Păzește-mi inima și gândul,

Păzește-mi inima și gândul,
Te rog, mai mult decât orice
Și curățește-le străfundul
Și-adu-mi în suflet liniște.

Dă-mi bucuria mântuirii
Și pace sfântă, Domnul meu,
Dă-mi sentimentul împlinirii
Și dragostea-Ți de Dumnezeu.

Pune în mine un Duh nou,
Statornic, Doamne, și curat
Să fiu în lume un ecou
Al Harului Tău minunat.

Fii ajutorul meu, Părinte,
Te rog, la vreme de nevoi
Și-mbracă-mă-n podoabe sfinte
Pentru măreața zi de apoi.

Mă cercetează Tu-ndeaproape
Și când stau jos și când mă scol,
Și adu-mi somnul lin pe pleoape
Și umple-mi vasul când e gol.

Pleacă-Ți urechea către mine
Și-ascultă, Doamne, ruga mea,
Căci eu mi-am pus nădejdea-n Tine
Și Ți-am dat toată inima.

 Puiu Chibici

Nu te teme!

Acum când totă lumea-i îngrozită
Să ne oprim, să medităm o vreme
La Cartea Vieții, carte inedită
În ea-i promisiunea înnoită
“Voi fi mereu cu tine, nu te teme”!

Lui Avraam i se-arătase Domnul
Dorind spre-o altă țară ca să-l cheme
În timpul nopții-i întrerupse somnul
Și-ntr-o vedenie îi spuse Domnul:
“Voi fi mereu cu tine, nu te teme”!

Cu Dumnezeul Minunat și Mare
Umblat-au patriarhii prin pustie,
Sfârșindu-și alergarea-n ascultare,
Căci Dumnezeu le-a spus la fiecare:
“Voi fi cu tine, teamă să nu-ți fie “!

Lui Moise Dumnezeu îi poruncește
“De Domnul să te temi în orice vreme”!
Zadarnic Faraon se împietrește,
Căci Domnul izbăvirea pregătește
“Dar tu, fă tot ce-ți spun și nu te teme”!

Ebal și Garizim răsună-n munte
Cu binecuvântări dar și blesteme,
Israel nu știa ce-o să confrunte,
Dar Iosua, fiind ales în frunte,
Știa ce i-a spus Domnul: “Nu te teme”!

Israel se afla-n încurcătură
Căci Goliat hulește și blesteamă,
Și-un tânăr credincios, fără armură,
L-a doborât c-o simplă lovitură,
Căci David, a-nvățat să nu se teamă.

Trompete răsunau asurzitoare
Și toți se-nchină chipului de-aramă;
Rămân trei tineri însă în picioare,
Ei cred în Dumnezeul Viu și Tare,
Și de cuptoru-ncins, n-au nici o teamă.

La fel și Daniel avea credință,
De aceea, fu zvârlit la lei în groapă;
Știind că va primi acea sentință,
Continuase ruga-n locuință.
Nu s-a temut, știa că Domnu-l scapă.

Vedem pe Ghedeon cuprins de frică
Și-un înger i se-arată ca să-l cheme:
“Pe Madian, oștirea ce-o ridică,
Tu o vei birui c-o oaste mică,
Dar luptă, fii viteaz și nu te teme”!

Spre ucenici umbla Isus pe mare;
Uimiți, ei nu știau ce să mai zică,
Dar Petru, îndrăznește c-o ’ntrebare:
“De ești Mesia, cheamă-mă pe mare”
Isus i-a zis: ” Hai, vino, fără frică”!

O, ucenici, cu ușa încuiată
De-abia acum după Rabuni gemeți,
Dar toți din loc au amuțit deodată,
Când între ei, chiar Domnul Se arată
Și spune: ” Pace vouă, nu vă temeți”!

Deși prin circumstanțe diferite,
Și noi parcă trăim aceiasi dramă,
Prin multe încercări și prin ispite,
Prin boli și prin situații nedorite…
O, Doamne, vino! Scapă-ne de teamă!

Cuvântul Sfânt ne dă încurajare
Și-acum, ca și atunci, și-n orice vreme;
În el găsim cereasca provocare,
Făcută de Isus la fiecare
“Hai, vino, îndrăznește, nu te teme “!

Acel ce ține-n mână viitorul,
Dacă-L asculți atent, ar vrea să-ți zică
Că-ți poate da și ție ajutorul,
Iar prin Isus Hristos, Mântuitorul,
Vei fi salvat în veci, de orice frică.

