Nu suntem cine am fost

Nu suntem cine am fost
Pășit-am într-un nou hotar
Demult, când am găsit un rost
Și un ceresc mărgăritar.

Trăiam, atunci, ca pierduți
Rătăcind prin seci teorii
Cu vanitate eram umpluți
Speranțe nu puteau înflori.

Eram înclinați spre glie,
Credeam că-n ea vom sfârși
Era o falsă veselie
Din care nu puteam ieși.

O zi trecea, alta venea
Noi? Tot în adormire
Lăuntrul nu putea vedea
Un Cer, o moștenire.

Așa a fost până-ntr-o zi
Când a venit minunea
Și-am început a ne trezi
Să-nvingem slăbiciunea.

Mesajul care ne-a pătruns
Adus-a transformare
N-a fost un pământesc răspuns
Ci-o tainică lucrare…

Și-am înțeles că mai presus
De tot ce e tăciune
E lumea fără de apus
Și fără uscăciune.

Trecutu-acum e îngropat
Ce-am fost nu mai suntem
E-n noi un dor înaripat
Spre Medicul Suprem.

Lumina vieții ne-a cuprins
Cărarea s-o distingem
Spre spațiul infinit, distins
În lupte să învingem.

Nu suntem cine am fost
Se vede-n orice stare
Găsim în Fiul adăpost
La El avem intrare.

Ce diferență! Ce schimbări
Trăim de-o vreme-ncoace
Acum mai facem și plimbări
Pe unde-i veșnic pace.

George Cornici

Mai cu ardoare

Mai cu ardoare să-L slujim
Pe Cel ce-n viața noastră-I Mire
Iar sufletul să-l îngrijim.

Spre cea mai ‘naltă moștenire
Cu multă râvnă s-alergăm
Înveșmântați în Nemurire.

Mai dedicați să proclamăm
Că mort e crezul fără faptă
Mai multe fructe s-adunăm.

Loviți fiind în partea dreaptă
Să-ntoarcem celălat obraz
(E o povață înțeleaptă.)

Am fost scăpați din greu necaz
De ce credința e-n scădere?
De ce uităm că Domnu-i treaz?

Simțim o dulce adiere
Când frământări ne cuceresc
Veniți să facem ce ne cere!

În El speranțe se-mplinesc
Deci, să luptăm mai cu ardoare,
Cu un curaj dumnezeiesc.

Se pune marea întrebare:
De ce iubirea s-a răcit?
E necesară o schimbare…

Să fie traiul fericit.

George Cornici

Pe-o scară-a gândului celest

Pe-o scară-a gândului celest
Îmi urc speranțele răzlețe
Ce cad ades` la primul test
Dar nu-ncetează să se `nalțe…

Urcușul e-o necontenire
Care țintește infinitul
Călcând decis pe propria fire
Ce-acolo și-a centrat sfârșitul…

Zdrobirea ei e-o mare luptă
Dar biruința-i câștigată!
Chiar dacă lupta-i neîntreruptă,
Victoria ni-i asigurată,

Că-avem în Cer Mântuitor
Și-un Mare Preot din vecie
Și Duhul călăuzitor,
Izvor Preasfânt de energie.

Suntem adesea bulversați
Și înșelați de-a noastră fire,
Dar nici-o clipă abandonați
Din minunata Lui privire,

Ce scut ne Este și Putere,
„Cetate tare în nevoi”,
O nelipsită mângâiere
Și Răsplătirea de apoi.

Ioan Hapca 

Ne-am dat seama

Ne-am dat seama de la prima întâlnire
Că tot ce ai grăit a fost de Sus adus
De-aceea n-am mai vrut o altă stăpânire
Ci doar a-mpărăției ce nu are apus.

În ființele predate pătruns-au revelații
Când auzeam cuvinte cu sens transcendental
Și n-am mai vrut reclame, terestre decorații
Și nici remunerări transmise prin Nabal.

În timp ce ne priveai Te-am acceptat, Isuse
Căci ne-ai deschis privirea spre zorii vieții noi
Ai dat divin avânt speranțelor distruse
Să-nvingem încercarea, potopul de nevoi.

Convingerea primită, venită din Scriptură
S-a adâncit în noi, s-a înrădăcinat
Și nu ne-am mai bazat pe-a omului bravură
Ci pe puterea sfântă a Celui ce-a-nviat.

Un crez format în lupta cu forțe pământene
Ne dă imbold spre farul cu un distinct semnal
Și astfel bucuria în suflet se așterne
Să mergem cu cântare spre mult-doritul Mal.

Ne-am dat seama pe parcursul pribegiei
Că nu-i nimic mai scump ca sacrul Legământ
C-acesta ne susține în orele urgiei
Să trecem cu-ndrăzneală dincolo de mormânt.

Că știm ce ne așteaptă în Țara Frumuseții
E darul minunat de la Stăpân primit
De-aceea acceptăm tot ce ne-au scris profeții
Și tot ce Tu ne spui, Isuse preaiubit.

