Hotarele neîncrederii

„Iată, vine ceasul… când veţi fi risipiți.” loan 16:32

În acest pasaj Isus nu îi mustră pe ucenici; credinţa lor era reală, dar era tulburată; ea nu se dovedea în lucrurile realităţii prezente. Ucenicii erau risipiţi în urmărirea propriilor interese, slujeau unor interese care nu erau ale lui Isus Cristos. După ce am ajuns la o relaţie perfectă cu Dumnezeu, prin lucrarea de sfinţire a Duhului Sfânt, credinţa noastră trebuie să fie pusă în practică în viaţa de fiecare zi. Vom fi risipiţi, dar nu pentru a sluji, ci pentru a trece prin pustiiri interioare şi pentru a ajunge să cunoaştem ce înseamnă moartea lăuntrică faţă de binecuvântările lui Dumnezeu. Suntem pregătiţi pentru aceasta? Nu noi alegem acesi lucru, ci Dumnezeu pregăteşte situaţiile în aşa fel, încât să ne aducă acolo. Până când nu trecem prin această experienţă, credinţa noastră se sprijină pe sentimente şi binecuvântări. Dar, o dată ce am ajuns acolo, indiferent unde ne pune Dumnezeu sau care sunt pustiirile interioare, îl putem lăuda pe El pentru că totul este bine. Aceasta înseamnă credinţa pusă în practică în viaţa de fiecare zi.

“… şi pe Mine Mă veţi lăsa singur.” L-am lăsat pe Isus singur în urma risipirii rânduite de providenţa Lui? Pentru că nu-L vedem pe Dumnezeu în împrejurările în care ne aflăm? Întunericul vine prin suveranitatea lui Dumnezeu. Suntem gata să-L lăsăm pe El să facă ce vrea cu noi – să fim lipsiţi de binecuvântările Sale evidente? Până când Isus Cristos nu este Domnul nostru, toţi slujim propriilor noastre scopuri; credinţa noastră este reală, dar încă nu este statornică. Dumnezeu nu se grăbeşte niciodată; dacă suntem gata să aşteptăm, vom vedea că Dumnezeu ne arată că nu ne-a interesat propria Sa persoană, ci numai binecuvântările Sale. Sentimentul binecuvântărilor Lui este fundamental pentru noi.

“îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” Avem nevoie de tărie spirituală.

Oswald CHAMBERS

Cugetare

Gânduri, sentimente, fapte,
Lucruri dragi și trecătoare,
Cum să fac cu ele oare
Ca în trecerea prin „noapte”
Să le fac nemuritoare
Și în „Zori” să-audă șoapte
Dulci și îmbucurătoare?

O, le fac pe toate roabe
Ascultării de Hristos,
Lepădând orice „podoabe”
Și comori de-aici de jos,
Ca să-adun câteva „boabe”
În „Grânarul” luminos…

Ioan Hapca

Am învăţat să depindem de Tine…

Am învăţat să depindem de Tine
În orice situaţie, în orice loc
Eşti Veghetorul ce-alină suspine
Şi ne scapă din labirint şi din foc.

Depindem de Tine; recunoaştem deschis
Prezenţa Ta ne-nsoţeşte pe cale
O, Tată preasfânt, nicicând n-ai omis
Să plângi cu noi în zile de jale…

Dulcea-Ţi prezenţă produce în noi
Sentimente cereşti, elan, dedicare
Despărţiţi de Tine  n-am fi eroi
Ne-am prăbuşi, rapid, în golul cel mare.

Cum firul de iarbă are-n pământ
O rădăcină vie de care depinde
Aşa Te avem  cu viu-Ţi Cuvânt
De care niciodată nu ne-om desprinde…

Cum ramul din pom de tulpină-i legat
Aşa suntem şi noi legaţi de Mesia
C-aşa putem avansa ne-ncetat
Spre tărâmul unde-om trăi veşnicia.

Uneori ne-a învins îndemnul firesc
De-a rezolva problemele fără Tine
Le-am rezolvat…aşa…în chip omenesc
Nu potrivit Legilor Tale divine,

Iar  rezultatul? Desigur, durere
În loc de succes a fost faliment
Şi-abia apoi venit-am a-Ţi cere
Să fii, o, Părinte, în toate prezent,

Să fii cu noi când furtuna-i aproape
Dar şi când furia ei s-a calmat
Pe marea vieţii păşi-vom pe ape
Când vom simţi braţul Tău încercat.

Am învăţat să ne-ncredem în Tine
Când vântul e aprig, dar şi când e calm
Şi când sunt nori, şi-n zile senine
Luăm dulceaţa cuprinsă-ntr-un psalm.

Titanii credinţei, profeţi, slujitori
Toţi s-au bazat pe puterea cerească
Nici opoziţii, nici crunte terori
N-au putut crezul lor să-l răcească.

Depindem de haru-Ţi bogat revărsat
Cum floarea în glastră depinde de apă
În mâinile Tale, duios, ne-ai luat
Când am căzut în teribila groapă.

Şi-n câte necazuri, şi-n câte-ncercări
Ne-ai dat energii să stăm în picioare!
Le-am înfruntat cu rugi, cu cântări
C-acestea vin din divine izvoare.

Am învăţat să trăim prin credinţă,
Să depindem, în toate, de dragostea Ta
La Tine-i Cuvântul, suprema ştiinţă
La cârma vieţii, mereu, Te-om avea.

George Cornici

El ne este partas

“Eu voi locui în mijlocul lor, şi voi umbla cu ei. Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.” (2 Corinteni 6.16)

Aici se găseşte reciprocitate de interese. Fiecare aparţine celuilalt. Dumnezeu este partea poporului Său, şi poporul ales este partea Dumnezeului său. Sfinţii găsesc în El bunul lor de seamă, şi El îi socoteşte ca o comoară a Sa. Ce izvor de mângâiere se găseşte în aceasta pentru orice credincios!

La această reciprocitate de interese se adaugă o reciprocitate de sentimente. Dumnezeu îl va iubi totdeauna pe poporul Său, şi ai Săi Îl vor iubi.

Astăzi Dumnezeu va face totul pentru mine; şi eu, ce voi face pentru El? Gândurile mele ar trebui să zboare spre El în tot timpul, căci El Se gândeşte la mine. Să nu mă mulţumesc numai admiţând ca aşa trebuie să fie.

Aceasta ne conduce apoi la o părtăşie binecuvântată. Dumnezeu locuieşte în noi şi noi locuim în El. El merge cu noi şi noi mergem cu El. Neîncetat şi peste tot avem însoţirea Sa. Fericită părtăşie!

Deci să socotesc pe Domnul ca Dumnezeul meu, încrezându-mă în El şi slujindu-I cum I se cuvine. Să-L iubesc, să-L cinstesc, să mă închin Lui în Duh şi adevăr, ascultându-L în toate privinţele. Iată dorinţa inimii mele! Când voi atinge acest ideal, voi găsi cerul.

Doamne, ajută-mă! Fii Dumnezeul meu, învăţându-mă să Te cunosc ca Dumnezeul meu, pentru dragostea Domnului Isus.

Charles Spurgeon