au o vreme,
Că nu mai este timp ‎de târguieli,
Mă voi supune voii Lui supreme
Stând pe făgaşul sfintei rânduieli.

Olivia Pocol

Tablou de iarnă

Văzduhul cerne maldăre de nea
Peste pământ, cu cerul vrând să-l lege,
Să-i oblojească crestele betege ….
Şi-mbrăţişate peste timp să stea.

În linişti sacre, de tărâm galactic,
Lin doarme firea sub vegheri astrale,
Slab ticăind la treceri siderale,
Pe culmile-ngheţate de vânt arctic.

Doar casa mea, ca-ntr-un tablou pictată,
Cu galbenă lumină la ferestre
Freamătă-n note calde, vii, terestre,
Şi-ntruchipează fericirea toată.

Olivia Pocol

Eu, la cruce

În tristul şi sumbrul tablou de la cruce,
Încerc, intuind, locul meu să găsesc,
Gândirea îmi zboară, aievea mă duce,
Să-mi pun întrebarea: eu ca cine trăiesc ?

Mi-aseamăn trăirea cu ostaşii, cei care,
Umbriţi, apăsaţi de păcate şi vini,
În loc să mă rog, şi să-Ţi cad la picioare,
Te încunun ades, cu coroană de spini ?

M-aseamăn cu preoţii, cei mai de seamă,
Cu „măşti” de duhovnici, dar făţarnici şi răi,
Ce-Ţi  aduc doar batjocuri, ce mint şi blesteamă,
La fel mi-e povara, pe umerii tăi ?

Mă pierd în mulţimea ce aleargă să vadă,
Pe Fiul luminii, dorind răstignirea,
Sunt dintre aceia, ce aleg să nu creadă,
Îl vreau pe Baraba, condamnând „nemurirea” ?

O fă-mă,  sutaşul cel înfricoşat,
Convins de puterea, ce-o ai Tu mereu,
Să exclam cu putere: „cu adevărat,
Acesta e Fiul lui Dumnezeu” !

Şi Doamne, doresc neştirbită credinţă,
Să fiu precum Iosif, din Arimateea,
Fă-Ţi inima mea, pe veci locuinţă,
Închide-Te acolo, şi păstreză Tu cheia.

De-i târziu, să pot fi ca tâlharul din urmă,
Aminte să-Ţi aduci de mine, pe vecie,
Să-mi fii Păstorul ce mă cheamă-n turmă,
Când va veni, a Ta Împărăţie !

Paula Szabo