Sunt flori alese

Sunt flori din grădina înmiresmată,
Le îmbracă roua de dimineaţă
În mângâierea razelor de soare,
Prin seve curge apa din izvoare.
Sunt flori de sub īnsângerata cruce,
În picuri de sânge divin crescute,
Prin biruinţa Mielului răsărind,
Un minunat curcubeu spre infinit!
Sunt flori alese, de nobilă Viţă,
Le-a semănat Fiul prin suferinţă,
Sunt flori pecetluite de Dumnezeu,
Că Tatăl şi Fiul sunt una mereu!
Chiar de-i noapte, sau e zi, în orice ceas,
Glasul Domnului se-aude prin hazard,
Ca un susur blånd ne-nvăluie curat
Şi-ndeamnă pe drumul către Împărat!

Maria Șopț

Gândul sclipitor

Din toate gândurile bune care se nasc şi mor pe rând
Doar unul este sclipitor, pe steagul minţii fluturând.
Zboară, se-nalţă şi se duce pe munţi semeţi, piscuri şi creste
Dorindu-şi să deschidă-n cer şi multe uşi şi largi ferestre.

Pierzându-se în ceru-albastru, lumina îi devine haină
Uitând de firea omenească ce-i este casă dar şi mamă,
La fel cum floarea din coroană îmbracă razele de soare
Neştiind viaţa care-i vine dintr-un pământ negru şi tare.

Ajuns la uşa căutată, bate sfios cerând să intre
Nemaiputând să-şi amintească cuvinte-alese, potrivite,
Caci măreţia-l copleşeşte, lumina este orbitoare
Iar alergarea până aici şi lungă şi obositoare.

Un glas se-aude din-năuntru, venind pe raze de lumină,
Este şi şoaptă dar şi tunet, şi înfioară şi alină,
Rămâne-n el ca o pecete pusă pe scrisul unui rege
Pe care nimeni nu o rupe şi niciodată nu se şterge:

„De unde vii şi cine eşti, care dorinţă stă în tine? ,
Cum ai ajuns atât de sus, să baţi la porţile divine? .
Şi mai ales de unde ştii în faţa uşilor să strigi
Să se deschidă şi să intri, lumina Noastră s-o atingi?”.

„Sunt gândul sclipitor al firii, ea îmi este casă dar şi mamă
Şi am în mine scrise adânci, vine străvechi, lacrimi şi teamă,
Dorinţa-mi este să le şterg, în locul lor să stea lumină
Apoi s-o pun în casă nouă, în locuinţa ei divină.

Pământul este ţara mea, aici mă nasc şi cresc în teamă,
Adâncul nevazut mi-e tată, iară minciuna îmi este mamă.
Mergând şi rătăcind mereu, fiind un gând am vrut să zbor
Şi să devin sub ceru-albastru copil al firii, sclipitor.

Dar n-am găsit prin văi adânci decât o apă mocirloasă
Iar peste crestele de munţi, lumină ştearsă şi ceţoasă.
Atunci şi vinele şi teama s-au inmulţit şi au crescut
Fiind în loc de sclipitor, un copil orb şi surd şi mut.

Pe drumurile minţii mele am căutat înţelepciunea
Dar n-am găsit decât minciuna cu sora ei înşelăciunea,
Am văzut sulul scris de Tine, zburând peste pământu-ntins
Desfăşurându-se sub ochi, de multe gânduri neatins.

Mirat de nepăsarea lumii cu toate gândurile firii
M-am prins de aripile lui, încrezător precum copiii.
M-a dus în locuri neştiute, în văi adânci, verzi şi mănoase
Apoi pe crestele de munţi cu piscurile luminoase.

Între pământul ţării mele şi o lumină nesfârşită
Am văzut crucea şi pe ea neprihănirea răstignită,
Iar gândurile ucigaşe, surorile şi fraţii mei
Privind la ea cu ochii reci, cu ale patimei scântei.

Am înţeles că eu nu sunt, înţelepciune sclipitoare
Ci doar o umbră a luminii ce-n Tine e nepieritoare.
Am avut zborul unei păsări ce-şi face cuib pe crengi uscate
Uitând de iarbă şi de flori, ce cresc la margine de ape.

Şi tot citind din sulul Tău, deschis peste întreg pământul
M-am bucurat ca să descopăr sclipirea care-Ţi umple gândul,
Să-i iau puţin din frumuseţe, putere şi înţelepciune
Cât încă uşa e deschisă să intre gândurile bune”.

„Nu poţi intra în casa Mea, gând bun şi sclipitor al firii
Dacă nu ai strânse în tine comorile neprihănirii,
Născut din nou având ca tată, mângâietorul Meu cel bun
Iar dragostea să-ţi fie mamă în noul început de drum.

Aşa schimbat şi înnoit să cureţi casa minţii tale,
Să faci credinţa ta un scut, răbdarea s-o-mpleteşti în zale,
Pe drumul păcii să te-ncalţi cu vestea bună scrisă-n carte,
Să iei şi coiful mântuirii ca să te aperi cu dreptate.

