Următorul lucru de făcut

„Pentru că oricine cere primeşte.”                  Luca 11:10

Cere, dacă nu ai primit. Nu este nimic mai dificil decât să ceri. Dorim, tânjim după anumite lucruri şi suferim că nu le avem, dar nu cerem până când nu ajungem la limita disperării. Ai cerut vreodată când erai la limita sărăciei morale şi a profunzimilor totalei tale insuficienţe? „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu…”, dar mai întâi să fii sigur că-ţi lipseşte înţelepciunea. Nu poţi ajunge la realitatea spirituală oricând doreşti.

Cel mai bun lucru de făcut, atunci când îţi dai seama că nu trăieşti în realitatea spirituală, este să-I ceri lui Dumnezeu să-ţi dea Duhul Sfânt pe baza cuvintelor lui lsus Cristos (vezi Luca 11:13). Duhul Sfânt este Cel care face real în tine tot ceea ce a făcut lsus pentru tine. „Fiindcă oricine cere capătă.” Aceasta nu înseamnă că, dacă nu ceri, nu vei avea (conform textului din Matei 5:45). Dar, până nu ajungi în punctul de a cere, nu primeşti de la Dumnezeu. A primi înseamnă că ai ajuns în relaţia de copil al lui Dumnezeu şi acum înţelegi şi poţi să apreciezi mintal, moral şi spiritual că aceste lucruri vin de la Dumnezeu. „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea…” Dacă descoperi că-ţi lipseşte înţelepciunea, atunci ai venit în contact cu realitalea spirituală; nu-ţi pune din nou „ochelarii de cal” ai raţiunii.

Unii spun: „Predică-ne Evanghelia simplă, nu ne spune că trebuie să fim sfinţi, deoarece aceasta neprovoacă un sentiment de sărăcie cumplită, şi nu este plăcut să te simţi cumplit de sărac”. A cere înseamnă a „cerşi”. Unii oameni sunt suficient de săraci pentru a nu rămâne indiferenţi la sărăcia lor, şi unii dintre noi suntem la fel din punct de vedere spiritual. Nu vom primi niciodată dacă cerem având un scop în minte, dacă cerem nu din sărăcie, ci din poftă. Un sărac nu cere din alte motive decât datorită condiţiilor jalnice, mizerabile şi cu totul lipsite de speranţă ale sărăciei. Lui nu-i este ruşine să ceară. Ferice de cei săraci în duh (vezi Matei 5:3).

Oswald Chambers

Reclame

Ţinta mesajului nostru

„N-am venit să aduc pacea, ci sabia.” Matei 10:34

Nu îl compătimi niciodată pe sufletul a cărui situaţie te face să tragi concluzia că Dumnezeu este aspru. Dumnezeu este mult mai blând decât putem să ne închipuim noi şi, din când în când, El ne dă ocazia să fim duri, pentru ca El să fie văzut ca Cel blând. Dacă un om nu poate ajunge la Dumnezeu, aceasta este din cauză că există un lucru secret la care nu vrea să renunţe. „Recunosc că am greşit, dar nu intenţionez şi renunţ la acel lucru sub nici un motiv.” Este dificil să arătăm compasiune într-un astfel de caz; trebuie să pătrundem adânc până ajungem la rădăcina problemei care cauzează ostilitate şi resentimente faţă de mesajul lui Dumnezeu. Oamenii doresc binecuvântările lui Dumnezeu, dar nu suportă acel lucru care taie în carne vie.

Dacă Dumnezeu a lucrat in tine, mesajul tău, în calitatea ta de slujitor al Lui, insistă neînduplecat în aceeaşi direcţie: taie până la rădăcină, altfel nu există vindecare. Insistă asupra mesajului până când oamenii nu vor mai putea să evite să-l pună în practică. Ocupă-te de oameni la nivelul la care sunt, până când îi vei face să înţeleagă ce le lipseşte, şi apoi arată-le standardul lui Isus Cristos pentru viaţa lor. Poate că ei vor spune: „Nu vom putea fi niciodată aşa”, dar tu arată-le: „Isus Cristos spune că trebuie să fiţi”. „Dar cum putem fi aşa?” „Nu puteţi dacă nu primiţi un Duh nou” (vezi Luca 11:13).

Oamenii trebuie să-şi cunoască nevoia, pentru ca mesajul tău să le fie de vreun folos. Mii de oameni sunt fericiţi in lumea aceasta fără Dumnezeu. Dacă eu sunt un om fericit şi moral, atunci de ce a mai venit Isus? Deoarece acest fel de fericire şi pace se află la un nivel greşit; Isus Cristos a venit să aducă sabia peste orice pace care nu are la baza o relaţie personală cu El.