Daniel Hozan

Umbre pe pamant

La ce cugetă omul atunci când stă să moară?
Mai speră la viaţă, crezând că va trăi
Sau poate că doar speră la o moarte uşoară,
Şi-aşteaptă calm şi rece să vadă ce va fi.

Cu parul alb şi veştejit,
Palid ca o stafie
Asteaptă moartea liniştit
Şi somnul de vecie…

„Iată-mă ajuns la sfarşit
Sunt trist si amărât
Căci am rămas singur si părăsit
Şi de toţi sunt urât.

Poate că este vina mea
Că trec astfel in nefiinţa
Poate într-adevăr trebuia
Să trăiesc prin credinţa.

Toată viaţa am fost ateu
Dar acum nu mai ştiu
Dacă să cred în Dumnezeu
Oricum, e prea târziu.

Aştept singur trista mea soartă
Şi mă intreb viaţa mea ce-a fost
Căci pentru mine lumea este moartă
Şi totu-mi pare rece, fără rost.

O viaţă întreagă am muncit pe brânci
Şi-am strâns, şi-am adunat averi peste averi,
Însă în suflet mi-am lăsat goluri adânci,
Din tot ce-am strâns m-am ales doar cu dureri.

La ce folos atâta zbatere pentru nimic?
La ce folos nebună goană după vânt?
În faţa morţii, omul este slab si mic,
Şi se întoarce la sfârşit tot în pământ.

Dar totuşi ce am fost? mă-ntreb acum,
Căci viaţa mi-a trecut ca o părere
Precum un vis amar ce piere în fum
Mă sting uşor, în suflet cu durere.

Mă văd parcă deja la-nmormântare
Şi lume multă va jeli pe răposat
Dar multă vreme mă vor plânge oare?
Sau ca o vorbă-n vânt voi fi uitat?

S-or apuca cu toţii, mimând nenorocirea
Cuvinte de tristeţe şi jale să îngâne
Vor încerca cu mine să-ngroape amintirea
Şi vorbele-mi uitate, ce-n noapte vor apune

Văzandu-ma domnind în tronul meu regesc
Vor genunchea alături, cu chip să se supună
Nu mie dar, ci morţii al cărei chip primesc
Şi din durere oarbă s-or apuca să spună:

„Iată-l cum zace, cum doarme în mormânt
Acum e-o amintire
A fost un om în viaţă, a fost o frunză-n vânt
Purtată în neştire.”

Mai spune-vor ei multe despre viaţa mea
Dar fără importanţă, căci eu plecat voi fi
Şi-mi pare că-ntunericul începe acum abia
Să ţeasa lunga noapte în care voi dormi

Dar ce înseamnă aceste întunecate şoapte
Ce-ntr-una mă acuză şi îmi dau fiori
Mă imping incet spre a existenţei noapte
Să îmbraţişez pe veci ai morţii zori

Ce este negura aceasta care m-a înghiţit?
Un fior rece în inima mă împunge
Mă-ntreb cu teama-n gând: oare-am murit?
Şi dacă da, eu unde voi ajunge?

Vai, ce frumos: o pajişte de flori
Cu râuri şi paşuni inmiresmate
Un cer senin, albastru, fără nori;
Copaci de tei cu florile parfumate…

Imaginea Raiului dulce-acum a dispărut
În locul ei se-ntoarce bezna dinainte
Paşunile-nverzite în cimitire s-au făcut
Şi pajiştea de flori e plină cu morminte

O piatră funerară mi-apare înainte
Murdară, părăsită, de buruieni ascunsă
E piatra mea, e semnul de-aducere aminte
A unei vieţi trecute, de negură pătrunsă

Pământul îşi deschide prăpastii întunecoase
Într-una dintre ele, fără să vreau mă arunc…
Căzând prin negre văi, abisuri secetoase
Cobor în întunericul din cel mai vid adânc.

O, vai, apocaliptică durere!
Ce-mi sfâşii sufletul cu atâta tiranie
Nu îmi mai laşi sufletul nici să spere
Că voi scapa cândva din agonie…

„Iata-l în mormânt cum zace,
Şi-a dat ultimul suspin
S-a absolvit de-al vieţii chin
Odihnească-se în pace!
Amin…

Spre ziua morţii se indreaptă orice gând
Al omului cu sufletul nemuritor
La vremea-n care va veni şi al său rând
Să dea socoteală Acelui Creator.

Andrei Ilie Culda