11 Octombrie

Să ne înălţăm şi inimile cu mâinile spre Dumnezeu din cer.” Plângeri 3:41

Actul rugăciunii ne arată nevrednicia noastră, şi aceasta este o lecţie foarte benefică pentru nişte fiinţe atât de mândre ca noi. Dacă Dumnezeu ne-ar da favoruri fără să ne constrângă să ne rugăm pentru ele, nu am şti niciodată cât de săraci suntem. O adevărată rugăciune este un inventar al nevoilor, un catalog al necesităţilor, o descoperire a sărăciei ascunse. Deşi o aplicaţie la bogăţia divină, este o mărturisire a deşertăciunii omeneşti. Cea mai sănătoasă stare a unui creştin este să fie întotdeauna gol şi sărac prin el însuşi, să depindă mereu de Domnul pentru ajutor, să fie bogat în Isus, slab ca apa personal, dar puternic prin Dumnezeu şi gata de lucruri mari.

Aici stă utilitatea rugăciunii, fiindcă, în timp ce îl adoră pe Dumnezeu, aşează creatura pe locul ei, în praf şi noroi. Rugăciunea este prin ea însăşi, în afară de răspunsul pe care îl aduce, un mare beneficiu pentru creştin. După cum alergătorul câştigă putere pentru cursă prin exerciţiu zilnic, şi noi câştigăm energie pentru marea cursă a vieţii prin lucrarea sfântă a rugăciunii. Rugăciunea întăreşte aripile tinerilor vulturi ai lui Dumnezeu, ca să poată învăţa să ajungă până la nori. Rugăciunea îi încinge pe războinicii lui Dumnezeu şi îi trimite la luptă cu muşchii tari şi încheieturile legate. O rugăciune sinceră izbucneşte la timpul rugăciunii aşa cum soarele răsare din est, bucuros ca un atlet care aleargă în cursă.

Rugăciunea este cea care ridică mâna lui Moise şi nimiceşte pe amaleciţi mai tare decât sabia lui Iosua. Este săgeata aruncată din camera proorocului, care dărâmă apărarea sirienilor. Rugăciunea încinge slăbiciunea omenească cu putere divină, transformă nebunia omenească în înţelepciune cerească, şi oferă pacea lui Dumnezeu muritorilor tulburaţi. Nu ne putem gândi la ceva ce rugăciunea nu poate face! Îţi mulţumim, Dumnezeule mare, pentru scaunul milei, o dovadă sigură a minunatei Tale bunătăţi. Ajută-ne să folosim acest drept în dimineaţa aceasta!

Meditaţii C. H. Spurgeon

Anii noștri trec prea iute

Anii noștri trec prea iute
Ca săgeata care zboară,
Parcă-s ceasuri sau minute
Ce gonesc în prag de seară.

S, au dus ca ziua cea de ieri
Anii noștri cei puțini,
Trudă, zbucium și dureri,
Atât am strâns și avem în mâini.

Totu-i goană după vânt.
Omu’-aleargă ca o umbră,
Caută raiul pe pământ
Într-o viață atât de sumbră…

Dup’ averi, plăceri, renume
Mulți se zbat fără oprire,
Călători spre altă lume
Astea sunt dezamăgire!

Chibzuiește-ti bine timpul
Cel trăiești aici sub soare,
Tu ești călător prin lume
Pune preț pe ce-i valoare.

A câta oară grădinarul
Mijlocește pentru tine?
Te-a-ngrijit cu drag tot anul,
Rodu-i frunze și suspine…

Vorbe goale fără număr
Doar atât rodim ades,
Tot ce facem sau ce spunem
Nu prezintă interes.

Cei din jur caută-n noi
Dragoste și bunătate,
La mulți fructul cel de soi
Ne lipsește din păcate.

Se prea poate-n acest an
S-ajungă-n dreptul tău securea,
Tu ești în cerescul plan
Nu glumi cu mântuirea.

Mai dezbracă-te de frunze,
De mândrie și de eu,
Toate gândurile-ascunse
Le cunoaște Dumnezeu.

Nu mai confunda slujirea,
Slujbele din adunare,
Cu roada Duhului, sfințirea,
Cu dragostea ce-n veci nu moare.

Fără dragoste noi suntem
Doar chimval zăngănitor,
O aramă sunătoare,
Doar un pom neroditor.

Doamne, îndură-te de noi,
Mai lasă-ne încă un an,
În al Tau ceresc altoi
Tu ești Tată, Suveran!

Când ne vei cerceta din nou
Să găsești rodul dorit,
Fii cu noi și-n anul nou,
Acum și până sfârșit.

Iany Laurenciuc 

Armele creştinului

Referințe
Sub armătura unui Dumnezeu atotputernic
Pe braţul unui Tată blând şi iubitor
În ocrotirea Lui rămân să mă păzească
De orişice săgeată a celui rău.

Şi îmbrăcat cu armătura cea mai tare
Ce un creştin vreodată a purtat
Când vine ziua rea voi sta-n picioare
Şi sufletu-mi rămâne nepătat.

Încins cu adevărul Lui cel veşnic
Cu platoşa neprihănirii îmbrăcat
Şi încalţat cu râvna evangheliei păcii
Pe calea Lui în fiecare zi străbat.

Şi pe deasupra tuturor acestor lucruri
Pun al credinţei scut în faţa mea
Şi el va stinge orişice săgeată aprinsă
Atunci când diavolul o va lansa.

Eu port al mântuirii coif întodeauna
Şi sabia duhului îmi stă la căpătâi
În rugăciune eu veghez întruna
Căci mă însoţeşte dragostea dintâi.