Oswald CHAMBERS

Desăvârşirea creştină

„Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit…” Filipeni 3:12

Este o capcană gândul că Dumnezeu vrea să ne facă nişte specimene perfecte a ceea ce poate realiza El; scopul lui Dumnezeu este să ne facă una cu El. Mişcările de sfinţenie tind să pună accentul pe faptul că Dumnezeu creează specimene ale sfinţeniei pe care să le pună în muzeul Său. Dacă ai această idee despre sfinţirea personală, scopul ultim al vieţii tale nu va fi Dumnezeu, ci ceea ce tu numeşti manifestarea lui Dumnezeu în viaţa ta. Tu spui: „N-ar putea fi niciodată voia lui Dumnezeu să fiu bolnav”. Dacă voia lui Dumnezeu a fost să îngăduie suferinţa pentru propriul Său Fiu, de ce nu ar îngădui-o şi în viaţa ta? Ceea ce vorbeşte despre Dumnezeu în viaţa ta nu este consecvenţa ta remarcabilă faţă de o idee despre cum ar trebui să fie un sfânt, ci relaţia ta reală şi vitală cu Isus Cristos şi devotamentul tău total faţă de El, indiferent dacă eşti bolnav sau sănătos.

Perfecţiunea creştină nu este, şi nu poate fi niciodată perfecţiune umană. Perfecţiunea creştină este perfecţiunea unei relaţii cu Dumnezeu, care se adevereşte chiar şi în mijlocul inconsecvenţelor vieţii umane. Când asculţi de chemarea lui Isus Cristos, primul lucru care te şochează este inconsecvenţa lucrurilor pe care trebuie să le faci şi următorul lucru care te şochează este faptul că alţi oameni par să trăiască o viaţă cu totul consecventă. O astfel de viaţă te poate lăsa cu ideea că Dumnezeu nu este necesar, că putem ajunge la standardul pe care-l vrea Dumnezeu prin efortul şi devotamentul nostru uman. Dar acest lucru nu se poate niciodată realiza într-o lume căzută.

Eu sunt chemat să trăiesc într-o relaţie perfectă cu Dumnezeu, pentru ca viaţa mea să stârnească în alţii dorul după El şi nu admiratia pentru mine. Părerile mele despre mine mă împiedică să-I fiu folositor lui Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea să mă facă perfect pentru a fi un trofeu în vitrina Sa; El mă aduce la acea stare in care mă poate folosi. Să-L las pe El să facă ce vrea cu mine.

Oswald CHAMBERS

Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt

„Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic.” 1 Corinteni 15:10

Felul în care vorbim mereu despre incapacitatea noastră este o insultă la adresa Creatorului. Deplângându-ne incompetenţa noastră, ÎI ponegrim pe Dumnezeu că nu Sa interesat de noi. Obişnuieşte-te să examinezi din perspectiva lui Dumnezeu lucrurile care, în ochii oamenilor, denotă umilinţă şi vei fi uimit cât de impertinente sunt ele. „O. nu pot pretinde că am fost sfinţit, eu nu sunt un sfânt!” Spune aceste cuvinte înaintea lui Dumnezeu! Ele vor însemna: „Nu. Doamne, este imposibil pentru Tine să mă mântuieşti şi să mă sfinţeşti; există şanse pe care eu nu le-am avut; există atâta imperfecţiune în trupul şi în mintea mea; nu, Doamne, nu este posibil”. Aceste cuvinte pot părea minunat de umile în faţa oamenilor, dar înaintea lui Dumnezeu ele denotă o atitudine de sfidare.

De asemenea, lucrurile care denotă umilinţă înaintea lui Dumnezeu pot părea exact invers înaintea oamenilor. A spune; „Mulţumesc, Doamne, ştiu că sunt mântuit şi sfinţit” este în faţa lui Dumnezeu expresia supremă a umilinţei; înseamnă că te-ai predat cu totul lui Dumnezeu şi ştii că El este credincios. Nu-ţi frământa niciodată mintea gândindu-te dacă ceea ce spui sună sau nu a smerenie înaintea oamenilor, ci fii întotdeauna smerit înaintea lui Dumnezeu şi lasă-L pe El să fie totul în toate.