Născându-te din nou din Mine nu vei mai fi un gând al firii
Să stai sub vine şi sub lacrimi, mereu cu teama nimicirii,
Îmi vei cunoaşte măreţia, Cuvântul scris şi întrupat
Şi cum prin El desăvârşit, numele tău a fost salvat.

Atunci bătând la uşa Mea, se va deschide pentru tine,
Vei locui în casa slavei, în pacea curţilor divine.
Şi dintr-un gând de pe pământ, dintr-o înşelătoare fire
Vei fi copil din gândul Meu şi din eterna lui sclipire”.

Romani 12:2: ”Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să
vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine
voia lu Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită”.

Stănulescu Mircea 

Aşa mi-e dor de Primăvară

Aşa mi-e dor de Primăvară
Din zori de zi până în seară
Prin verdele ei de smarald,
În care ea zilnic se-mbracă
Naturii-n farmec să îi placă
Sub raze mii, de soare cald!

Aşa mi-e dor de Primăvară
Când floricele stau s-apară
În culori mândre pe câmpii
Care de care mai frumoase
Împodobind fereştri la case
În glas şi-n jocuri, de copii!

Aşa mi-e dor de Primăvară
Când ea îmi aminteşte iară,
De cea mai sfântă-ntinerire
Prin Jertfa-n răscumpărare
A Domnului pentru salvare,
Când va veni-n a Sa mărire!

Flavius Laurian Duverna

Mi-ai aşternut

Mi-ai aşternut un loc binecuvântat,
Ca un rai din sfânta veşnicie,
Fuior de raze calde m-au îndrumat,
Pe calea nemuririi, spre Împărat!
E dulcea Lumină din Împărăţie!

Şi pomul cu promoroacă învelit,
Veghează neclintit în haina albă,
Păsări trufaşe demult l-au părăsit,
Au plecat spre alte zări croncănind,
Şi-au luat păcatele în desagă!

Vă veţi întoarce voi păsări haine,
La pomul încărcat de roade, frumos,
Dar e prea târziu că Stăpânul vine,
Pe norii cerului din slăvi divine,
S-adune rodul pârguit în Hristos!

Maria Șopț 

A venit toamna!

A venit toamna cu pletele-n ceață
Zâmbindu-ne-n prag din razele reci,
Pe umeri ducând belșug de dulceață,
Lăsându-și veșmântul și salba-n poteci.

A venit toamna cu miros de gutuie
Gonind norii vineți în vârfuri de brazi,
Hăulind prin livezi, prin coloane din vie,
Bucurând pe săraci, strâmtorând pe nomazi.

A venit toamna în munți și câmpii
Cu poalele pline de roade și ploi,
Săturând, deopotrivă, maturi și copii,
Râzând și plângând printre flori și noroi.

A venit toamna-n chemări de cocor
Pășind diafan peste zarea divină,
Șoptindu-ne dulce-n al frunzelor zbor:
-Faceți provizii de har și lumină,
și roade cerești, din “Sfânta Grădină!”

Gelu Ciobanu 

Rod al Marii Îndurări

Sunt un nor de stări profunde
Cernând raze de lumină
Într-o noapte cristalină
Care taine mari ascunde
Despre Zorii ce-au să vină

Și cât picură secunde
Înnoind templul de tină,
În divin să se afunde
Tot răstimpul, să devină,
Viu când „trâmbița ” se-aude.

Și din nor de stări și stări,
Abur risipit în ceață,
Adunat din depărtări,
Voi fi-n „Zori” de „Dimineață”
Rod al Marii Îndurări.

Ioan Hapca

Lauri de lumină

Psalmul 19

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu, si intinderea lor vesteste lucrarea mainilor Lui.”

Cerul povestește de slava lui Isus,
Învierea o vestesc stelele de sus,
Noaptea lasă  mesaj pe raze de lună;
-„Din cântări de slavă împletiți cunună!”

Lauri de lumină  coboară de sus,
Coroană de Rege, pentru Domnul Isus,
Buchet împletit din cerești osanale,
Flori de Mântuire răsar  pe cărare!

Picură rouă pe flori de primăvară,
Și raza lunii țese o pânză rară,
Lasă un mesaj voios zorilor, pe flori;
„Isus  Cristos, Domnul, a înviat în zori!”

Luceafărul de dimineață  apune,
Dar îi face Soarelui un semn, și spune;
-Grăbește-te și du vestea în Răsărit!
„”Isus Cristos, Lumina Lumii a sosit!””

Și briza mării  îmbrățișează palmieri,
Se unduie și dansează  voios cu ei;
Parfum aduce din albastrele câmpii;
„A înviat Isus, Domnul din veșnicii!”

Și ciocârlia se înalță spre soare,
Și cu  voioșie strigă spre popoare;
-Aud îngerii, în cer, cântând mai duios;
„Mărire, Mărire, lui Isus Cristos!”

Plin de păcate, pe drum, fac și eu un pas,
A sosit, în lume, al Mântuirii ceas,
Ce trezește cu voce suavă, fină;
„Dă-mi inima, și voi șterge a ta vină!”

