30 Iulie

Şi gândindu-se la acest lucru, a început să planga.” Marcu 14:72

Unii s-au gândit că, în tot timpul vieţii lui, Petru a plâns cu şuvoaie de lacrimi amintindu-şi cum s-a lepădat de Domnul. Nu este exclus să fi fost aşa, fiindcă, deşi păcatul lui a fost foarte mare, harul a lucrat desăvârşit în el după aceea. Aceeaşi experienţă este comună tuturor celor răscumpăraţi, în concordanţă cu gradul în care Duhul Sfânt le-a înlocuit inima de piatră. Ca şi Petru, noi ne amintim de lăudăroşeniile noastre: „chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire” (Matei 26:33). Ne-am amestecat cuvintele cu lacrimile amare ale căinţei. Când ne gândim la ceea ce am jurat că vom fi, şi la ceea ce am fost, plângem cu râuri de lacrimi.

Petru s-a gândit la lepădarea lui: la locul în care o făcuse, la motivul neînsemnat care îl condusese la un păcat atât de mare, la jurămintele şi blestemele cu care a căutat să-şi întărească minciuna, şi la împietrirea inimii care l-a îndemnat să se lepede iar şi iar. Putem noi, amintindu-ne de păcatele noastre, și de grozăvia lor, să rămânem nesimţitori şi nepăsători? Nu vom face din casa noastră o casă de jale şi nu vom striga către Domnul pentru o asigurare reînnoită a iubirii Lui iertătoare? Fie să nu privim niciodată cu nepăsare păcatul, altfel vom ajunge combustibil pentru focul iadului. Petru s-a gândit şi la privirea iubitoare a învăţătorului.

Domnul a continuat cântecul de avertizare al cocoşului cu o privire mustrătoare de durere, milă și iubire. Privirea aceea nu a ieşit din mintea lui Petru cât timp a trăit. A fost mult mai folositoare decât zece mii de predici. Apostolul pocăit plângea atunci când îşi amintea de iertarea deplină a Mântuitorului, care l-a aşezat pe locul dinainte. Gândul că am ofensat un Domn atât de bun şi blând este un motiv mai mult decât suficient pentru a plânge mereu. Doamne, sfarmă-ne inimile de piatră şi fă să curgă apă din ele.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Psalmul 38

O Doamne, eu te rog, nu mă mustra
Nu-mi cerceta ființa cu mânie
Și nu mă pedepsi-n urgia Ta
Să nu mă prăpădească-a Ta furie.

Săgețile pe care le-ai trimis
În mine s-au înfipt și nu mă lasă
M-au nimerit atâta de precis
Și mâna Ta asupra mea apasă.

În carnea mea, căci Tu te-ai mâniat
Nimica sănătos nu-mi mai rămase
Ca drept urmare la al meu păcat
Chiar nici o vlagă nu mai am în oase.

Căci fărdelegi pe care le-am făcut
Povară grea, deasupra mea ridică
Mirositoare răni, copturi ce put
Fiincă nebunia-mi n-a fost mică.

De-a lor povară, Doamne-s gârbovit
Și toată ziua-s plin de întristare
Peste măsură sunt de istovit
Și port umblând povara asta mare.

Durerea arzătoare, ca pe-un spic
Îmi mistuie a mele măruntaie
Și sănătos n-a mai rămas nimic
În carnea mea aflată sub văpaie.

Fără putere sunt, zdrobit de tot
Și-mi geme inima de tulburare
Tu-mi știi dorința, știi că nu mai pot
Și-al meu suspin, Tu Doamne știi că-i mare.

Îmi bate inima mai tare-n piept
Simt că puterea mea mă părăsește
Și-n timp ce îndurarea Ta aștept
Din ochii mei lumina se topește.

Prietenii pe rând mă părăsesc
Și cunoscuții mei se depărtează
De rana mea s-audă nu doresc
Și-a mele rude nu mă vizitează.

Acei ce însăși viața vor să-mi ia
Întruna curse își întind și-mi pun
Cu-nșelăciuni, nenorocit m-ar vrea
Și-ntruna răutăți urzesc și spun.

