28 Martie

Şi să cunoaşteţi dragostea lui Christos, care întrece orice cunoştinţă.” Efeseni 3:19

Dragostea lui Christos, în tot farmecul, plinătatea, măreţia şi credincioşia ei, depăşeşte cunoştinţa omenească. Ce limbă poate descrie dragostea neîntrecută, incomparabilă, pe care o are faţă de copiii oamenilor? Este atât de vastă şi nemărginită încât, asemeni unei rândunele care atinge apa din zbor dar nu se scufundă, cuvintele noastre descriptive ating doar suprafaţa, nu adâncurile. Bine a spus poetul „O dragoste, abis de neînţeles!”, fiindcă dragostea lui Christos este nemăsurată şi insondabilă; nimeni nu-i poate atinge fundul.

Înainte să avem o idee lămurită despre dragostea lui Isus, trebuie să-I înţelegem slava anterioară din înălţimea cerului şi încarnarea pe pământ, în adâncurile ruşinii. Dar cine poate vorbi despre maiestatea lui Christos? Pe tronul cerurilor, era Dumnezeu din Dumnezeu. Prin El au fost făcute cerurile şi toată oştirea lor. Braţul Său atotputernic a făcut stelele. Lauda heruvimilor şi serafimilor Îl înconjura în fiecare clipă; corurile slăvite ale universului cântau neîncetat în faţa tronului Său. El domnea peste întreaga Sa creaţie, Dumnezeu atotputernic, binecuvântat pentru totdeauna (Romani 9:5). Cine poate descrie înălţimile slavei Sale de atunci? Și cine poate spune cât de jos a coborât?

Nu a fost de ajuns să devină Om, a devenit Om al durerii. A venit ca să sângereze, să moară şi să sufere – foarte mult pentru El, Fiul lui Dumnezeu; dar să sufere o agonie nemăsurată – să îndure o moarte rușinoasă, părăsit de Tatăl Său — este o dragoste care te face să înmărmureşti de uimire. Aceasta este dragostea! Într-adevăr, este o dragoste „care întrece orice cunoştinţă”. Fie ca această dragoste să ne umple inimile de recunoştinţă, şi să ne ajute să-i manifestăm practic puterea…

Meditaţii C. H. Spurgeon

La poarta Mărginirii

Răstălmăcind în minte veșnicul Hotar,
Cu sufletul desculț, alerg prin spini și ploaie…
Nu Te-am găsit nici în icoana din odaie
Și nici în lumânarea-aprinsă de pe-altar;
Iar focul soarelui apune-n lacrimi iar.

O, de-aș putea să văd prin Poarta Mărginirii
Aripile de serafimi ce Te ascund,
Aș reuși măcar cu gândul să pătrund
În Sfânta Sfintelor, în Cortul Fericirii…
În Casa pregătită-n cinstea Nemuririi!

Dar care-i, Doamne, scara spre Eternii Zori?
Că nu-i niciunde treapta ce dă biruință
În fața munților de griji și necredință
Pe cărăruia-ngustă cu furtuni și nori;
Și mă cuprind în îndoială vechi fiori.

Am obosit să-mi caut steaua printre stele…
Mai dă-mi un gând să pot să mă ridic,
Să înțeleg că Tu ești Tot și eu nimic.
Să trec de poarta îngustimii minții mele,
De slovele ce mă coboară-n iad cu ele!

La Poarta Mărginirii astăzi m-ai adus,
Când sufletu-mi desculț fugea prin spini și ploaie…
Iar jalea rugăciunii-amare din odaie
Mi-ai tălmăcit-o-n Harul salvator de Sus;
Că-n Tine, Doamne, soarele nu are-apus!

Și m-ai găsit…
Și Te-am găsit, Isus…

Mănescu Mihaela