Pregătiți să-L întâlnim pe Dumnezeu

Motto: Amos 4/12 „”De aceea îți voi face astfel, Israele, și, fiindcă
îți voi face astfel, pregătește-te să întâlnești pe Dumnezeul tău, Israele.””

În pruncie suntem mlădițe înmugurite,
La tinerețe, pomii încărcați de flori…
Ne bucurăm de viață, de zile fericite
Alături de ființe scumpe și iubite –
Și nu realizăm că suntem trecători.

Dar tor ce e sub soare are un sfârșit –
Că timpul fuge și anii trec în zbor,
Iar tânărul de ieri acum a îmbătrânit
Și simțindu-și trupul tot mai istovit
Este conștient că totu-i trecător.

Genunchiul anevoie poate să-l aplece
Și trupul obosit se mișcă tot mai greu
Cu mădularele-i slăbite și betege…
Dar ESTE SCRIS că omul dinafară trece
Și omul dinăuntru se va înnoi mereu.

Omul dinăuntru nu-și va lăsa cărarea
Chiar dacă trupește este-n suferință,
Și câtă vreme pâlpâie în el suflarea
Plin de râvnă-și continuă alergarea
Ridicînd spre ceruri steag de biruință.

Chiar dacă vremea trece și îmbătrânim,
Rămânem credincioși, rugându-ne mereu
Ca Domnul să ne dea putere să sfârșim
Cu bine alergarea noastră, și să fim
Pregătiți să-L întâlnim pe Dumnezeu.

Vegherea să ne fie o candelă nestinsă
Și untdelemnul, rugăciunile în șoapte,
Să ardă-n ea dorința noastră aprinsă
Ce înflăcărează inima de dor cuprinsă:
Să vină MIRELE în miez de noapte.

Că țelul nostru-i să împlinim Cuvântul
Tari în credință și plini de vrednicie…
Să nu uităm nicicând de legământul
De-a ne păstra neântinat veșmântul,
Spre a fi cu Dumnezeu o veșnicie.

Ioan Vasiu

15 Octombrie

Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui?” Maleahi 3:2

Prima Lui venire a avut loc fără fast şi desfăşurări de putere. Dar, într-adevăr, au existat puţini oameni care ar fi suportat măreţia ei. Irod şi tot Ierusalimul au fost neliniştiţi auzind de naşterea minunată. Cei despre care se presupunea că îl aşteptau au dovedit falsitatea declaraţiilor lor respingându-L atunci când a venit. Viaţa Sa pe pământ a fost o vânturătoare ciudată, care a cernut grămada de credinţe religioase, şi puţini au putut rezista procesului. Dar cum va fi a doua Sa venire? Ce păcătos poate îndura gândul ei? Va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui, şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rau” (Isaia 11:4).

Când a răspuns soldaţilor, în umilinţă, „Eu sunt acela” (loan 18:5), ei au căzut la pământ. Care va fi groaza duşmanilor Săi când marele „Eu Sunt” se va descoperi pe deplin? Moartea Lui a zguduit pământul şi a întunecat cerul. Care va fi splendoarea zilei în care, ca Mântuitor viu, va aduna viii şi morţii Înaintea Lui? O, fie ca groaza Domnului să-i convingă pe oameni să se lepede de păcat şi să dea „cinste Fiului, ca să nu se mânie” (Psalmi 2:12)! Deşi miel, El este şi „Leul din seminţia lui Iuda” (Apocalipsa 5:5), care sfâşie prada în bucăţi; deşi „trestia frântă n-o va zdrobi” (Isaia 42:3), îşi va zdrobi duşmanii „cu un toiag de fier” şi îi „va sfărâma ca pe vasul unui olar” (Psalmi 2:9). Nici unul din duşmanii Lui nu va putea îndura furtuna mâniei Lui şi se vor ascunde cu toţii din faţa furiei Sale devastatoare.

Totuşi, poporul Său spălat cu sânge va aştepta cu bucurie şi speranţă venirea Sa, şi o va privi fără teamă. Pentru ei, El este şi acum un cuptor de rafinare, şi când îi va încerca, ei vor ieşi „curaţi ca aurul” (Iov 23:10). Să ne cercetăm pe noi înşine în dimineaţa aceasta şi sä ne asigurăm de chemarea şi alegerea noastră, astfel încât venirea Domnului să nu trezească presimţiri întunecate în mintea noastră. O, dacă am avea harul de a alunga toată făţărnicia, sa fim găsiţi sinceri şi fără acuzaţii în ziua venirii Lui!

