Sunt

Sunt o piesă dintr-un plan,
Și nu praf de galaxii,
Nu un chip de porțelan
Colectat doar pentru „a fi”.

Sunt o ființă, nu mister,
Și-n al vieții metronom,
Chiar și-n spațiul efemer
Nu sunt animal, ci OM.

Sunt un fir țesut cu scop
În mătasea timpului,
Sunt o lacrimă, un strop
Din izvorul vieții Lui.

Sunt cu inimă și gând,
Sunt cu vorbă și cu sfat,
Călător comunicând,
Sunt real, nu vis ciudat.

Sunt aici, și voi mai fi,
Dar știu bine, voi pleca
Spre un alt tărâm de zi,
Unde nu voi mai visa.

Sunt ce sunt, și știu acum:
Sunt chemat, ales, iubit!
Sunt cu El și sunt pe drum.
Nu sunt trist, ci fericit!

Lucian Cazacu 

Nu suntem cine am fost

Nu suntem cine am fost
Pășit-am într-un nou hotar
Demult, când am găsit un rost
Și un ceresc mărgăritar.

Trăiam, atunci, ca pierduți
Rătăcind prin seci teorii
Cu vanitate eram umpluți
Speranțe nu puteau înflori.

Eram înclinați spre glie,
Credeam că-n ea vom sfârși
Era o falsă veselie
Din care nu puteam ieși.

O zi trecea, alta venea
Noi? Tot în adormire
Lăuntrul nu putea vedea
Un Cer, o moștenire.

Așa a fost până-ntr-o zi
Când a venit minunea
Și-am început a ne trezi
Să-nvingem slăbiciunea.

Mesajul care ne-a pătruns
Adus-a transformare
N-a fost un pământesc răspuns
Ci-o tainică lucrare…

Și-am înțeles că mai presus
De tot ce e tăciune
E lumea fără de apus
Și fără uscăciune.

Trecutu-acum e îngropat
Ce-am fost nu mai suntem
E-n noi un dor înaripat
Spre Medicul Suprem.

Lumina vieții ne-a cuprins
Cărarea s-o distingem
Spre spațiul infinit, distins
În lupte să învingem.

Nu suntem cine am fost
Se vede-n orice stare
Găsim în Fiul adăpost
La El avem intrare.

Ce diferență! Ce schimbări
Trăim de-o vreme-ncoace
Acum mai facem și plimbări
Pe unde-i veșnic pace.

George Cornici

Ce mare esti!

Se lasă noapte adâncă,
Şi o linişte deplină peste toate…
Nu pot să dorm ştiind,
Că Tu eşti treaz
Şi mă veghezi de-aproape…
Emoții mă cuprind
Şi ştiu că-s în prezența Ta
Şi pot să-ți spun,
Nestingherit de nimeni,
Tot ce gândesc şi simt,
Să-ți povestesc de toate! …

Dar ce vorbesc? …
La celălalt capăt de pământ,
Soarele-i sus,
Şi lumea-n alergare
Şi poate mii ‘şi-ndreaptă glasul,
În rugă către Tine,
Prin Iisus,
Mijlocitorul tuturor acelor care,
Şi-au spălat haina vieții-n sânge sfânt! …

Însă mai ştiu un lucru…
Că eşti atât de mare,
Că mintea, timpul, spațiul,
Nu Te-ncape! …
Că fiecare stea,
Cunoşti ce nume are,
Chiar dacă într-o zi, ea va dispare…
Le chemi la Tine
Şi ele, Ți se-nchină la picioare! …
Cum dar atunci,
Să nu-mi ştii gândurile,
Miile…
Ce-mi trec hai-hui prin minte? …
Şi firele din părul meu,
Le ştii numărul până la ultimul,
Neînsemnat…
Ce mâine cade jos
Şi moare! …

Toate acestea,
Nu sunt la întâmplare! …
Ci vor să îmi comunice ceva:
Că-n măreția Ta,
Eu totuşi am valoare! …
Şi că nici o secundă măcar,
Din viața mea, scurta si trecatoare,
Nu sunt mai puțin în atenția Ta,
Chiar dacă milioane de rugăciuni odată,
Ți se aduce la picioare! …

Ce mare eşti, Doamne!
Căci mintea şi inima şi duhul meu,
Aşeaptă o transformare,
Să înteleg măcar puțin mai mult,
Să Te cunosc și să mă minunez,
Aşa cum nici un înger,
Har nu are! …

Ce mare eşti! …
Ce mare! …

Mihaela Tureatca