O singură relaţie contează cu adevărat, şi anume relaţia personală pe care o ai cu Răscumpărătorul şi Domnul tău personal. Lasă să dispară orice altceva, dar menţine această relaţie cu orice preţ şi atunci Dumnezeu îşi va împlini planul Său prin viaţa ta. Viaţa unei persoane poate avea o valoare nepreţuită pentru planul lui Dumnezeu şi poate că viaţa ta este chiar o astfel de viaţă.

Oswald CHAMBERS

Cum voi cunoaşte?

” Te laud. Tată,… pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi si priceputi si le-ai descoperit pruncilor.”

Matei 11:23

În relaţiile spirituale nu creştem pas cu pas. ci ori avem acea relaţie, ori nu. Dumnezeu nu ne curăţă tot mai mult de păcat, dar când suntem în lumină, umblând în lumină, noi suntem curăţiţi de orice păcat. Este nevoie de ascultare şi imediat ce ascultăm, relaţia este făcută desăvârşită. Ajunge să te depărtezi doar o clipă de la ascultare că întunericul şi moartea sunt îndată la lucru.

Toate revelaţiile lui Dumnezeu sunt pecetluite până când ne sunt dezvăluite prin ascultare. Nu vei avea parte niciodată de ele prin filozofie sau meditaţie. Imediat ce asculţi de El. urmează o explozie de lumină. Lasă ca adevărul lui Dumnezeu să lucreze în tine afundăndu-te în el, nu frământându-te cu el. Singurul mod în care poţi ajunge să cunoşti adevărul lui Dumnezeu este să pui capăt încercării de a-l descoperi singur şi să te naşti din nou. Ascultă de Dumnezeu în primul lucru pe care ţi-L arată şi imediat El îţi descoperă lucrul următor. Am putea citi tomuri întregi despre lucrarea Duhului Sfânt, dar cinci minute de ascultare deplină ar face lucruri Ia la fel de clare ca o rază de soare.

“Presupun că voi înţelege aceste lucruri într-o zi!” Le poţi înţelege acum. Nu studiul te face să le înţelegi, ci ascultarea. Chiar şi cel mai mic act de ascultare este suficient ca cerul să se deschidă şi adevărurile profunde ale lui Dumnezeu să ajungă imediat la tine. Dumnezeu nu-ţi va descoperi niciodată mai multe adevăruri despre El până când nu L-ai ascultat în ceea ce ştii deja. Fereşte-te să devii “înţelept şi priceput”.

Oswald CHAMBERS

Încercarea credinţei

“… credință cât un grăunte de muştar…” Matei 17:20

Trăim cu ideea că Dumnezeu ne răsplăteşte pentru credinţa noastră și poate că asa este la început: dar noi nu câştigăm nimic prin credinţă, ci credinţa ne aduce într-o relaţie bună cu Dumnezeu şi-I dă Lui posibilitatea să lucreze în noi. Dumnezeu trebuie să distrugă mereu baza experienţei tale, dacă eşti un copil al Lui, pentru a le aduce în contact direct cu El. Dumnezeu vrea să înţelegi că trebuie să trăieşti o viaţă de credinţa, nu o viaţă de exaltare sentimentală datorată binecuvântărilor pe care ţi le-a dat. La început, viaţa ta de credinţă a fost limitată şi intensă, fixată in jurul unei mici fărâme însorite de experienţă care avea în ea atât raţiune, cât şi credinţă şi care era plină de lumină şi dulceaţă. Apoi Dumnezeu Şi-a retras binecuvântările Sale de care crai conştient, ca să te înveţe să umbli prin credinţă. Valorezi mai mult pentru El acum decât în zilele de încântare conştientă şi mărturie exaltată.

Credinţa, prin însăşi natura ci, trebuie încercată; adevărata încercare a credinţei nu constă în faptul că ne e greu să ne punem încrederea în Dumnezeu, ci în faptul că trebuie să se limpezească in minţile noastre caracterul lui Dumnezeu. Credinţa, pentru a fi pusă în practică, trebuie să treacă prin perioade de izolare de nedescris. Nu confunda niciodată încercarea credinţei cu disciplina obişnuită a vieţii. Multe dintre lucrurile pe care noi le numim încercări ale credinţei sunt consecinţele inevitabile ale faptului că trăim.