Iar eu sunt ca un surd, n-aud nimic
Sunt ca un mut ce nu deschide gura
Și surd și mut. . nici un cuvânt nu zic
Căci știu că Tu mi-ai cântărit măsura.

În Tine Doamne, eu nădăjduiesc
Căci simt privirea Ta ce mă pătrunde
O Doamne, Dumnezeule-ndrăznesc
Să cred că sigur Tu îmi vei raspunde.

Ca să se bucure, zic: ”nu le-îngădui
Vrăjmașilor Tu pune-le zăvorul
Când împotriva mea s-or fuduli
Atunci când mi se clatină piciorul!”

Căci sunt aproape să mă prăbușesc
Durerea totdeauna-mi stă ‘nainte
Fărădelegea mi-o mărturisesc
De-al meu păcat mă doare-acum fierbinte.

Însă vrăjmașii mei de viață-s plini
Și de putere mulți ce ură-mi poartă
Întorc rău pentru bine că-s haini
Pentru că vreau doar bine nu vreau ceartă.

Tu nu mă părăsi, o Dumnezeu,
De mine Doamne nu Te depărta!
Degrabă vino-n ajutorul meu
Te rog o Doamne, Mântuirea mea!

Daniel Hozan

Atunci și-acum

Totul era, atunci, o noapte
Cu rătăciri și cu căderi
Se auzeau ciudate șoapte
Veneau dogori, nu adieri.

Eram pe drumul spre pierzare
Speranța era moartă-n noi
Eram cuprinși de nepăsare,
Eram eșecuri, nu eroi.

Ni se vorbea de pocăință
Iar noi ziceam că sunt povești
În noi domnea o neputință
Nu stările dumnezeiești.

Privirea se-ndrepta spre glie
Nu spre Ținutul pitoresc
N-aveam în suflet veselie
Ci doar un sentiment lumesc.

Cântarea ne era străină
Coșmarul nu se mai sfârșea
Și nu știam că în Lumină
Puteam doar fericiri avea.

Ce trai lipsit de-nsemnătate!
Ce viață plină de amar!
Atunci n-am vrut divinitate
Și ne-am îndepărtat de har.

ACUM

Când Fiul ne-a chemat la Sine
Cu glasul Lui convingător
Ne-a spus că El ne va susține
Și că va fi un Blând Păstor.

S-a risipit întunecimea
Raza Iubirii ne-a schimbat
Urcăm, urcăm spre înălțimea
Unde poporul e chemat.

Acum privirea ni se-ndreaptă
Nu spre eșecul omenesc
Și orice gând și orice faptă
Poartă un semn dumnezeiesc.

Azi faima nu ne-nteresează
Dorim dulceața din Cuvânt
C-așa o stare se formează
S-accepte sfântul Legământ.

Trăim cu gândul la răsplată
Fiind deplin încredințați
Că niciodată, niciodată
În beznă nu vom fi lăsați.

Necazul nu ne mai doboară
Avem refugiu și-adăpost
Din Slavă harul se coboară
Și știm că-i fără nici un cost.

Azi revelații ne inundă
Și știm precis de unde vin
Speranța nu se mai scufundă
Ci face sufletul senin.

Minunea vieții e păstrată
În ființele ce s-au predat
Și-Ți mulțumim, o, sfinte Tată
Că din pierzare ne-ai scăpat.

George Cornici

Rugăciune

Atât de multe rugi se înaltă
Poporul stă acum plecat
Cu lacrime curgând pe față
Cu sufletul îngenunchiat.

Atât de multe inimi frânte
Astăzi te cheamă să le alini
Să torni balsam, să le faci să cânte
Să le ridici de jos, să le sprijini.

Ascultă ruga noastră cea fierbinte
Ascultă-ne suspinul și strigarea
La cine să ne ducem noi, Părinte?
În nimeni altul nu e alinarea.

Tu ești speranța, ești nădejde
Ești peste toate, tu poți tot
La glasul Tău, chiar marea se oprește
O, Tată bun, Puternic Savaot.