Meditaţii C. H. Spurgeon

Când spui Tu, Doamne, un Cuvânt

Când spui Tu, Doamne, un Cuvânt
Tresaltă serafimii;
Și Se pogoară Duhul Sfânt
Turnând din Ceruri pe pământ
Când spui Tu, Doamne, un Cuvânt,
Lumina Cincizecimii.

Când sufli peste robii Tăi
Suflarea Ta învie.
Și toate oasele din văi
Prind viață scăpărând văpăi,
Când sufli peste robii Tăi
Cu Har si bucurie.

Când vii Tu, Tată, și Te-atingi
De vasul meu de tină,
Oricât sunt nopțile de lungi
Din mine teama o alungi
Când vii Tu, Tată, și Te-atingi,
Mă umpli cu Lumină!

 Mănescu Mihaela  

Ce mai ai?

Îți văd chipul trist și în piept simt o apăsare
Suflete drag cât vei mai sta în astă stare?
Când în Cuvânt de cauți găsești vindecare,
Pentru ce atâta luptă? Mai suspini mult oare?

Poate rana ta fi atât de adâncă?
Crezi că Domnul la ea nu are cum să ajungă?
Când el este medic dintre cei mai buni,
De ce stai cu rana? De ce nu îl chemi?

Te lași frământat de gânduri și poveri
Un pic de bucurie nu ai de nicăieri
Te încrezi în tine și în cei din jurul tău
Dar totul vine și pleacă și iar rămâi
Tu cu focul tău…

De ce nu lași că focul acel să ardă
Să ardă pentru Domnul, să ardă pentru cer?
De ce privești la oameni la lucruri care pier
De ce lași mântuirea mereu într-un stingher?

Gândește-te tu astăzi încă ești în picioare
După atâtea și atâtea fierbinți cuptoare
Focul ce arde încă nu te-a mistuit
Pentru că cel de sus mult te-a prețuit.

Te-a prețuit și te va prețui
Tu până când îl vei ocoli?
Îl vei ocoli mereu când vezi oportunități
Sau vei plânge și îi vei cade la piept?

De cazi la pieptul lui te poți numi învingător
Dar de amâni clipa poți pierde darul, poți pierde cununa
Căci oamenii se nasc și mor.
Nu uita că tu ești doar un CĂLĂTOR.

UNDE DUCE CĂLĂTORIA TA?
SUFLETUL TĂU OARE PACE VA AVEA?
PACE PENTRU SUFLET ȘTII UNDE O GĂSEȘTI.
CAUȚI TU ACEA PACE SAU TRUPUL ȚI-L HRĂNEȘTI?

Nu mai sta pe gânduri, nu te mai chinui
Mâna e întinsă nu vezi semnele lui?
Acele semne acolo au rămas
Semnele iubirii, semnele jertfirii.

Cine mai are răni ca ale lui?
Cine pentru tine și-a dat trupul lui?
Cine pentru tine sânge a plâns și a vărsat?
Cine e acela ce s-a sacrificat?

Cine pentru tine s-a dus către moarte?
Cine pentru tine a fost bătut de alții?
Cine pentru tine și-a dat oare suflarea
Există cineva? Există cineva?

Nu, nu există nimeni să facă așa
El și numai el poate să îți dea
Pentru totdeauna pacea și iubirea.
Prietenul cel mai bun pe drum
Nu îl mai respinge caută-l chiar acum.

Alev Caienar 

De poți

De poți, nu plânge când ai planuri frânte
Și când dorințele lumești n-au împlinire;
Dar plângi mereu cu-acela care plânge,
Ca să îți vadă Cerul în privire.

De poți, nu spune altora durerea
Ce ți-o pricinuiesc în lume mulți,
Dar spune tuturor despre puterea
Ce-o capeți prin iertare când asculți.

De poți, nu te-ntrista când rugăciunea
Nu e-nsoțită iute de-un răspuns;
Dar să te întristezi atunci când lumea
Uzurpă lângă tine pe Isus.

De poți, nu prinde calea disperării
Atunci când valurile vieții vin;
Dar dacă n-ai în tine gustul sării,
Cu disperare-ntoarce-te, deplin.

De poți, nu spune că e greu pe Cale,
Chiar dacă spinii-mpung când urci spre Cer,
Dar spune tuturor ce merg la vale,
Că de-L urmează pe Isus, nu pier.

De poți, nu plânge când credința-i mică
Și parcă-i tot mai greu să-naintezi,
Dar plânge când Îl simți cum te ridică:
Numai așa poți dragostea-I s-o vezi. .