Credinţa bibilica este credinţa în Dumnezeu în ciuda a tot ceea ce I se opune Lui – “Voi rămâne credincios caracterului lui Dumnezeu, orice ar face El” ..Chiar dacă mă va omorî, tot mă voi încrede în El” – aceasta este cea mai sublimă declaraţie a credinţei din toată Biblia (vezi Iov 13:15)

Oswald CHAMBERS

Credinţa

„Şi fără credință este cu neputință să-I fim plăcuți Lui Evrei „11:6

Credinţa în conflict cu raţiunea produce fanatism, iar raţiunea in conflict cu credinţa produce raţionalism. Însă viaţa de credinţa le aşează pe amândouă într-o relaţie potrivită. Raţiunea şi credinţa sunt foarte diferite una de alta; relaţia dintre ele este ca și relaţia dintre natural şi spintual, dintre impuls şi inspiraţie. Nimic din ceea ce a spus Isus Cristos nu a pornit din raţiune naturală, ci din revelaţie, ajungând la limitele la care raţiunea nu poate ajunge. Dar credinţa trebuie încercată înainte ca să devină realitate în viaţa ta. „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine. ” şi atunci, orice s-ar întâmpla, alchimia providenţei lui Dumnezeu transformă credinţa ideală în realitate. Credinţa lucrează întotdeauna într-un mod personal, pentru că scopul lui Dumnezeu este de a vedea cum credinţa devine reală in copiii Săi.

Pentru orice detaliu al vieţii raţionale există un adevăr revelat de Dumnezeu prin care putem experimenta în mod practic ceea ce credem că este Dumnezeu. Credinţa este un principiu deosebit de activ, care-L pune întotdeauna pe Isus Cristos pe primul loc: „Doamne. Tu ai spus cutare lucru” (de exemplu. Matei 6:33) pare o nebunie, dar pot merge înainte cu curaj pe baza cuvântului Tău”. Întotdeauna , nu numai câteodată, se cere luptă ca să transformi credinţa mentală într-o proprietate personală. Dumnezeu ne aduce în anumite situaţii ca sa ne educe credinţa, pentru că natura credinţei este să transforme obiectul credinţei noastre în realitate pentru noi. Până când nu-L cunoaştem pe Isus, Dumnezeu este doar o noţiune abstractă şi nu putem crede în El.

Dar imediat ce-L auzim pe Isus spunând: „Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl”, avem ceva ce este real: şi credinţa este fără margini. Credinţa înseamnă că omul în întregime este într-o relaţie bună cu Dumnezeu prin puterea Duhului lui Isus Cristos.

Oswald CHAMBERS

Metoda misiunii

“Duceți-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile.” Matei 28:19

Isus Cristos n-a spus: “Duceţi-vă şi mântuiţi oameni” (mântuirea este lucrarea supranaturală a lui Dumnezeu), ci: “Duceţi-vă faceţi ucenici din toate neamurile”. Dar nu poţi face ucenici dacă eşti tu însuţi un ucenic. Când ucenicii s-au întors din prima lor misiune, erau plini de bucurie pentru că până şi demonii le erau supuşi: Isus le-a spus: “Nu vă bucuraţi de succesul in lucrare; marele secret al bucuriei este să aveţi o relaţie bună cu Mine”. Esenţial în viața unui misionar este ca el să rămână credincios chemării lui Dumnezeu şi să înţeleagă că singurul lui scop este să facă din bărbaţi și femei ucenici ai lui Isus. Exisiă o pasiune pentru suflete care nu izorăşte din Dumnezeu, ci din dorinţa de a-i converti pe oameni la propriul nostru punct devedere.

Pentru un misionar, provocarea nu decurge din faptul că e greu să-i aduci pc oameni la mântuire, că e dificil să-i aduci înapoi pe cei care au căzut sau că eşti întâmpinat de o barieră de indiferenţă crasă. Nu, ci provocarea decurge din relaţia lui personală cu Isus Cristos. “Crezi că pot face lucrul acesta?” Domnul ne pune mereu această întrebare, ea ne stă in faţă în fiecare caz pe care-l întâlnim.

Marea provocare este: Îl cunosc eu cu adevărat pe Domnul cel înviat? Cunosc puterea Duhului Său care locuieşte în mine? Sunt eu destul de înţelept în ochii lui Dumnezeu şi destul de nechibzuit din punctul vedere al lumii, încât să mă bazez pe ce a spus Isus Cristos? Sau abandonez poziţia măreaţă şi supranaturală, care este singura chemare a misionarului, şi anume aceea de încredere nemărginită în Cristos Isus? Dacă folosesc orice altă metodă, mă depărtez de metoda arătată de Domnul nostru: “Toată puterea Mi-a fost dată de… de aceea, duceți-vă”.