Tu nu ne părăsești, Tu nu ne lași deoparte
Ci mergi cu noi la fiecare pas
Și dacă azi avem o greutate
Ascultă-ne strigarea, sau, suspinul ce a rămas

Căci din trecutul nostru întunecat
Ne-ai scos, și ne-ai chemat pe nume
Nu meritam nici eu sa fiu iertat
Nu meritam, atât pot spune…

Orice-ar veni și-n față va apare
Rămâi cu noi, doar Tu ne ești speranță
Orice s-ar întâmpla, ne ești scăpare
Când ești cu noi, suntem în siguranță.

Îți cerem îndurare-n astă seară
Vrem să îți întorci spre noi acum privirea
Să lași în suflete o nouă primăvară
Și-n inimi să-Ți purtăm iubirea.

 Viviana Muha

Psalm 121

Privirea mea se-ndreapta catre munti…
De unde o sa-mi vina ajutorul?
Peste prapastii Cin’ va face punti,
Daca nu Domnu-a toate Ziditorul?

E hotarat, El nu va-ngadui
Piciorul sa-ti alunece vreodata,
Caci Cel ce a promis a te pazi,
Nu dormiteaza si nu doarme niciodata.

Nici soarele nu te va dogori,
Nici luna nu-ti va provoca durere,
Caci zi si noapte El te va umbri
Cu norul Sau de har si mangaiere.

Ti-e sufletul pazit de mana Sa
Ce orice rau de tine va abate,
Si la plecarea si venirea ta,
Acum si-n veac, esti protejat de toate.

Pentru ca Domnu-i Pazitorul tau
Si umbra ta pe mana ta cea dreapta,
Te poti abandona in bratul Sau
Orice-ar veni, si orice te asteapta.

Anca Winter

Ești bucuria vieții mele

Ești bucuria vieții mele
Isuse, Tu m-ai transformat
În zile bune, zile grele
Mi-ndrepți privirea către stele,
Spre Plaiul cel mai minunat.

Îmi ești suprema fericire
Prezența Ta îmi este far
La prima noastră întâlnire
Mi-ai arătat a Ta iubire
Să intru-n starea cea de har.

În zilele de întristare
Al Tău surâs îmi dă alin
Când vine valul de-ncercare
Doar mâna Ta biruitoare
Îmi octotește-al meu destin.

În Tine mi-este ajutorul
În tot ce fac și-n tot ce zic
Da, îmi cunosc Mântuitorul
Te urmez dându-ți onorul
Și-n veci doar Ție mă dedic.

Transformi necazul în speranță
Și ce-i uscat Tu înverzești
Nu vreau nici faimă, nici prestanță
Căci s-a format o siguranță
În stările dumnezeiești.

Mi-ești tot ce-mi trebuie în viață
Să pot ajunge la Liman
Lăuntrul tot ce-mi spui învață
Privesc, uimit, slăbita-Ți față
Mi-e bucuria un ocean.

Eram în groapa nepăsării
Dar m-ai ‘nălțat la trai activ
Nu voi uita ceasul chemării
Și nici lucrarea transformării
Și nici cerescul obiectiv.

Trăiesc sublime satisfacții
De când mi-ești prietenul iubit
Pământul dă doar putrefacții
Și multe, multe speculații
Dar Tu, Isus, m-ai împlinit.

George Cornici

Daruieste Lui Dumnezeu cu bucurie

Text: 2 Corinteni 8:1-15

Fiecare să dea după cum. a hotărat în inima lui: nu cu părere de rău, sau de silă, căci „pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu”.  2 Corinteni 9:7

