De ți-e inima …

De ți-e inima pustie
Sau de doruri arsă,
Câtă vreme bate vie,
La-a tristeții colivie
Oaspete nicicând să-i fie,
Focul iute-ți varsă
Și fă cale-ntoarsă!

De ți-e inima cu toane
Și nițel posacă,
N-o supune la canoane,
Vezi ce-ascunde prin cotloane,
Nicidecum nu trage-obloane,
Sub boltă opacă
N-o lăsa să zacă!

De ți-e inima-mboldită
De necoaptă minte,
N-o lăsa neîngrădită,
De scaieți de-i năpădită
Roada bună-i pricăjită,
Trage-nvațăminte
Și mergi înainte!

Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii! (Proverbe 4:23)

Olivia Pocol

4 Februarie

Cum iubeşte Domnul.” Osea 3:1

Credinciosule, priveşte în urmă şi gândeşte-te la calea pe care te-a condus Domnul prin pustie — cum te-a hrănit şi îmbrăcat în fiecare zi, cum ţi-a răbdat neascultarea şi cârtelile şi dorul după oalele cu carne ale Egiptului; cum a despicat stânca ca să te adape, şi cum te-a hrănit cu mană din cer. Gândeşte-te că harul Său ţi-a fost îndestulător în toate necazurile – sângele Său a fost iertare pentru păcat, toiagul şi nuiaua Sa te-au mângâiat. După ce ai privit dragostea Domnului în trecut, asigură-te că o s-o „priveşti şi ‘în viitor, fiindcă legământul lui Christos şi sângele Său nu pot rămâne niciodată îngropate în trecut.

Cel care te-a iubit şi te-a iertat nu va înceta niciodată să te iubească şi să te ierte. El este Alfa, şi tot El va fi şi Omega. El este începutul, şi tot El va fi sfârşitul. De aceea, aminteşte-ţi că atunci când treci prin „valea umbrei morţii” nu trebuie să te temi de nici un rău, fiindcă El este cu tine. Când traversezi apele învolburate ale Iordanului, nu te înspăimânta, fiindcă moartea nu te poate despărţi de dragostea Lui. Când intri în misterul veşniciei, nu tremura „căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Christos Isus, Domnul nostru” (Romani 8:38-39).

Suflete, nu te-ai înviorat în dragoste acum? Nu te-a făcut Scriptura să-L iubeşti pe Isus? Nu ţi s-a aprins inima zburând deasupra nesfârșitelor câmpii ale dragostei cereşti, şi nu ai găsit plăcere în Domnul Dumnezeul tău? Cu siguranţă că atunci când ne gândim „cum iubeşte Domnul” ni se aprind inimile şi dorim să-L Iubim tot mai mult.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Ocrotire

Cum 40 de ani lui Iacov prin pustie
Incaltamintea nu i s-a-nvechit,
Tot astfel 40 de ani stau marturie
Ca ocrotirea Lui nu ti-a lipsit.

Cel ce-a rascumparat poporul din robie
Cu mana tare si cu brat intins,
Si-a dovedit din plin a Lui credinciosie
Si-n viata ta, pe tot al ei cuprins.

Tot El te va pastra de astazi mai departe
In harul Sau, caci El s-a pus chezas
Sa te desavarseasca, si sa-ti faca parte
De slava Sa si de al Lui salas.

Increde-te in El, si-asteapta-L, ca El stie
Cand tot ce a promis va fi-mplinit;
Tu vei descoperi intreaga vesnicie
C-a daruit atat cat te-a iubit.

Anca Winter  

Îți mulțumim

Pe drumul către Canaan
Ai fost cu noi si-n acest an,
Ne-ai însoţit la orice pas
Pe drumul nostru spre acas’.

Iti multumim că prin pustie
Nu ne-a lovit nici o urgie.
Ai fost prezent cu-al Tău popor
In stâlp de foc si stalp de nor.

Iti multumim c-am avut hrană
Căci Tu ne-ai dat belşug de mană.
Si-n mila Ta, cu-a Ta tărie
Ne-ai dat din stâncă apă vie.

Doamne, in zorii dimineţii
Nu ne-a lipsit Cuvântul vieții.
Iti multumim c-am avut parte,
Zilnic, de sfaturi din Sfânta Carte.

Ai revărsat valuri de har
De sus, din Sfântul sanctuar.
Si te-ai legat de omenire
Cu funii groase de iubire.

Prin sângele-Ti ce-a fost vărsat
Ne-ai spălat si ne-ai curățat
Apoi ne-ai purtat prin credinţă
Ȋn carul Tău de biruinţă.

Iti multumim pentru Cuvânt
Iti multumim pentru Duh sfânt
Iti multumim că Ne-ai promis
Că ne vei duce- n Paradis.

Iti mulţumim cã in vecie
Va fi doar pace și armonie.
Şi veşnic va răsuna cântul
” Vrednic este Isus-Cuvantul!”

Ghițå Mănăilă 

Ninge iar …

E mohorât văzduhul, curg zilele cernite,
Lumina nu-i lumină, arar mai vezi vreun far,
Stă uliţa pustie, cântările-s oprite,
Doar neaua străluceşte, bine că ninge iar!

