Am coborât pe treptele smeririi
La scăldătoarea sufletelor vii,
Dorind să gust odihna nemuririi
Cu cei scăpați din laț și colivii.
În contrasens urcau grăbiți trufașii
Spre ziguratul falnicei mândrii.
Pe-un tas imens mi se opriră pașii
Și-am stat mâhnit în ambientul gri.
Sfios, făcui un pas spre scăldătoare,
Împins ca de-un resort nepământean,
Când mii și mii de păsări cobitoare
Mă asaltau sub sceptrul lui satan.
Văzându-mă apoi stăpân pe teamă
Mi-au dat un și mai aprig combatant:
Uriașul Deznădejde se proclamă
Stăpânul închisorii din neant.
A pus pe trepte smoală lunecoasă,
Pereții i-a umplut cu mărăcini,
Cădea de sus cenușă și pucioasă,
Iar bezna răsuna de lei haini.
Rănit, sleit, cu inima ca-n gheare,
Am tot pășit și nu m-am dat învins
Chiar de vedeam săgeți indicatoare
Întoarse de Amăgire, întradins.
Ah, lespezile sunt prea moi și mișcă,
Se lăfăie pe ele scorpioni!
Năpârcile macabru cântă-n trișcă,
Să dănțuie mulțimea de dragoni.
Simțeam că gura lor are pecete,
Pășeam ca între fiare Daniel,
Ținându-mă cu mâna de perete,
Cu gândul la sublimul Peniel.
Când, iată, tot vacarmul se oprește
Și clipocește doar un susur blând.
E un izvor ce tainic îmi vorbește,
Îl simt și acum în inimă curgând.
-Rămâi aici lângă picior de cruce
Și lângă ieslea cea din Betleem,
Căci înălțarea în hăuri te conduce,
Doar umilința urcă spre Salem!
Dumnezeu e în control 