Oswald CHAMBERS

Chemarea la o relaţie personală

“Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă, mergi cu el două.” Matei 5:41

Esenţa învăţăturii Domnului nostru este că relaţia pe care El o cere este imposibilă dacă El nu Şi-a făcut lucrarea Sa supranaturală în noi. Isus Cristos cere să nu existe nici cea mai mică urmă de resentiment – nici măcar suprimat – în inima unui ucenic, atunci când se confruntă cu tirania sau nedreptatea. Nici un entuziasm nu va rezista la tensiunea pe care o pune Isus Cristos asupra lucrătorului Său. Un singur lucru va rezista, şi anume relaţia personală cu El, relaţie care a trecut prin cuptorul Său purificator până când n-a mai rămas decât un singur scop: “Sunt aici pentru ca Dumnezeu să mă trimită unde vrea El. Orice alt lucru se poate înceţoşa, dar această relaţie cu Isus Cristos nu trebuie să se înceţoşeze niciodată.

Predica de pe munte nu este un ideal, ci este o declaraţie a ceea ce se va întâmpla în mine după ce Isus Cristos va fi schimbat înclinaţia mea naturală şi va fi pus în mine o înclinaţie asemănătoare cu a Lui. Isus Cristos este singurul care poate împlini Predica de pe munte.Dacă vrem să fim ucenici ai Lui Isus, trebuie să fim făcuţi ucenici în mod supranatural; cât timp noi ne-am fixat ca scop să fim cu orice preţ ucenicii Lui, putem fi siguri că nu suntem. “Eu v-am ales.” Aşa începe harul Lui Dumnezeu. Este o constrângere de care nu putem Scăpa; putem să nu ascultăm de ea, dar nu o putem genera.

Suntem atraşi prin harul Său supranatural şi nu putem niciodată spune unde a început lucrarea Sa. Acţiunea prin care Domnul face un ucenic este supranaturală. El nu zideşte pe nici o capacitate naturală. Dumnezeu nu ne cere să facem lucrurile care sunt uşor de făcut în mod natural; El ne cere să facem numai lucrurile pentru care suntem în chip desăvârşit potriviţi să le facem prin harul Său – şi aici apare întotdeauna şi lucrarea crucii.

Oswald CHAMBERS

Învăţătorul misionarului

“Voi Mă numiţi învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi, căci sunt.”

Ioan 13:13

A avea un învăţător şi a fi sub stăpânirea cuiva nu este unul şi acelaşi lucru. A avea un învăţător înseamnă că există cineva care mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu însumi, cineva care-mi este mai apropiat decât un prieten, cineva care înţelege străfundurile inimii mele şi le satisface pe deplin, cineva care mi-a adus acel sentiment de siguranţa că El a împlinit şi a rezolvat orice nedumerire şi problemă din mintea mea. Aceasta, şi nu altceva înseamnă a avea un învăţător – “Unul singur este învăţătorul vostru: Cristos” (Matei 23:8).Domnul nostru nu ne obligă niciodată la ascultare; nu ia măsuri să mă determine să fac ceea ce vrea EL.

Uneori aş vrea ca Dumnezeu sa stăpânească asupra mea şi să mă determine să fac anumite lucruri, dar El nu va face aceasta; altă dată aş vrea ca El să mă lase în pace, dar nu mă lasă.”Voi Mă numiţi învăţătorul şi Domnul” – dar este El aşa? Cuvintele învăţător, Stăpân şi Domn au doar puţin spaţiu în vocabularul nostru. Noi preferăm cuvintele Mântuitor, Sfinţitor, Vindecător.Singurul cuvânt care descrie relaţia practică a unui învăţător cu elevii săi este dragostea, şi noi ştim foarte puţin despre dragoste aşa cum o revelează Dumnezeu. Acest lucru este dovedit de felul cum folosim cuvântul ascultare.

 În Biblie ascultarea se bazează pe relaţia dintre două persoane egale, cum ar fi aceea dintre fiu şi tatăl său. Domnul nostru n-a fost slujitorul lui Dumnezeu, El a fost Fiul Său. “.Măcar că era Fiu, El a învăţat ascultarea”. “Dacă concepţia noastră este că suntem robii unui stăpân care ne dă porunci, aceasta este o dovadă că nu avem nici un stăpân. Dacă aceasta este atitudinea noastră faţă de Isus, suntem departe de relaţia pe care o doreşte El. Isus ne vrea într-o relaţie în care El este cu uşurinţa învăţătorul şi Domnul nostru, fară ca noi să ştim aceasta în mod conştient. El ne vrea într-o relaţie în care tot ceea ce ştim este că suntem ai Lui pentru a asculta de El.

Oswald CHAMBERS