Credință, nu simțiri

Trebuie să-mi duc viața prin credinţă, fără să-L văd pe EL

Corinteni 5:7 (Moffat)

Un timp suntem conştienţi de atenţia lui Dumnezeu faţă de noi, apoi, când Dumnezeu începe să ne folosească în lucrarea Lui, luăm o înfăţişare patetica şi începem să vorbim despre necazuri şi dificultăţi, în timp ce Dumnezeu încearcă să ne determine să ne facem datoria ca nişte oameni necunoscuţi.

Dacă ar sta în puterea noastră, nici unul dintre noi n-ar vrea să fie un necunoscut din punct de vedere spiritual. Ne putem face datoria atunci când se pare că Dumnezeu a închis cerul? Unii dintre noi vrem întotdeauna să fim nişte sfinţi iluminaţi, având un nimb auriu în jurul capului şi sclipiri de inspiraţie, iar sfinţii lui Dumnezeu să se ocupe de noi tot timpul.

Un sfânt cu aură nu este bun la nimic, e anormal, nepotrivit pentru viaţa de zi cu zi şi nu seamănă deloc cu Dumnezeu. Noi suntem aici ca să lucrăm în această lume ca bărbaţi şi femei, nu ca îngeri pe jumătate înaripaţi. Şi trebuie să lucrăm cu o putere infinit mai mare de a rezista necazurilor, pentru că am fost născuţi de sus. Dacă încercăm să readucem momentele excepţionale de inspiraţie, acesta este un semn că nu pe Dumnezeu Îl vrem. Facem un fetiş din momentele când Dumnezeu într-adevăr a venit şi ne-a vorbit şi insistăm că El trebuie să facă acest lucru din nou, dar ceea ce vrea Dumnezeu să facem este să umblăm prin credinţă.

Câţi dintre noi nu ne-am dat la o parte de parcă am spune:”Nu mai pot face nimic până când Dumnezeu nu mi se arată”. El nu ni se va arăta şi noi, fără nici o inspiraţie, fără nici o atingere subită a lui Dumnezeu, va trebui să ne ridicăm. Atunci vine surpriza – „O, dar El a fost aici tot timpul şi eu n-am ştiut!” Nu trăi niciodată pentru acele momente excepţionale; ele sunt surprize. Dumnezeu ne va da momente de inspiraţie numai atunci când va vedea că nu suntem în pericol să fim duşi în rătăcire de ele. Trebuie să nu facem niciodată un standard de viaţă din momentele noastre de inspiraţie; standardul nostru este datoria noastră.

Oswald Chambers

Primăvara

O, Doamne, cine oare se-aseamănă cu Tine,
Când pui în stropi de rouă sclipiri diamantine,
Și când trezești la viață din scorburi cenușii
Atâția muguri veseli în codru și câmpii?O, Doamne, cine altul ar mai putea să ceară
Naturii să se-mbrace în strai de primăvară?
Ce arhitect de faimă s-ar duce în zăvoi
Să facă lăcrămioare din salbe de noroi?

Și cine altul, Doamne, ar pune în câmpie
Covor de viorele trezite de sub glie?
Brândușele frumoase să treacă prin polei,
Și prin zăpada rece să treacă ghiocei?

Doar Tu,Tu ai, Isuse, puterea învierii,
S-aduci în locul iernii fiorul primăverii
Iubirea să răsară ca florile de crini,
Din cioturile negre, din inimi de creștini!

Trezește azi poporul cu vânt de primăvară
Iubirea și cântarea, nădejdea să răsară!
Adu mireasma păcii, slăvite Creator
În inimile noastre cu har nemuritor!

Valentin Popovici

Primăvara

O, Doamne, cine oare se-aseamănă cu Tine,
Când pui în stropi de rouă sclipiri diamantine,
Și când trezești la viață din scorburi cenușii
Atâția muguri veseli în codru și câmpii?

O, Doamne, cine altul ar mai putea să ceară
Naturii să se-mbrace în strai de primăvară?
Ce arhitect de faimă s-ar duce în zăvoi
Să facă lăcrămioare din salbe de noroi?

Și cine altul, Doamne, ar pune în câmpie
Covor de viorele trezite de sub glie?
Brândușele frumoase să treacă prin polei,
Și prin zăpada rece să treacă ghiocei?

Doar Tu,Tu ai, Isuse, puterea învierii,
S-aduci în locul iernii fiorul primăverii
Iubirea să răsară ca florile de crini,
Din cioturile negre, din inimi de creștini!

Trezește azi poporul cu vânt de primăvară
Iubirea și cântarea, nădejdea să răsară!
Adu mireasma păcii, slăvite Creator
În inimile noastre cu har nemuritor!

Valentin Popovici