Cheia Slavei

O, călător pornit spre veci
Ce-alergi prin locuri sumbre,
Prin văi adânci şi pe poteci
Şi-ntunecate umbre,

Ai străbătut atâta drum
Cu dor s-ajungi acasă,
Să scapi de lumea de acum
Şi de tot ce te-apasă.

În calea ta ai întâlnit
Atâtea lucruri rele,
Ce fără veste te-au orbit
S-ajungi în chinuri grele.

Ai mers mereu cu pas grăbit
Prin munți câmpii şi ape,
Dar nici măcar nu te-ai gândit
Că veşnica Cetate

Se-nalță falnică spre ceruri,
Pe-aşa frumoase temelii
Stau neclintite aşa ziduri
Zidite doar din pietre vii.

Iar porțile-i aşa gigante
Sunt încuiate… cum deschizi?
Opreşte-te o clipă frate
Să poți ca să te cercetezi!

Opreşte-te, căci vine noaptea,
E-aşa aproape ținta ta.
Şi dacă nu ai luat cheia,
Amarnic tu vei regreta!

Intoarce-te acum din cale,
Mai este timp, nu amâna,
Întoarce-te cât încă-n zare
Se mai aude vocea Sa…!

Şi am văzut cum călătorul
S-a ‘ntors căutând cheia cerească,
Tot alerga frângându-şi dorul
Şi suspina să o găsească.

A alergat cu stăruință
Spre locul cel mai blestemat,
Spre locul fără de credință
Pe unde cheia a uitat.

Din nou străbate el pustia,
Se-ntoarce prin munții de jar…
Aşa de grea este simbria
Când nu veghezi şi cazi din har…

Ajunge la un râu şi intră,
Porneşte pe albie-n sus…
Ce limpede e Apa sfântă,
Cuvântul Domnului Isus!

Ce bine e-n răcoarea Apei,
Ce bine-i prin Ea ca să treci
Când cauți cheia, căci afla-vei
Locurile acelea seci

Unde puteai s-o pierzi adesea,
Unde puteai să uiți deplin
Că tu faci parte din Mireasă
Şi ai pregătit un Cămin!

De-odată călătorul urcă
Pe malul apei şi cu dor
Aleargă prin păduri, de parcă
Ar avea aripi de cocor.

Dar vai, ce grea e acum calea,
Atâtea primejdii apar,
Căci porci sălvatici umple valea
Şi-atâtea mărăcini răsar…

Ce bine e să fii pe cale
Treaz, să veghezi în orice vreme,
Să nu laşi valorile tale
Prin lumea asta a se pierde…!

Ajunge în sfârşit pribeagul
La locul unde-a poposit
Şi caută, răscolind tot praful,
Aşa de trist şi obosit.

De-odată, sub munți de gunoaie
Sclipeşte aurul curat,
Întunecata lui odaie
De raze sfinte-a luminat!

Ce fericire, iată cheia!
Striga plângând de dor mereu,
O, cum m-au înşelat aceia
Să ma depart de Dumnezeu.

Mi-au dat atâtea în favoare
Doar ca să-nşel, să mint, să prad,
Să fac doar rău la semeni care
M-au sprijinit când stam să cad.

Şi-aşa pierdut-am cheia sfântă,
Iubirea, dragostea de sus,
Pe lucruri care nu încântă
Şi nu Îl cinstesc pe Isus.

Şi luă sărmanul cheia-n mână,
O şterge de praf şi noroi;
Şi merge-acum spre o bătrână,
Spre unul ce e în nevoi,

Ajută, face fapte bune,
Nu-l vezi strigând sau tâlhărind,
Căci dragostea e-o nouă lume,
E-un pas spre nou-Aşezământ!

Aceasta este Cheia Slavei,
Iubirea, harul cel măreț!
Cu ea , orice porți deschidea-vei
Ca să ajuți şi să înveți

Pe oameni, care este drumul
Spre locul veşnic, minunat,
Să ştie că eate doar unul:
IUBIREA…! Cel mai important!

Valentin Ilisoi

Libera închinare

Lăsați-mi cugetul să zboare către Dumnezeu
Să mi se-nalțe gândul spre Creatorul meu
Căci cine e ca El jos pe pământ și-n cer?
Nu-i vrednic altu-n lume să îi spun: Dumnezeu.

Nu-i om, nu-i soare, nu-i lumină
De-o strălucire cum o are El
Când îți întorci fața spre El te umple bucuria
Te vezi nimic, căci totul este El.

