A Cuvântului Sfânt școală

Referințe
Ref. 2. Împ. 4,8-41

A Cuvântului Sfânt școală
Ne învață ce-i de făcut
Când ajunge „moartea-n oală”
Și amaru-i neplăcut
Tot sufletul ni-l răscoală.

Poate că-un neștiutor,
Zvârle-n „oala” vieții tale
Un „bostan” otrăvitor,
„Ciorbele”-ți devin mortale…
Ce faci, le dai tuturor? !

O, nu face asta frate,
Pune-ți un capac pe „oală”
Și ridică mâini curate,
Cum ai învățat la „Școală”
Către Cel ce totul poate…

Nu privi cu ciudă omul
Ce-a adus tot ce-a cules…
Știi cine-A făcut atomul?
Du-te drept la cel ales
Și împuternicit de Domnul,

Spune-i ce-i în „oala” ta
Căci o binecuvântare
Va veni când s-a ruga
Și-orice otrăvi vătămătoare
Domnul le va alunga…

Și-atunci „oala” ta devine
Obiectul saturării
Cu bucatele divine
Pentru toți membrii-adunării
Și-a străinului ce vine…

Mulți nu fac deosebire
Între ce-i rău și ce-i bine,
Astfel nu-i nici o uimire
Că-s atâtea inimi pline
De otravă și murire…

Dar noi, haide-ți să veghem
Unii-asupra altora
Și cu drag să ne îndemnăm
În Hristos a ne ancora,
Fără să ne condamnăm…

Să nu „dăm cu pumnii în vânt”
Ci-n evlavie, cu iubire,
Să cinstim pe orice sfânt
Pus să-aducă o izbăvire
În oala noastră de pământ!

Să veghem asupra „oalei”
Fiecare-n dreptul lui,
Să nu dăm vreun prilej boalei
Nici speranță somnului,
Ci să dăm glas osanalei

Toți, în cinstea Domnului,
Toți în cinstea Domnului!

03/10/2018*Ioan Hapca

Învățând bucuria

Am învățat în viața mea răbdarea
Și-o tot învăț plângând sub crucea Ta
În miez de noapte dulce e cântarea
Când treci cu mine trista clipă grea.

M-ai învățat o, Doamne bucuria
Când lacrimile fata mi-o brăzdau
Numai plângând am înțeles că fericirea
Doar cei zdrobiți sub cruce o primeau.

Cu Tine Doamne norii mi-au fost soare
Iar negura nu-i decât cer senin
De-atunci ma-ntreb ce va putea fi oare
Sa-mi stingă sufletul de Tine plin.

Și pacea Doamne Tu m-ai învățat
Dar nu m-ai învățato-n bucurie
Când am fost singur, Tu mi-ai arătat
Că liniște-n necaz poate sa fie.

În ochii Tăi găsit-am bunătate
Când firea ma făcea sa mă răzbun
Și-am învățat atunci că mai presus de toate
Este să iert, să rabd și să fiu bun.

Iar în durerea Ta am învățat iubirea
A Tale lacrimi Doamne m-au eliberat
Din ochii Tăi plecați am învățat smerirea
Iar sângele Tau Doamne, păcatul mi-a iertat.

De-atuncea viața mea e-ntruna școală
Iubirea Ta mi-e totdeauna țel
Și-nvaț să-mi las la cruce-a mea povară
Când încercările sunt teste fel de fel.

Dar știu că-n Tine este biruința
Și știu că viața mea e-n mâna Ta
Iar când în Tine-mi pun toată credința
Învăț că-n toate, voia mea, e-Ta!

Oana Ramona-Elida 

Când sufletu-ți se tânguia

Ref.1Împ.19,3-17

Când sufletu-ți se tânguia zdrobit de val și încercare
Și căutai un braț întins…o îmbrățișare pe pământ,
Nu s-a găsit vreo slugă sfântă ce să-ți adie o îmbărbătare.
Dar te-a cuprins din necuprins tot Focul sacrului Cuvânt
Încredințându-ți taine noi și har mirific în lucrare…

Când te înghițea cu lăcomie amaru-adânc al întristării
Aproape, nimeni nu ți-a fost spre-a-ți răcori mâhnirea.
Un Vânt cutremura suspinul,  `nălțat la Tronul îndurării
Și despica și munți și stânci pentru-a-ți trezi uimirea,
Să-apuci din nou, încrezător, pe calea aspră a lucrării…

Când disperarea te frângea-n pustiu, cu cleștele în sine,
Sperai un gest subtil suflat din purtătorii de lumină
Dar toți aceștia erau seci de-avânt și calități divine…
Dar Dumnezeul tău iubit n-a întârziat deloc să vină
Cu „susur blând, subțire”… în suflet viață să-ți lumine.

Nu-i nimenea nicicând aproape, așa cum este El de tine,
Și nimeni nu-i să cerceteze, ca El, nevoia ta adâncă
Și-apoi la inimă-ți să vină, cumplita sete să-ți aline,
Să te atingă și să-ți zică: „Te scoală-acum, ia și mănâncă…”
Doar Domnul te ridică… acum, aici, și mâine-n slăvi divine!

Ioan Hapca

De-ar fi să mă mai nasc o dată

De ar fi să mă mai nasc copil odată
Nu aş mai face tot ce am greșit
Si mi-aş iubi părinții încă o data
Căci nu-i de ajuns atât cat i-am iubit.