George Cornici

Mi-e dor de Tine

1. În inima mea e târziu,
Şi gândul fără Tine-i pustiu…
Trimit dorul meu să te cheme,
Să vii cu-n ceas mai devreme!
Mi-e greu printre străini, Domnul meu,
E grea povara, drumul e greu
Şi sufletul strigă: „Când vii?”

R: Mi-e dor de Tine, Domnul meu
Mi-e dor să Te-ntâlnesc
Să stau lipit la pieptul Tău
Să plâng, să-Ţi vorbesc
Să îmi rosteşti cuvinte dulci,
De mână să mă duci –
Ce-am suferit, să pot să uit,
Să pot să uit…

2. Aici în vale-i plâns şi suspine
Şi nu e nimeni dureri s-aline,
Iar lacrimi pe-obraz cad uşor
Am răni adânci ce încă dor,
Mă lupt cu deznădejdea mereu
Nu vreau să cad, nu vreau Domnul meu
Şi sufletul strigă: „Când vii?”

3. Am obosit de când te aştept,
De dor arde inima-n piept
Şi teama ades mă cuprinde
Te rog, dă-mi puteri Scump Părinte
Uneori speranţele-mi plâng
Şi visele-mi pleacă-n adânc
Dar ştiu Isus, vii curând!

Lacramioara Asandoaie

Izvorasul

Din adânc, adânc de inimi
Şi din tainiţe ascunse
Unde nu gândise nimeni,
Unde nimeni nu ajunse,

Dintr-un dor aprins de viaţă
Şi avântul spre lumină
A ţâşnit în dimineaţă
Izvoraşul mic din tină.

O gândire străvezie
Răsări din întuneric
În crăie de tărie,
Într-un veac de stei puternic.

L-au privit statui cu fală
Din înaltul împietririi
Când spunea el cu sfială
Sentimentele iubirii.

Îl scrutară porţi cărunte
Ca pe-o glumă slabă-n stare
Şi şi-au tras căciuli pe frunte
Să nu vadă-n pâclă Soare.

Se porni izvoru-ndată
Cu înţelepciuni de şarpe
Şi blândeţea delicată
A hulubului, pe ape.

Tot înconjurând întruna
Fără un sfârşit să vadă
Străbătându-şi văgăuna
Din cascadă în cascadă.

Şi s-a smuls din piatră-n piatră
Căsăpindu-se prin colţuri
Negăsind în cale-o vatră
Cu-arcuirea mândră-a bolţii.

Până când, în libertate,
A ieşit în câmp de luturi
Pornind buzelor crăpate
Răsăriri de începuturi.

Stropind setea pocăinţei
Cu-o răcoare de izbândă
A dat visului seminţei
Adăpare slobozindă.

S-au înaripat petale,
Ierbi porniră să-nverzească
Lăsând cântecul de jale
În credinţa pământească.

Pe gingaşe firicele
Porni viaţa să-şi ridice
Floricelele de stele,
Legănările de spice.

Imnul Dragostei plăpânde
Ghiocel strigă în lume
De pe apele sărinde
Alungate de pe culme.

Că o vale vestegită
Ochii îşi frecă de-argilă
Avântându-se-ndârjită
Înspre viaţă de la milă.

Pe cuvânt de ape repezi
Începu să se înalţe
Înviind morminte-n lespezi
Cu lăstarii de speranţe.

Până-ajunse-n munţi de vază
Ce izvoare risipiră
Că în ploile de rază
Bolovanii înfloriră.

Victor Bragagiu

Când valul mă-nghițise…

Când mă-nghiţise valul multiplelor probleme
Crezut-am că-s luat într-un teren minat
Eram convins – dar nu ştiu câtă vreme,
Că fi-voi, fără milă, de hoţi exterminat…

A fost poate-o secundă când mi-a trecut prin minte
Că nu mai e vreo şansă şi că-n neant voi sta,
Că voi peregrina, pe veci, printre incinte
Cu multe, multe neguri şi fără nicio stea.

Dar ce să vezi? Minune! O mână apăruse
Şi-am auzit o voce; o voce ca din vis
“Întinde mâna ta; speranţele distruse
Le voi regenera căci Cerul ţi-e deschis.”

Cu mâinile-amândouă m-am prins cu-ncredinţare
De Cel ce mi-e de-atunci şi Mire şi Amic
Iar când m-a scos de-acolo mi-a dat îmbrăţişare
Şi m-a condus agale la umbră sub finic.

De-atunci trăiesc menirea pribeagului prin lume
Prin ger şi prin dogoare stau conectat cu El
Cum să-L refuz când poate să mă-ndrume
Spre armonii sublime în veşnicul BETEL?

Şi ştiu că de vin valuri, din nou, să mă doboare
Tot El le-nfruntă să fiu nevătămat
Proclam s-audă toţi: El poate da splendoare
Şi-acelui suflet ce-a fost mult timp uscat.

George Cornici