Lăsați-mi inima să-mi zburde în cânt de veselie
În bucurie sfântă de dragul lui Hristos
Nu-mi spuneți: calea-nspre munți este mai scrută
Decât s-alerg la Dumnezeul meu.

Lăsați-mă în dans de alăută
Să joc, să cânt, să mă bucur de El
Dorința-aceasta în inimă mi-e sfântă
Să-L întâlnesc pe Dumnezeul meu.

Lăsași pe-obrajii mei ca lacrima să curgă
Nu o opriți, nu mă dați înapoi!
Căci gata mi-este inima să cânte
Spre slava Celui ce-a veni pe nori.

Mai sfărâmă Doamne, obezile de fier
Și lanțul răutății iubirea Ta să-l rupă!
Mai faceți stăruință între voi
Ca Duhul Sfânt în Adunări să curgă.

Legat să fie brațul celui rău
Planul Divin voia să îi străpungă
Și schilodească-se odata dintre voi
Toți cei ce tulbură iubirea sfântă.

Ca El, Hristos, să fie totu-n voi
Nădejdea slavei care va să vină
Hristos Isus S-a coborât în trup
Ca-n toți cei care cred, să fie El lumină.

Mateas Teodor

Când ies de la odihnă

Acum când ies de la odihnă
Pot să Te văd, să Te aud,
Laud iubirea Ta divină
Ce mă ridică din lut ud.

Fiinţa mea e toată nouă,
Aşa uşor sufletul meu,
Iar trupul ca o pură rouă
Nu are-n el pământul greu.

Ochii topesc slava cerească
Ce o visau şi o doreau,
Cereau mereu să se-mplinească
Şi în credinţă o adunau.

Gândul mai vede clipa morţii
În frică, dar şi bucuros,
Având în el speranţa vieţii
Şi întâlnirii cu Hristos.

Îngerii albi, nenumăraţi
Întâmpină pe fiecare,
Aşa frumoşi, aşa curaţi
Zburând în razele de soare.

Îngerul meu mă ia de mîini,
Zâmbeşte şi-n atingeri blânde
Mă duce către alte lumi,
Tot mângîindu-mă pe frunte.

Îmi spune apoi cu glas de-alin,
Atât de clar şi-atât de bun:
„Pe drumul vechi de amar plin
Eu te-am ţinut în al meu pumn.

M-am pus în faţa unui vifor
Ce să te-ngheţe ar fi vrut,
Ţi-am pus în gând al slavei licăr
Când erai trist şi mult pierdut.

De-atea ori, fără să ştii
Te-am apărat, călăuzit,
Din a luminilor tării
În mii de feluri ţi-am vorbit.

M-am bucurat şi vestea-am dus
Când în Hristos tu ai crezut,
Apoi şi gândul ţi-ai supus
Iubirii Lui prin Duhul sfânt.

Am să-ţi mai spun, dar vino-acum
Să vezi ce nu ai mai văzut,
Ce-a pregătit Dumnezeu bun
Pentru voi toţi de la-nceput”.

Între uitatul gând al morţii
Şi slava vieţii-n veşnicie,
Zburăm către lumina bolţii
Cu-atât de multă bucurie.

Privind pământul care arde,
Ici colo mai zăresc o mână,
Zbătându-se repede cade
În strigăt ce-n zadar răsună.

Atunci îmi amintesc gingaşă
Şi bună, mâna de pe cruce,
Mâna ce arde, atunci trufaşă
Nicicum n-a vrut să o apuce.

Privind la cei ce-au biruit
Îi ştiu din cărţi şi din scriptură,
Cum peste-al lumii mare zid
Au dus mereu vestea cea bună.

Privirea noastră este plină
De norul slavei lui Hristos,
Acolo unde din lumină
Frumosul veşnic este scos.

Credinţa fuge şi dispare,
Speranţa şi ea e uitată,
Iar amintirea toată moare
Când strălucirea Lui se-arată.

Lucind ca piatra de smarald,
Umbrind şi soare şi azur,
Un curcubeu ce stă înalt
Pare c-un infinit contur.

În mijloc raze de lumină
Se răspândesc ca din safir,
Îndelung sufletu-mi suspină
Uimit privesc, uimit admir.

În străluciri ca de aramă
Ce vin şi fug mistuitor,
Văd mâna sfântă cu-a ei rană
A bunului Mântuitor.

Din ea vin razele iubirii
Ce-a revărsat-o peste lume,
Acum sunt razele-mplinirii
Ce veşnicia în noi pune.

Iar mântuiţi din veacuri multe
Sunt luaţi în carul Lui de foc
Şi prin promisele cuvinte
Duşi în eternul, sfântul loc.

