Încrederea sublimă

“Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea gloria lui Dumnezeu?” Ioan 11:40

De fiecare dată când te aventurezi în viaţa de credinţă, descoperi ceva în împrejurările tale obişnuite care contrazice clar credinţa ta. Raţiunea umană nu este credinţă, iar credinţa nu este raţiune umană. Una ţine de viaţa naturală, iar cealaltă de viaţa spirituală. Te poţi încrede în Isus Cristos atunci când raţiunea ta nu poate crede în El? Te poţi aventura eroic pe baza cuvintelor lui Isus Cristos. atunci când raţiunea îţi strigă: “E o minciună”? Pe munte e uşor să spui: “O, da, cred că Dumnezeu poate face aceasta”; dar trebuie să cobori în valea posedată de demoni şi să te confrunţi cu realitatea care râde ironic de întreaga ta credinţă de pe Muntele Transfigurării.

De fiecare dată când teologia credinţei devine clară propriei mele minţi, mă întâlnesc cu ceva care o contrazice. Dacă spun că mă încred în Dumnezeu care împlineşte toate nevoile mele şi apoi ajung într-o perioadă de uscăciune, fără nici o perspectivă, se va vedea atunci dacă voi trece prin încercarea credinţei victorios sau voi da înapoi, mulţumindu-mă cu ceva mai puţin? Credinţa trebuie încercată, deoarece numai prin luptă poate fi ea transformată într-un bun personal. Cu ce se confruntă credinţa ta acum? Încercarea sau va dovedi credinţa ta ca fiind bună, sau o va distruge. “Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire.”

Scopul final este încrederea în Isus. Crede cu stăruinţă în El şi orice încercare pe care o vei întâlni îţi va întări credinţa. Viaţa de credinţă este mereu pusă la încercare şi ultima mare încercare este moartea. Fie ca Dumnezeu să ne păstreze într-o stare bună pentru luptă! Credinţa este acea încredere de nespus în Dumnezeu, care nu visează niciodată că El nu va fi lângă noi.

Oswald CHAMBERS

Încrederea sublimă

“Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea gloria lui Dumnezeu?” Ioan 11:40

De fiecare dată când te aventurezi în viaţa de credinţă, descoperi ceva în împrejurările tale obişnuite care contrazice clar credinţa ta. Raţiunea umană nu este credinţă, iar credinţa nu este raţiune umană. Una ţine de viaţa naturală, iar cealaltă de viaţa spirituală. Te poţi încrede în Isus Cristos atunci când raţiunea ta nu poate crede în El? Te poţi aventura eroic pe baza cuvintelor lui Isus Cristos. atunci când raţiunea îţi strigă: “E o minciună”? Pe munte e uşor să spui: “O, da, cred că Dumnezeu poate face aceasta”; dar trebuie să cobori în valea posedată de demoni şi să te confrunţi cu realitatea care râde ironic de întreaga ta credinţă de pe Muntele Transfigurării.

De fiecare dată când teologia credinţei devine clară propriei mele minţi, mă întâlnesc cu ceva care o contrazice. Dacă spun că mă încred în Dumnezeu care împlineşte toate nevoile mele şi apoi ajung într-o perioadă de uscăciune, fără nici o perspectivă, se va vedea atunci dacă voi trece prin încercarea credinţei victorios sau voi da înapoi, mulţumindu-mă cu ceva mai puţin? Credinţa trebuie încercată, deoarece numai prin luptă poate fi ea transformată într-un bun personal. Cu ce se confruntă credinţa ta acum? Încercarea sau va dovedi credinţa ta ca fiind bună, sau o va distruge. “Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire.”

Scopul final este încrederea în Isus. Crede cu stăruinţă în El şi orice încercare pe care o vei întâlni îţi va întări credinţa. Viaţa de credinţă este mereu pusă la încercare şi ultima mare încercare este moartea. Fie ca Dumnezeu să ne păstreze într-o stare bună pentru luptă! Credinţa este acea încredere de nespus în Dumnezeu, care nu visează niciodată că El nu va fi lângă noi.

Oswald CHAMBERS

Primăvară divină

Zare senină, albastră,
Pătrunde-n retină
Și-o pace sublimă,
Pătrunde măiastră,
Adânc în inimă.