Un predicator făcea apel pentru colectă în faţa unei adunări mari. A cerut oamenilor să vină cu darurile lor în faţa bisericii într-un act al voinţei şi bucuriei. Mulţi au venit în faţă pentru a-şi prezenta darurile, printre ei, o fetiţă şchioapă s-a aliniat şchiopătand pe la sfarşitul randului. Scoţandu-şi ceasul de la mană, l-a pus pe masa de langă podiumul amvonului, după care s-a îndreptat spre bancă.
Cand serviciul s-a terminat, unul din uşieri a fost trimis s-o conducă în biroul unde predicatorul dorea să stea de vorbă cu ea. El a spus: „Draga mea, am văzut ceea ce ai făcut în seara aceasta. A fost minunat. Dar răspunsul oamenilor a fost atît de generos, că am primit mai mult decît trebuie pentru nevoile noastre. Nu mă simt bine ca să păstrăm ceasul tău atat de preţios şi aş vrea ca să-l iei înapoi”. Acest fapt a surprins-o pe fetiţă, care a clătinat vehement din cap a refuz. Cu o privire plină de reproş în ochi, ea a spus: „Frate pastor, dumneata nu înţelegi. Eu nu ţi-am dat ceasul meu d-tale sau bisericii, eu l-am dat Domnului!”


Cuvantul lui Dumnezeu îi învaţă pe credincioşi să dea „nu cu părere de rău şi nici de silă”. O dragoste adevărată pentru Isus şi cauza Sa, nu plăcerea socială, trebuie să fie aceea care să ne motiveze. Numai atunci darurile noastre vor fi plăcute Domnului şi vor aduce binecuvantări în vieţile noastre. Ca şi creştin, poate tu contribui la multe cauze meritorii, fii însă sigur că ai motive curate. Dă de bunăvoie şi din toată inima – lui Dumnezeu! – H.G.B.

Dă la fel ca pentru Domnul
Sub privirea Lui senină.
Dăruieşte, ştiind că darul
II aşezi în mana Lui divină.” – Anonim

Dumnezeu se uită la inimă nu la mană  la cel ce dă si nu la dar

Painea zilnica

Spre destinația dorită…

S-ajungem la destinația dorită
Privirea trebuie spre Rai ațintită
Și-orice s-ar întâmpla pe-ngustul traseu
Să nu ne-mpiedice nici scai, nici deșeu.

Mulțimi de obstacole fi-vor pe cale
Deci, pe unde sunt să nu mergem agale
Ci înfrutându-le cu putere divină
Să le doborâm, s-avem tihnă deplină.

Greutățile slujbei vor fi ușurate
Dumnezeieștile legi vor fi aplicate
Și vom urca spre țintă treaptă cu treaptă
Împlinind voia sfântă prin vorbă și faptă.

Mergând spre Liman nu există confuzii
(Sunt, de scurtă durată, și deziluzii)
Dar puternicul dor care ne animă
Un nou avânt în lăuntru imprimă.

S-ajungem la destinația finală
E obiectiv de bază în a vieții Școală
Asimilând concepte născute-n Lumină
Călătorim cu drumeți ce zilnic se-nchină.

Popasuri făcute nu-s de lungă durată
C-așa procedează cei din sfânta Ceată
Și iar pornim spre pitorescul Etern
Unde doar fericiri sublime se-aștern.

Urcând serpentine ce sfârșesc în Slavă
Ne desprindem de tot ce-i lut și pleavă
Și-nsoțiți de cântări nemuritoare
Învingem opoziții și stări precare.

Vedem obiectivul dar nu ca prin ceață
E clar că ajungem la starea măreață
Pe care-o gustăm încă de-aici din vale
Trăind zilnic principii fundamentale.

S-ajungem la destinația dorită
Privirea trebuie spre Rai ațintită
Și-orice s-ar întâmpla pe-ngustul traseu
Stăm lângă sfântul și unicul Dumnezeu.

George Cornici

O pozitie mai buna

Text: Matei 10:16-26

Căci nu este nimic ascuns care să nu fie destăinuit, şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut.” Matei 10:26