Se-adună hulpavi corbii și croncăne pe garduri,
Ne-a amorţit simțirea, în suflete nu-i har,
Priveliştea e sumbră, pliată-n negre falduri,
Dar neaua-i încă albă, bine că ninge iar!

În nuferi nu-i candoare, în crini nu-i puritate,
Căci răul stăpâneşte pe-al binelui hotar,
Cei ce croiesc destine au mințile-ntinate,
Dar neaua e curată, bine că ninge iar!

Se stinge focu-n inimi, e-o rece-nstrăinare,
Fără vreo-mbrățișare amaru-i mai amar
Și dârdâie pământul de frig, de-nsingurare,
Dar neaua-l învelește, bine că ninge iar!

Se tulbură Irozii, magii pierdut-au steaua
Și doarme Betleemul, dar zorile răsar,
Iar Fiul ca un Rege cu straiul alb ca neaua,
Curând, pe nori, cu slavă se va întoarce iar!

Olivia Pocol

Toamna

Toamnă, toamnă ruginie,
Cât de nemiloasă ești,
Ne lași inima pustie,
Sufletele ne răcești.

Mii de păsări fug de tine,
Zboară peste țări și mări,
Ne-amintești că iarna vine,
C-aici suntem călători.

Numai ciorile și corbii
Mai rămân aici cu noi,
Bruma ta dezbracă pomii,
Ne trezim, în suflet, goi.

Frunzele îngălbenite
Cad cu foșnet la pământ,
Al lor freamăt îmi șoptește:
“Totu-i goană după vânt.”

Toate trec cum trec și anii
Pe pământu-mbătrânit:
Dupa iarnă, primăvara,
Știm că vine negreșit.

* * * * * * * * *

Toamna sufletelor noastre
Ne-a răcit și suntem goi,
A venit ca tăvălugul,
Fără veste peste noi,

Tot mai singuri, zi de zi,
Ca și frunzele ce cad
‘Nainte de-a putrezi
La tulpină, lângă fag,

Tot mai reci, tot mai posaci,
Fiecare-n drumul lui,
Am uitat că suntem frați
Răscumpărați prin jertfa Lui.

Am uitat ce e iubirea,
Am uitat ce e jertfirea,
Ai uitat să fii milos
Cum te-a învățat Hristos.

Dacă s-a răcit iubirea
L-adieri de vânt ușoare,
Oare cum va fi atuncea
Când veni-va gerul mare?

Când va bate vijelia
Cu putere pe pământ,
Ce voi face, ce vei face,
Dacă nu ești pregătit?

Dacă-n noi nu clocotește
Dragostea, credința vie,
Tot ce-am spus, dar n-am trăit
Ne va fi de mărturie.

Haideți, frați, în vremea asta
Să trăim în unitate,
Nu e mult și vine Domnul,
Ziua-ceea nu-i departe.

E aprope primăvara,
Pașii lui Isus se-aud,
Dați de știre-n toată țara
Dați de veste-n nord și-n sud,

În credință, în unire
Ne găseasc-a Lui venire,
Dragostea, iubirea vie
Ardă-n noi ca o făclie,

Până vine primăvara
Cu al ei parfum de flori,
Să-ți răsune în memorie:
Pe pământ sunt călător.

Iany Laurenciuc  

Jertfirea vieţii naturale

„Avraam a avut doi fii: unul din roabă şi unul din femeia slobodă.” Galateni 4:22

În acest capitol din Galateni Pavel nu se ocupă de păcat, ci de relaţia dintre viaţa naturală şi cea spirituală. Viaţa naturală trebuie transformată în viaţă spirituală prin jertfă, altfel se va produce o scindare în existenţa noastră. De ce a rânduit Dumnezeu ca viaţa naturală să fie sacrificată? Dumnezeu n-a rânduit aşa ceva! Aceasta nu este rânduiala lui Dumnezeu, ci voia Sa permisivă. Rânduiala lui Dumnezeu cerea ca viaţa naturală să fie transfonnată în viaţă spirituală prin ascultare; păcatul este cel care a făcut necesară sacrificarea vieţii naturale.

Avraam a trebuit să-l jertfească pe Ismael înainte de a-l jertfi pe Isaac. Unii dintre noi încearcă să-I aducă lui Dumnezeu jertfe spirituale înainte de a fi jertfit viaţa naturală. Singurul mod în care Îi putem oferi lui Dumnezeu o jertfă spirituală este prin a ne aduce trupurile ca o jertfă vie. Sfinţirea înseamnă mai mult decât eliberarea de păcat, ea înseamnă ca eu, cel pe care l-a mântuit Dumnezeu, să mă predau în mod deliberat Lui, fiind gata să plătesc preţul, indiferent cât de mare ar fi.