Din  ochi, picură rouă de  Mântuire,
Iar Inima   țese  raze de iubire,
Lauri de lumină primesc și eu, de sus,
Coroană de Rege, pentru Domnul Isus!

Arancutean Eliza 

Isus în Grădina Ghetsimani

Luca 22/43
” Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească. ”

Cunosc o Grădină între pământ şi cer,
Unde  suspinele se înalţă şi pier,
Isus e singur, cu raze reci de lună,
Cu mantia nopţii, şi a ei cunună!

-”Tată Sfânt, Stăpân eşti în cer şi pe  pământ,
Pecete de Diamant e al Tău  Cuvânt,
Înlătură, te rog, Paharul cel amar!
Ruga Mea se înalţă spre Sfântul Altar! ”

Fumul alb de rugă ajunge pe altar,
În picioare rămâne Paharul amar,
Trupul firav, amarnicele suspine,
Se luptă cu albele Peceţi divine!

Plâng doar ramurile bătrâne de măslin,
Ele şterg sudoarea şi sângele divin,
Stelele s-au ascuns după haina de nori,
Măslinii şi-au scuturat florile în zori.

-”Tu, Isus, nu laşi singur pe cel întristat,
Tu nici nu adormi când eşti, în taină, chemat,
De atâtea ori mi-ai dat floarea îndurării;
Lângă Tine stau în clipa întristării! ”

Un înger coboară din Hotarul ceresc,
Cântând duios, aripile albe îi cresc;
-”Nu eşti singur, Isus, între cer şi pământ,
Lângă Tine e Tatăl, şi cerul cel sfânt!

Nu eşti singur în Grădina Ghetsimani,
Plâng cu Tine cei răscumpăraţi ani şi ani,
Stau lângă Tine şi Îti cântă ”Mărire!
Sângele lui Isus face ispăşire! ”

Fumul alb, de pe altar, coboară de sus,
Şi, în genunchi, în Grădină, stau cu Isus;
Reci sunt, azi, razele albastre de lună,
Dar cel răscumpărat Îi este Cunună!

Arancutean Eliza 

Bunătatea Ta

Bunătatea Ta arată ca și o nouă dimineață,
În care mă trezești și raze de lumină îmbracă a mea față.
Bunătatea Ta aduce-ntotdeauna prospețime,
Mă ia din locul prăfuit, mă poartă pe-nălțime. . .
Bunătatea Ta se simte tainic, ca și un fior,
Străbate-ntreagă ființa mea s-astâmpere-orice dor.
Bunătatea Ta se vede, se simte și se știe,
Prin toate vine. . . să-mi arate că-n Mâna Ta sunt vie.

Bunătatea Ta e cea care oprește orice condamnare,
Vindec-a mea inimă de tot ce încă doare,
De tot ce mă împinge să păcătuiesc, să Îți gresesc. . .
Deși m-aud că-Ți spun adesea că încă Te iubesc.
Bunătatea Ta coboară din cer Adevărul, întrupându-L iar în mine:
Tu m-ai creat, Tu m-ai ales, neprihănirea mea. . . e-n Tine.

Anax 

Regina nopţii

Ai atâtea rochii albe, le îmbraci seară de seară
Cupe fine răsfirate pe tulpina ta înaltă,
Vii la sărbătoarea nopţii pe un vânt de primăvară
Ce-ţi deschide larg spre inimi a iubirii mare poartă.

Adierea răcoroasă te-nfioară, te trezeşte
Îţi mângîie desfăcându-ţi gingaşele tale cupe,
Ca un mire fericit ce cu mâna zăboveşte
Peste albul de mireasă aşteptând să o sărute.

Iar când floarea sidefie se deschide bucuroasă
Tremurând în aşteptare ca mireasa-n noaptea nunţii,
Tu fiind regina nopţii în grădini cea mai frumoasă
Îţi dăruieşti tot parfumul care-ncinge jarul frunţii.

Aprinde în ochi scânteia dorinţei ce este-n miri,
Pune în urechi alinul simfoniilor din stele,
Iară fruntea îmbătată de-nflăcărate iubiri
Vrea să stea pe cupe albe şi să bea ce este-n ele.

Dintre florile grădinii care dorm visând la stele
Aşteptând să îşi îmbrace rochiile minunate,
Doar în tine stă chemarea la a nopţii sărbătoare
Când dai vântului ca dar adieri înmiresmate.

Chiar şi luna îşi doreşte să te-mbrace-n argintiu,
Stelele să-ţi dăruiască străluciri pe-naltul bolţii
Admirându-ţi gingăşia,albul pur şi sidefiu,
Cupele ce răspândesc parfum de regina nopţii.

Tot privindu-ţi frumuseţea eşti stăpâna zilei mele
Când peste cupe închise vin raze de soare calde,
Sau când parfumul mă-mbată stând sub simfonii de stele
Devii frumoasă mireasă, o regină a nopţii albe.

Rămîi pură îmbrăcând, rochii albe sidefii,
Cu tulpina mlădioasă unduind seară de seară,
În atingeri parfumate peste fruntea mea să fii
Mângîierea şi alinul în nopţi reci de primăvară.

Stănulescu M.