Și cât vei fi și-i mai avea suflare,
Să ai întinsă mâna pentru toți
Nu să cerșești iubire și-ndurare,
Ci să le faci doar binele, de poți…

Lidia Maria Senași 

Contemplează Creatorul!

Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte
lucrarea mâinilor Lui. Ps. 19:1.

Păsărele, păsărele… și voi în trilul cristalin,
Dați imbold inimii mele la Tronul Milei să mă-nchin.

Cum înălțați spre cer privirea, Atotstăpânul când slăviți
Purtând în voi, doar mulțumirea în clipa scurtă cât trăiți.

Ce Har să vezi gingașa ființă plină de aplecăciune
Prin cânt sublim, recunoștință, ce parcă spune: ”În rugăciune,

În rugăciune, cânt și glorii înălțați pe Dumnezeu,
Respirați, sunteți, trăiți prin Mila, Harul Său – mereu! ”

O, ce mărețe, vii exemple le văd, le vezi cum spun, șoptesc:
”Contemplează Creatorul – tu, omule… Un Fiu Ceresc,

A venit jos pentru tine, a îndurat amar și chin…
O, inima îți vede bine? Bătaia ei, cui o închini?

Ridică ochii înspre Cer și-i mulțumește, îl slăvește!
Ca gândul toate-s praf și pier… Oprește-te un pic, privește –

Cine ești în zborul scurt, și-n Mâna cui îți e suflarea?
Lasă, piară ce-i tumult! înalță-i, ‘nalță-i îndurarea!

Te-a creat și te iubește, ce-a avut mai scump a dat,
Zi de zi te îngrijește… Și a spune: ”Fii lăudat! ”

În viața plină de-nchinare, recunoștință, trai curat
E-un mic puțin de tot sub soare în a-l slăvi pe Împărat. ”

Lidia Cojocaru 

Când Dumnezeu tace

Când Dumnezeu tace, dragostea vorbeşte,
Desfăcând verdele în iarba ce creşte,
Împărţind lumina în mii de culori,
Dăruind curcubeul şi frumoasele flori.
Suflarea de viaţă o dă necurmat
Risipind-o ca dar în tot ce-a creat,
În dimineţi clare şi seri liniştite,
În rîuri curate, câmpii însorite,
În cerul cu lună sau cel în azur,
În lucirile-nalte ce-n stele se pun,
În susurul blând ce vântul îl toarce
Iubirea vorbeşte când Dumnezeu tace.

În tăceri divine vorbeşte Cuvântul,
Cu a Lui putere să-ncerce pământul,
Prin El s-a creat şi iarba şi floarea
Iar în curcubeu frumoasă culoarea.
Prin El s-a adus suflarea de viaţă
Şi soarele cald şi luna de gheaţă
Şi seara cu pace şi zorii-n lumină,
Bolta-nstelată de scânteieri plină.
Toate-s aduse prin a Lui putere
Şi-acum ne vorbesc în multă tăcere.

Când Dumnezeu tace Cuvântul ne spune
Că-n a Lui putere s-a-ntrupat în lume,
În viaţă firească şi atât de slabă
S-o facă s-asculte şi să nu mai cadă.
Hristos ca şi om I-ascultă tăcerea,
Doar prin rugăciune şi-adună puterea,
Pe drumul în lume trăieşte ca noi
Cu foame şi sete, în grele nevoi.
Când ispita vine, divinu-i tăcut,
Sufletul Lui rabdă în durere mut,
Să ne-arate nouă că-n trupul cel slab
Putem să-nălţăm al slavei catarg.

Atunci când paharul se umple la cruce,
Rămâne credinţa mai mult s-o apuce,
Răstignit El ştie, chiar de Tatăl tace
Că-L va învia,pe moarte să calce.

Când Dumnezeu tace, gândul e cunună,
Doar în om adus, puterea să-i spună,
Adună cu el iubiri şi durere
Ce trec în simţiri şi în vorbe grele.
Şi gândul făcut să fie doar sfânt
Asemenea-n totul eternului gând,
Se-nalţă în slavă în locuri măreţe
Sau cade în lume în a ei tristeţe.
Dumnezeu ascultă, mereu adunând
Gândurile-n om şi mereu tăcând.

Vânturi tari ridică ale lumii valuri,
În furii şi neguri le trece de maluri,
Piere bucuria, piere chiar şi viaţa,
Rămânând durerea, piere şi speranţa.
Ziua este noapte mereu mai adâncă
Noaptea e abis ce totul îl surpă,
Răul curge-ntruna, ca rîul în mare,
Nu mai are margini, e fără hotare.
Chiar el este mare ce umple pământul
Usucă şi suflet şi tot mai slab trupul.
Şi Dumnezeu tace, dar scrie în carte
După ce ascultă şi gânduri şi fapte.