Stanculescu M.

O călăuză sigură

“Voi călăuzi pe orbi pe un drum pe care nu-l cunoşteau.” (Isaia 42.16)

Cum, Dumnezeul slavei este Acela care să servească de călăuză orbului?! Da, până la această însărcinare se coboară bunătatea Sa! Un orb nu poate găsi un drum pe care nu-1 cunoaşte. Chiar când îl cunoaşte, este încă greu pentru el să-l urmeze; dar trebuie neapărat să alunge gândul de a apuca pe un drum necunoscut, fără o călăuză. Din fire, noi suntem orbi cu privire la drumul mântuirii, dar Dumnezeu ne călăuzeşte la el. El însuşi ne duce spre el, apoi ne deschide ochii. Cât priveşte viitorul, toţi suntem orbi şi nu putem vedea ce va fi peste o ora. Dar Domnul Isus ne va călăuzi până la capătul călătoriei. Slăvit să fie Numele Său!

Noi nu putem şti pe unde va veni scăparea, dar El o ştie şi ne va călăuzi până vom scăpa de toate primejdiile. Ferice de acela care-şi pune mâna în aceea a Călăuzei divine şi îşi dedică calea şi pe sine însuşi în întregime Lui. Atunci El îi va lua în grijă toate căile; şi când îl va aduce acasă în slavă şi îi va deschide ochii să vadă calea pe care El i-a condus, ce cântec de laudă va cânta el, împreună cu atâţia alţii, măreţului Binefăcător! Doamne, călăuzeşte-l pe bietul tău copil orb în aceasta zi, pentru că eu nu-mi cunosc calea!

Charles Spurgeon

N-am nici un merit

În faţa Ta, n-am nici un merit
Prin toate-i numai Harul Tău, Isus.
Să Te-ntâlnesc în cerul veşnic
În Ţara Slavei… fără de apus.

Eu sunt nimic pe lume fără Tine
Un părăsit Isuse, de m-ai lăsa…
Aş fi Doamne, oceanul de suspine
Şi fără vlagă… ar fi viaţa mea.

Isuse, fără Harul de pe cruce,
Chiar mii de fapte de-aş avea,
Fără de Tine… eu n-aş ajunge
Acolo sus, în Împărăţia Ta…

De n-ai fi pus iubire la Calvar,
Inima mea veşnic ar plânge.
Doar prin Sfântă… mila Ta,
Pot azi înălţa slavă, glorie, Ţie.

Prin Tine… am astăzi libertate
Şi-n Cartea vieţii sunt eu scris.
C-ai pus în mine, multă pace,
Tu… moştenirea mi-ai promis.

Tu eşti Izvorul vieţii Minunat
Numai prin Tine, am eu merit,
De-a sta lângă Tine, Împărat,
Prin sângele Tău Sfânt, plătit.

Acum, în faţa Ta… eu vin
Smerit, cu mulţumire plâng…
Căci ai rămas Mielul Divin
Pe Tine… într-una Te strig…

Doina Ketterer

O,sfant Olar ce esti in ceruri…

De-atatea ori simt incercarea
Cum bate iar la usa mea
Nu vreau sa ii deschid eu usa
Dar vrea sa mi-o deschida ea.
Si intra…se-ncalzeste zarea
Cuptorului de nedorit
Si-ncepe iarasi modelarea
Vasului meu plapand,sfrijit..
*
-Tu esti Olarul,eu sunt lutul
Fragila arta-n mana Ta
Cand in cuptor ma aflu,doare
Si doare modelarea mea..
Eu stiu ca-n orice incercare
Tu vrei sa vezi:mai te iubesc?
Sau vreau doar lucruri pieritoare
In loc de raiul Tau ceresc?
O,Dumnezeul meu cel mare
Ce m-ai chemat din necuprins
Acel ce-n nari mi-ai pus suflare
Tu ma cunosti si totul stii..
Tu stii cat pot rabda cuptorul
Si setea ce ma arde greu
Tu vezi si flacara-ncercarii
Peste fragilul vas al meu.
Tu esti mai mare decat toate
De incercari si de dureri
Tu schimbi durerea-n bucurie
Si intristarea-n mangaieri.
Departe sa raman de Tine
Eu n-as putea si as muri..
Tu esti Viata ce-mi da viata
Si aici si sus in vesnicii!
O,sfant Olar ce esti in ceruri
Atat de slab sunt si stingher
Iar vasul meu inca-i aicea
Dar inima mi-e sus in cer!
Satul de chinuri si cuptoare
Spre Tine zboara gandul meu
Si aripi se deschid in soare
Sa zboare catre cerul Tau
Ca bietul suflet ce-ndurat-a
Atatea-amare framantari
Sa isi gaseasca-n ceruri pacea
In nesfarsite mangaieri.
O,sfant Olar ce esti in ceruri
Tu inca pe pamant ma tii
Dar dorul meu e in Inalturi
Vreau sus la Tine-n vesnicii
Sa uit dogoarea cea grozava
Ce am simtit-o in cuptor
Sa uit de viata mea pribeaga
Intrand pe poarta din splendori;
Sa-mi spui tinandu-ma in brate
Ca tot ce-a fost a luat sfarsit
Si ca va-ncepe bucuria
De nesfarsit..De nesfarsit..
Si sa-mi mai spui ca bietul suflet
Din vasul care-ai modelat
Va mosteni Cununa Slavei
Ce nicicand nu a meritat.Amin
Cu lacrimi in ochi,tanjind de dor dupa Marele Olar si sub incontestabila inspiratie a Duhului Sfant am scris aceasta poezie,transportat intr-o atmosfera straina de Pamant…Slava Tie,Domnul meu si Dumnezeul meu,Marele meu Olar!
Emanuel Hasan