De ar fi sa fie apoi sa merg la scoală,
Aș învăța sa  fiu un om citit
Sa ‘nvăț sa dau,  să iert și sa fac bine
Sa răsplătesc atunci când sunt iubit

De ar fi să îmi găsesc din nou iubirea
Eu tot pe ea aș vrea s-o regăsesc
Căci întrutotul mi-a schimbat menirea
Si tot ea m-a învățat cum să iubesc

De-ar fi să pot din nou sa-mi cer iertare
Acelor  oameni care au suferit
Aș spune cu durere-n suflet , Cer iertare !
La toți si pentru tot ce v-am greșit .

De ar fi sa mă mai nasc odată
Din Dumnezeu din Duh și din Cuvânt
Nu aș mai conteni să-ți mulțumesc , O Tată
Al tău pe veci voi fi iubind , crezând.

Tot ce-am făcut in viată fără tine
Îmi pare râu căci eu Te-am răstignit
Dar pentru viața mea ce acum Îți aparține
Îți mulțumesc!  Căci doar Tu m-ai iubit.

Gabriel IONESCU

Ruga pentru fii

Avem copii şi cât ne bucurăm!
Îi creştem cum putem şi noi mai bine.
De tensiuni, de lipsuri îi cruţăm,
să aibă-o viaţă-aşa cum se cuvine.

Ce-avem mai bun pe masă-i pentru ei.
Deşi ni-i greu, ei masa n-o au goală.
Când alţii vin din urmă, mititei,
iubirea le-o-mpărţim la toţi, egală.

Le dăruim din anii cei mai frumoşi,
zidim în ei a noastră tinereţe,
ne bucurăm să crească sănătoşi
şi  înspre Dumnezeu le dăm poveţe.

Cu nume dragi ades îi alintăm
şi ne-nţelegem fără de cuvinte.
Genunchii împreună ni-i plecăm
să ne rugăm Cerescului Părinte,

să pună-n ei dumnezeiesc altoi,
ce pentru veşnicie să rodească,
să-i nască-a doua oară, nu din noi,
ci din voinţa Lui dumnezeiască.

Îi dăm apoi la şcoală pe copii,
s-ajungă bine, să înveţe carte
şi, tot la şcoli şi-apoi la meserii,
copiii noştri ni se duc departe.

Şi uită ochii mamei cei trudiţi…
şi uită sărutarea aspră-a tatei.
Dar, vai, ţin minte de-au fost pedepsiţi
pentru neascultare ori păcate.

Şi când cresc mari, copiii în ascuns
trăiesc cum nu i-am învăţat vreodată.
Nu se sfiesc să pună în răspuns
greşeli ce le-au vânat viaţa toată.

E-adevărat, răsplată nu dorim
de la copii, dar tot tânjim, odată
să vină ziua când să-i auzim
cerându-ne iertare-nlăcrimată

şi-ngenunchind alăturea de noi,
să ne rugăm din nou ca altădată,
sculându-se din rugăciune noi,
cu viaţa pentru Domnul consacrată.

Dar clipa întârzie şi zdrobiţi,
Părinţii pentru fii stau în picioare
şi-ngenunchiaţi ei singuri, umiliţi,
în locul lor, cer Domnului iertare:

– O, zidul cel dintre părinţi şi fii,
dărâmă-l, Doamne, cât e cu putinţă,
căci nu-i decât o cale spre vecii:
un plâns amar, şi-adâncă pocăinţă,

nu-i Dumnezeu să ceară să fim sfinţi
şi-un Dumnezeu să-ngăduie păcatul,
un Domn mai demodat, pentru părinţi,
iar pentru fii, cu firea lor, un altul.

Şi dacă se-adânceşte pe pământ
prăpastia-ntre-aceste generaţii,
să nu se-ntâmple-aceasta-n locul sfânt,
acolo, unde se închină fraţii.

Destule lovituri primim de sus,
de jos, din jur, şi-atâtea dinafară.
Fie ca-n cortul Domnului Isus
să fie armonia cea mai rară!

Cum Unul este Cel ce ne-a născut
pe Golgota-n amară suferinţă,
să fim şi noi asemeni, ca un lut
ce-l modelează-o singură voinţă.

Iar când se va-mplini, cum aşteptăm,
să vii din nou, în slavă şi-n mărire,
ridică-ne-mpreună, Te rugăm,
părinţi şi fii – în veşnică unire!

Tatiana Topciu

Al Lui

„Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine…” (Matei 10:37)

Îţi ştiu, îţi cunosc îndoiala:
Ai vrea şi n-ai vrea să faci şcoala.

Ţi-e inima, încă, acasă.
Plăcerile-n iureş, te-apasă,
Şi carnea-ţi robeşte fiinţa.
Vândut-ai, pe fleacuri, credinţa.
Nu vrei să te dărui în totul,
Să treci Veşnicia de-a-nnotul.
Eşti palid. Ţi-e sabia ruptă.
Doi oameni, în tine, se luptă.

Dar, spune, te-nlănţuie lutul?
Mai tare-i ca tine trecutul?
Mai tari sunt dorinţele?… Lasă
Trecutul, să geamă acasă!
Tu, vino! E şcoala Lui plină
De-o albă, cerească lumină!
Nu-ţi pierde nădejdea şi viaţa
Cu noaptea, cu lutul, cu ceaţa…
Tu, vino! Pe-a Dragostei treaptă
Isus te doreşte, te-aşteaptă,
Te cheamă… şi vrea să te ştie
Al Lui, doar al Lui, pe vecie!

Îţi ştiu, îţi cunosc îndoiala:
Ai vrea şi n-ai vrea să faci şcoala…
Tu, uită trecutul, că minte!
Cu mâna pe plug, înainte!

Simion Cubolta