Când Dumnezeu tace mândria vorbeşte,
În om e stăpână şi îl cucereşte
Şi-atât îl înalţă, îl minte mereu,
Până-l face a crede că e Dumnezeu.
Stă-n el ca un pom, sădit în pustiu,
Mereu fără apă,mereu cenuşiu.
Pe ramuri uscate ce întrec măsura,
Stă scris egoismul,minciuna şi ura.

Iar spinii înţeapă tăcerea divină
Cu hula ce-n ei de venin e plină.
Şi fiind umpluţi de marea cu rău
Cresc peste întinsul şi adâncul hău,
Ridică un rug gata de aprins
Pe-al lumii pustiu şi uscat întins.
În tăcerea sfântă Dumnezeu aşteaptă,
Spinii cu venin încă îi mai rabdă.
În puterea Lui ţine-n mână strâns
Focul pentru rug gata de aprins.
Şi tot în tăcere pregăteşte omul
S-aleagă verdeaţa sau în pustiu pomul.
Duhul lui Ilie e-aproape să vină,
Duhul lui Baal e gata s-apună.

Atunci peste hău, din cer făcut sul,
Peste omul mândru rămas mut în drum,
Din tării de slavă, din nori şi lumină
Se-aude în tunet vocea Lui divină.
Dumnezeu vorbeşte şi omul e mut,
Se-aude cuvântul: „Totul s-a sfârşit!”
Dumnezeu vorbeşte, e clar auzit,
Hula şi mândria din om au pierit.
Dumnezeu vorbeşte şi e prea târziu
Pentru cel ce-alege pomul din pustiu.
Tăcera ce sta şi chema întruna
A pierit, s-a dus pentru totdeauna.
Cei ce-au ascultat-o vor sta în picioare
Ca vorbirea sfântă să nu îi doboare.
Cei ce-au înţeles tăcerea divină
Vor putea să stea în a Lui lumină,
Să asculte glasul ce-a-ntins veşnicia
Şi în ei a pus etern bucuria.

Stănulescu M.

Am un nume

Eu nu ştiu Doamne, cine sunt
şi nici ce sunt anume…
venit-am pe acest pământ
să-mi dai din nou un nume.

Am fost odată-acolo, sus
Te cunoşteam odată;
aveam şi chip şi nume pus
şi-o veşnicie dată.

Eram în Duhul Tău de tot
în scânteieri de stele
ştiam că ştiu, ştiam că pot
să mă numesc prin ele;

eram în Duhul Tău cel viu,
mă cunoşteam pe mine
suflarea Ta m-ai pus să fiu
şi mă numeam prin Tine.

M-am rătăcit apoi în lut…
m-am despărţit de îngeri,
şi m-am uitat când am trecut
prin valea cea de plângeri…

Dar chiar de nu ştiu cine sunt,
eu ştiu că nu-s din lume;
şi chiar de-s astăzi din pământ,
în ceruri am un Nume…

Sanja Cristea Tiberian

Din clipa când iubirea…

Din clipa când Iubirea ne-a captivat ființa
S-a-mbogățit viața, s-a-mbogățit știința
Și n-am mai vrut povața desprinsă din himeră
Căci s-a creat în noi o altă atmosferă
Pătruns-au sentimente ce-n vremea de sclavie
Nici nu le cunoșteam, dar astăzi Apa vie
Ne stâmpără-nsetarea, ne dă o viziune
Spre a-L sluji pe Miel cu multă pasiune.
O nouă perspectivă pe noi ne conectează
Cu mediul îngeresc să fim pătrunși de-o Rază
Ce-nseninează viața punând în ea noblețe
Să știm că în Cuvânt e farmec și strictețe.
Din clipa când Iubirea ne-a-ntinerit suflarea
Am înțeles ce rod a dat crucificarea
Și Îl urmăm pe El, izvor de viață nouă
Și de vedem că ninge, și de vedem că plouă
Convingerea-i adâncă, spre cer ne propulsează
Victorii pe parcurs, tot EA, ne garantează
Ne dă îndemnuri clare să-nvingem nepăsarea
Să nu ne-spăimântăm când vine înnoptarea
O, Te cinstim în veci, iubito, cu ardoare
Căci Tu ne legi duios atunci când totul doare.

George Cornici