Ce vezi, străjerule?

– Ce vezi, sfânt străjer, ne vei spune,
În noapte, sub cer de cărbune?
– Văd visuri ce zac sub zăbrele,
Vin zilele rele și grele.

– Ce vezi tu, străjer, ce ne-așteaptă?
– În lumea nebună, nedreaptă,
Pe rug, adevărul iar plânge,
Sub legi fără noimă se frânge.

– Ce vezi tu, străjer? Nu ne-ascunde
Din taina ce duhu-ți pătrunde,
– Văd cum se destramă speranța,
Pălește-n cei drepți cutezanța.

– Adu-ne, străjer, o solie,
Aprinde în noapte-o făclie!
– Virtutea-i gonită de patimi,
Se umple burduful cu lacrimi.

– Străjer, ce vezi tu mai departe
De vale, de umbre, de moarte?
– Aproape s-a dus noaptea cruntă,
Se-aude cântare de Nuntă!

– Străjer așteptat, dă-ne o veste:
Ce vezi sus, pe creste celeste?
– Zăresc de departe-o lumină!
Și Mirele-i gata să vină!

,,Străjerule, mai este mult din noapte?„ (Isaia 21:11b)

Olivia Pocol 

Isus a fost in slava

Isus a fost în slavă
Cel mai înalt Străjer;
Dar când căzu sub cruce,
Mai ‘nalt a fost în Cer.

Isus a fost la Tatăl
Sublimul vieții rost,
Dar când S-a stins pe bârne,
Și mai sublim a fost.

Isus a fost în Ceruri
Divinul slavei crin,
Dar când iertă vrăjmașii,
A fost divin, divin.

Căci nici un om din lume,
Nici Iuda, nici Pilat,
N-au înțeles că Domnul
De voia Lui s-a dat.

N-au înțeles că Mielul
S-a dat El însuși prins,
Dar și-a ascuns ofranda
Sub haină de învins.

Și-astfel ne-a dat o pildă
Din gându-I nepătruns
Că fapta cea mai-naltă
E jertfa în ascuns.

Costache Ioanid 

Aș vrea să fiu

Aș vrea să fiu,
O rază ce sărută-n dimineți oceanul
Când zorii se aprind în infinit,
Un fir de grâu ce-mbracă-n aur lanul,
O stea care se “moare” arătând limanul,
Iubire și speranță-n mărul înflorit.

Aș vrea să fiu,
Un ghiocel, primul simbol de primăvară
Când albul încă mângăie pământul,
Un diamant strălucitor, o piatră rară,
Un vers duios pe-o coardă de vioară,
Spre Creator să-mi poarte veșnic cântul.

Aș vrea să fiu,
O șoaptă-n vântul care plânge printre tei
Când clipe de lumină rând pe rând se scurg,
Un sunet de trompetă, solul Dragostei,
Un clopoțel de-argint chiar  lângă frații mei
Străjer neobosit, pe ziduri, în amurg.

Alexandru Marius 

Câți dintre voi vă veți trezi?…

La început a fost frumos.
A Harului dulceață
O-mpărtășeau frații-n Hristos
Până la dimineață.
Iar eu eram doar un copil
Care simțea iubire
Și părtășie-n Cel divin
Și sfântă dăruire.
Se adunau sfinții grăbiți
Uitând ce-i foamea, somnul
Și-n rugăciuni lungi și fierbinți
Se bucurau in Domnul.
Veneau când noaptea se lăsa
Cu-atâta bucurie
Și casa parcă devenea
Un colț de veșnicie.
Mai bine-atunci se-adunau
Căci alții-informatorii
Cât era ziuă nu dormeau
Umblau precum cocorii
Să raporteze de-au văzut
Vreo mică adunare
Ce „ilegal” s-ar fi făcut
Din lipsă de-aprobare.
Da, alte vremuri, căci era
Credința interzisă
Și frățietatea se-aduna
Cât bezna era-ntinsă.
Îmi amintesc cum pregăteam
Pentru noaptea de veghe
Cum intre geamuri tot puneam
De  jos până sus perne.
Iar părtășia începea.
Afar era-ntuneric.
În casă-n rugăciuni ardea
În candele Duh veșnic.
Când noaptea stinsă se-ngâna
Afară-n zări cu zorii
Atunci si ruga  se-ncheia
Dar si glasul cântării.
Apoi știu că se așterneau
Și pentru trup bucate
Căci mulți de-acol’ direct plecau
La muncă mai departe.
***
Așa-am crescut, așa-am văzut
Eu dragostea frățească
În vremurile ce-au trecut
În casa părintească.
Iar azi? privesc și sunt mâhnit
Că nu mai văd iubire
Puțină e și s-a răcit
Dospit-a omu-n fire.
E libertate dar în duh
Sunt mulți strânși ca-ntr-o gheară
Și nu prea urcă în văzduh
Spre Domnul ruga iară…
Puțini mai sunt acuma sfinți
Puține nopți de veghe
Puține rugăciuni fierbinți
Puțin popor mai crede
Cu-adevărat în Dumnezeu
Urmând cu drag credința
Căci și-au clădit cu spor alt zeu
I-au și-nchinat ființa.
Da, nopți de veghe nu mai sunt
Așa, ca altădată
Sunt mai puține, nu e când
Că lumea-i ocupată.
Ziua se merge la servici
Din zori si până-n seară
Că doar, cum poți să te ridici?
Doar nu din trândăveală!
În contracronometru par
Frații să tot adune
Să vadă toți cât sunt de mari!
Ce post și rugăciune??
Trecând prin lume-am întâlnit
Tot felul de situații
Și-am înțeles și mai mâhnit
Cui se închină frații:
Zeului Ban! celui ce-a pus
Pe-atâția stăpânire
Nu mai au timp pentru Isus,
Nici drag, nici dăruire.
Auzi puțin la părtășii:
-Ohh, îl aștept pe Domnul!
Sufletu-i gol de bucurii
Că-n vise i-a prins somnul!
Și roada-n Duhul s-a rărit
Și-i plin de roada firii
Ce-n vise le-a ințelenit
Aripile răpirii.
Tot mai mâhnit sunt când le scriu
Deci nu merg mai departe
Mă doare pentru mulți să știu
Că merg jos,înspre moarte.
Ca un străjer ce stă pe zid
Am să tot strig în noapte
Chiar dacă-mi pare ca-ntr-un vid:
-Isus Hristos e-aproape!
E-aproape clipa când pe nori
El va deschide zarea
Și poarta veșnicei splendori
Să-nceapă sărbătoarea!
Câți dintre voi vă veți trezi
Cât încă focu-n sfeșnic
Revarsă in candele mii
Duhul cel Sfânt și veșnic?

Emanuel Hasan