Ce mangaiere este să ştii că nimic nu scapă ochiului Iui Dumnezeu! EI va face toate lucrurile drepte. Tratamentul incorect şi suferinţele pe care nu le meriţi din partea lumii, vor fi aduse într-o zi la lumină. Cei cărora li s-a făcut răul vor fi răzbunaţi – chiar dacă nu în această lume, cu siguranţă în cealaltă. Am învăţat aceste lucruri, pentru prima dată, de la mama. Cînd eram la începutul adolescenţei cineva mi-a furat bicicleta. Era greu de cumpărat o bicicletă în zilele acelea, cand banii nu ne prea intrau în casă. Eram distrus şi furios şi i-am exprimat mamei amărăciunea. Dar, ca de multe daţi pană atunci, înţelepciunea ei m-a ajutat din nou. „Dave, mi-a spus ea, în această situaţie eşti cu adevărat un biruitor. Este mult mai bine să fii unul care a pierdut o bicicletă decît cel care a furat o bicicletă. Gandeşte-te numai cu ce va trăi această fiinţă. Si ce-I va spune lui Dumnezeu la marea judecată?”

Am înţeles imediat argumentul ei şi m-am consolat.
Dar numai mai tarziu am priceput tot ce spusese mama şi ce era implicat în cuvintele ei. Ea avea credinţa în justiţia lui Dumnezeu. Ea ştia că în ciuda faptului că acea persoană o va duce bine furand în lumea aceasta, într-o zi va trebui să dea socoteală pentru păcatele ei în faţa lui Dumnezeu.
Simţi răni adanci în inima ta pentru relele pe care ţi le-au făcut alţii? Poate cineva pe care-l iubeşti şi în care ai încredere, te-a trădat. Poate ai suferit o mare pierdere, şi cel ce-a dat lovitura a dispărut cu obiectul tău de preţ. Gandeşte-te numai la poziţia celui ce-a săvarşit acest lucru rău. Deoarece Dumnezeu este drept şi va face ca toate lucrurile să fie corecte, tu eşti într-o poziţie mai bună!

Faptele rele şi păcatele firii     – D.J.D.
Ţinute-s adesea ascunse privirii.
Judecata va scoate totu-n lumină
Nimic n-a scăpat de privirea divină. ”         – D.J.D.

Secerişul judecăţii este sigur de îndată ce sămanţa păcatului este semănată

Painea zilnica

Priviti mereu in sus

Matei 14:22-33

Dar cînd a văzut că vantul era tare, s-a temut… ” Matei 14:30

Mai demult, cînd oamenii traversau America călare pe cai, o ceată de exploratori a noului continent ajunsese la rîul Susquehanna. Era primăvară şi apele rîului erau învolburate şi adînci. Analizînd situaţia, au decis să treacă de partea cealaltă în ciuda inundaţiei. In timp ce caii treceau vadul spre inima rîului, unul din călăreţi a fost aproape copleşit de ameţeală. Privind la apele învolburate ce-l înconjurau din toate părţile, a început să se clatine în şa. Colegul său care a băgat de seamă pericolul – temîndu-se că va cădea de pe cal – a strigat: „Uită-te sus, omule! Priveşte în sus!” Călăreţul îngrozit, a executat comanda, regăsindu-şi echilibrul.


Ceea ce l-a scăpat pe Petru de la înec a fost privitul în sus. Pentru că-si luase privirea de la Domnul, uitîndu-se la sine şi la valurile furioase ale mării, a început să se scufunde. Cît de mult semănăm cu el! în loc să ne găsim odihna în Cuvîntul Domnului şi în promisiunile Sale, începem să ne uităm la talazurile furioase ale vieţii, la vînturile perfide ale adversităţilor, la neputinţa noastră de-a ne rezolva problemele. Rezultatul? Ne cuprinde panica. De îndată ce privim la cu totul altceva decît la Domnul şi Cuvîntul Lui, şi încercăm să umblăm după simţuri, sîntem condamnaţi să ne înecăm în valurile împrejurărilor. Lucrul esenţial este să privim în sus – să ne aţintim privirile la Domnul Isus.
Creştine, autodisciplinează-te să nu mai priveşti jos la apele tulburi ale împrejurărilor. Îţi pui în pericol echilibrul spiritual. Priveşte mereu în sus!          – H.G.B.

Privind la Isus, mi-e sufletu-n lumină,
Deşi întreaga lume se zbate-n neagră tină.
Chiar marea de mugeşte cumplit în jurul meu
Eu am o pace sfîntă privind la Chipul Său ”  – Anonim

Painea zilnica