Dacă nu sacrificăm viaţa naturală in favoarea vieţii spirituale, viaţa noastră naturală va dispreţui viaţa Fiului lui Dumnezeu din noi şi va produce o permanentă tulburare. Acesta este întotdeauna rezultatul unei naturi spirituale nedisciplinate. Ne merge rău pentru că refuzam cu încăpăţânare să ne disciplinăm fizic, moral sau mental. N-am fost disciplinat când eram copil. Dacă este aşa, trebuie să te disciplinezi acum! Dacă n-o faci, îţi vei ruina întreaga viaţă, neputând fi de folos lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu stă alături de viaţa noastră naturală cât timp noi o cocoloşim; dar când o alungăm în pustie şi o ţinem cu hotărâre în supunere. El va fi alături de ea; va deschide izvoare, va crea oaze şi-Şi va împlini toate promisiunile privitoare la viaţa naturală.

Oswald CHAMBERS

Descurajarea individuală şi creşterea personală

„Moise a ieşit pe la fraţii săi şi a fost martor la muncile lor grele.” Exod 2:11

Moise a văzut oprimarea poporului său şi a fost sigur că el era cel care trebuia să-l elibereze; plin de o dreaptă indignare în duhul său, a început să facă dreptate. După prima lovitură pentru Dumnezeu şi pentru dreptate. Dumnezeu a permis ca Moise să ajungă într-o stare de descurajare totală şi l-a trimis în deşert să păzească oile timp de patruzeci de ani. La sfârşitul acelei perioade, Dumnezeu i S-a arătat lui Moise şi i-a spus să meargă şi să elibereze pe poporul Său, dar Moise I-a răspuns: “Cine sunt eu, ca să mă duc?” (Exod 3:10-11). La început Moise a înţeles că el era omul care trebuia să elibereze poporul, dar mai întâi a trebuit să fie pregătit şi disciplinat de Dumnezeu. El. ca individ, a avut dreptate, dar n-a fost omul potrivit pentru acea lucrare până când n-a învăţat să aibă comuniune cu Dumnezeu.

Poate că avem viziune de la Dumnezeu şi o înţelegere foarte clară a voii Lui şi trecem la treabă, dar apoi vine ceva echivalent celor patruzeci de ani în pustie ai lui Moise, ca şi cum Dumnezeu ar fi părăsit acea idee cu totul; când ajungem cu totul descurajaţi. Dumnezeu Se întoarce şi reînvie chemarea, iar noi suntem cuprinşi de tremur şi întrebăm: “O. Dar cine sunt eu ca să mă duc? “Trebuie să învăţăm primul mare pas al lui Dumnezeu: “Eu sunt cel ce sunt te trimite”.

Trebuie să învăţăm că efortul nostru individual pentru Dumnezeu este o impertinenţă; individualitatea noastră trebuie să fie arsă de relaţia personală cu Dumnezeu (vezi Matei 3:17). Noi ne fixăm atenţia asupra perspectivei individuale a lucrurilor; avem viziunea – “Ştiu că asta vrea Dumnezeu să fac”, dar n-am învăţat să intram în ritmul lui Dumnezeu. Dacă treci printr-o perioadă de descurajare, urmează o mare creştere personală.

Oswald CHAMBERS

Puterea de a răbda

„Dacă zăboveşte, aşteaptă-o. Habacuc 2:3”

Răbdarea nu este acelaşi lucru cu indiferenţa; răbdarea ne duce cu gândul la o stâncă foarte puternică ce rezistă în faţa tuturor intemperiilor. Vederea lui Dumnezeu este izvorul răbdării, deoarece ea ne dă inspiraţie morală. Moise a răbdat nu pentru că a fost devotat unui ideal al dreptăţii şi al datoriei, ci pentru că L-a văzut pe Dumnezeu. “El a stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut” (Evrei 11:27, Bucureşti 2001). Un om care L-a văzut pe Dumnezeu nu este devotat unei anumite cauze sau probleme; el Îi este devotat lui Dumnezeu Însuşi. Ştii întotdeauna când o viziune este de la Dumnezeu, datorită inspiraţiei care vine împreună cu ea; lucrurile care vin în viaţa ta aduc lărgire şi vitalitate, deoarece totul este activat de Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu te trece, pe plan spiritual – aşa cum L-a trecut pe Fiul Său în mod concret – printr-o perioadă de ispitire în pustie, timp în care nu ai nici un cuvânt de la El, tu să rămâi neclintit; puterea de a rămâne neclintit există, pentru că-L vezi pe Dumnezeu.”Dacă zăboveşte, aşteaptă-o.” Dovada că am avut parte de viziune este faptul că noi căutăm mai mult decât am ajuns să cunoaştem. Este un lucru rău să fim satisfăcuţi pe plan spiritual. “Ce Îi voi da Domnului?* (KJV) a spus psalmistul. ..Voi lua paharul mântuirii.” Noi suntem în stare să căutăm satisfacţie în noi înşine – “Am acum lucrul care îmi trebuia; acum sunt cu totul sfinţit: acum pot sta neclintit”.

Imediat ce spunem aceasta, suntem pe drumul spre dezastru. Căutarea noastră trebuie să depăşească cunoaşterea noastră. “Nu că am câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit.” Dacă avem numai ceea ce am experimentat, nu avem nimic, dar dacă avem inspiraţia viziunii lui Dumnezeu, avem mai mult decât putem experimenta. Fereşte-te de pericolul relaxării spirituale!

Oswald CHAMBERS