Primăvară divină
Să înflorească,
De har și Lumină plină
În inima noastră
Și-o sfântă rutină.

Rutină cerească
Și iubire senină
Din ea să rodească
Până-o să vină
Minunea Cerească

„Pe Nor”, în Lumină
Să ne răpească.

Ioan Hapca

Vorbește-mi, Părinte!

“Vorbește, Doamne, căci robul Tău ascultă.”  (1Samuel 3:9)

Stăruitor mă privește un gând
Și blând și duios îmi șoptește:
-Asculți tu al vieții Cuvânt?
-Dar…cine, dar cine-mi vorbește?
…Tăcere! Și gândul din nou
De suflet gingaș se anină.
Și pare c-a fost un ecou
Din ceruri, din zarea senină.

Și iarăși…mă prinde uimirea:
-Ah, Doamne! eu nu am cuvinte.
Tu îmi vorbești? Tu, Iubirea?
Vorbește-mi! Vorbește-mi, Părinte!
Și-n gând, și în sufletul meu,
Și-n zi, și în noaptea căruntă.
Vorbește-mi Preasfânt Dumnezeu,
Căci robul Tău, Doamne, ascultă!

Mai spune-mi de Jertfa sublimă,
De harul iertării divine,
De Tine, de Fiul, de Duhul,
De tot ce-ai făcut pentru mine;
De ceruri, de Raiul dorit,
De ceea ce Tu prețuiești
Și felul cum Tu m-ai iubit,
Și felul cum Tu mă iubești!

Vorbește-mi, te rog, cum vrei Tu,
Descopere-mi noile taine,
Cuvântul Tău, veșnic, să-mi fie
Și apă, și pâine, și haine!
Chiar dacă mustrarea mă doare
Și dacă în susurul blând
E raza de foc arzătoare,
Primesc și nuiaua, plângând!

În fața Ta, Sfinte Părinte,
Mă-nchin, și aștept să-mi vorbești,
Să-mi dai mângâierea iertării
Cu glasul  iubirii cerești!
Mărește-mi credința, te rog,
Să fiu și lumină și sare,
Să duc Vestea Bună-a iertării
În lumea ce plânge și moare!

Trimite-mi, te rog, și în vis,
Și-n rugă, și-n predici, sau cânt,
Lumina din Cerul frumos
Și duh înțelept, și cuvânt!
Să am candela vieții aprinsă
Și-n toate să fiu pregătit;
Când Tu îmi vorbești să ascult,
Să știu, să-nțeleg ce-ai vorbit!

Și, zilnic, prin viața curată
Să laud a Ta îndurare
Căci slujba în haina Dreptății
E cea mai frumoasă onoare!
Te rog, fii cu mine, oricând,
Smerit, să ascult, să fiu gata;
Prin Duhul, prin Sfântul Cuvânt,
Să spun tuturor: “Maranata!”*
Gelu Ciobanu

Dar poţi înţelege?

Dar poţi înţelege ce-ţi spun
Cu buzele mele necoapte?
O, noaptea acestui Crăciun,
O, noaptea pierdută în noapte!

Priveşte! În Ţara din Sud
O iesle de vite, săracă,
Şi-un prunc, cât un lujer de crud,
Cu Tatăl Ceresc ne împacă.

Se sfarmă şi ziduri de hat
Şi grele sortiri milenare;
E-nfrânt strămoşescul păcat
Prin slava ce astăzi răsare!

Priveşte şi-n inima ta
Şi-n sufletul tău ce veghează,
Căci steaua ce-n timp strălucea
Te scaldă cu sfânta sa rază…

Căci steaua eternei Iubiri
Îţi drumuie mersul, prin ceaţă,
Cu-aceiaşi, de foc, trandafiri,
Spre-o nouă, spre-o veşnică viaţă!

Iar îngerii, îngerii, sus
Dau veste pământului, tare:
” Născutu-S-a astăzi, Isus,
A lumii deplină scăpare!”

Dar poţi înţelege ce-ţi spun
Cu-aprinsele dragostei şoapte?
O, noaptea acestui Crăciun,
Sublima şi unica noapte!…

Simion Cubolta