Ce minunat e harul mijlocirii

Ce minunat e harul mijlocirii,
Ce minunat e atunci când înțelegi
Cum poți prin harul rugăciunii,
Pe Domnul slavei mai mult să-nțelegi.

Ce minunat când vezi că se deschide
Din cerul slavei, stropi și peste noi,
Când curg comorile iubirii
Cu râuri sfinte, părtășii șuvoi.

Nu totdeauna înțelegem sensul,
Nu totdeauna taina deslușim,
De-aceea ni se dă din cer răspunsul
Ca nicidecum să nu ne poticnim.

Și primul pas ca să poți înțelege
E să mărturisești în viață tot,
Și rând pe rând răul să se dezlege
Să poți primi din ceruri harul sfânt

Apoi apleacă-te în rugăciune
Nu te gândi că o clipă e de-ajuns,
Ci stăruiește cu credință
Să intri-n legătură cu Isus.

Apoi începe Duhul Sfânt în taină
Să mijlocească pentru tin’,
Îți înțelege lacrima din geană
Și duhul îți saltă spre Ierusalim.

Și vine harul mijlocirii
Și curg cuvintele șuvoi,
O, lasă-L să te umple de putere
Și nu pleca așa cu pumnii goi.

Prin mijlociri în limbi cerești învață
Ca să te rogi pentru cei dragi ai tăi,
Și vei primi de sus din cer povață
Că Domnul îi atinge pe ai Săi.

N-ai vrea și tu iubite suflet,
Ca să pătrunzi în harul sfânt ce-i dat?
Proșterne-te la crucea Lui cu lacrimi
Și vei fi pe deplin eliberat.

Să știi că harul mijlocirii
E ancora ce dată ni-e de sus
Să ne susținem pe cei din familii
Atunci când este câte-un greu de dus.

O, câte mame pot să mărturisească
Harul divin din mijlocirea lor,
Scăparea nu știau cum să găsească
Dar li s-a scris din ceruri ajutor.

De câte ori în liniștea târzie
Isus ne-a ridicat la mijlociri
Ca planul celui rău să fie
Distrus. Și-apoi noian de mulțumiri.

Nu suntem dintre cei ce biruința
Au câștigat-o, ci luptăm mereu
Ca Domnul să ne dea din nou credința
Și să pătrundem harul Său.

De-aceea, frați iubiți din adunare,
Să înălțăm spre ceruri stăruinți
Să punem mijlocire pe altare
Să scrie Domnul nostru biruinți.

Căci vin și vremuri grele de-ncercare
Și vin furtuni din ce în ce mai mari
De-aceea vrem ca fiecare
Să punem juruințe pe altar.

Să ne rugăm dar, unii pentru alții
Să scrie Domnul slavei biruinți
Și la strigarea cea din miezul nopții
Să fim și noi aleșii printre sfinți.

Să ne rugăm și pentru cei ce calea,
Au părăsit-o și pe-al Lui popor
Și-au vândut dreptul mântuirii
Pentru ușoare lucruri care pier.

Ne doare-adânc, vărsăm șuvoi de lacrimi
Am vrea să-i ducă Domnul în popor,
Să fie smulși din aste lanțuri
Să iasă Domnul în calea lor.

Nu pregetați răpuși de multe treburi,
Să vă rugați, să mijlociți mereu
Să completați mereu rezervă-n inimi,
Căci vine Domnul la poporul Său.

Sav Simona