Comoară de iarnă

Zăpada a venit cu fulgii albi zglobii
Veșmântul așternând pe-ntinsele câmpii.
Totul pare ca rupt dintr-o poveste
Ce coboară de sus din zările celeste.

Iarnă cu rochia albă și strălucire diafană
Diamant de gheață ne pui pe la fereastră.
Ne-aduci la toți aminte de sfinte bucurii
De sania din ogradă și joaca de copii.

Iarnă tu ne-nvălui cu drag altarul vieții
Prin povestiri de seară citite-n gura sobei.
Cu lemnul ce pocnește trezind imaginația
Cu gheața ca o brumă ce-a îmbrăcat fereastra.

Atunci când cerni a Ta comoară de zăpadă,
Doamne te rugăm să lași și fericire-n viață.
Alături de mirajul ce coboară pe pământ
Dă-ne la toți cadou s-avem un suflet blând.

Simion Ioanăș

Țara mea

Țara mea, plai de poveste
Rai ai fost, unde mai este?
Aveai cerul sfânt pe frunte,
Și doar tâmplele cărunte.

Glasuri de copii voioase,
Răsunau în mii de case.
Grâul bun, brodea câmpia
Și știam că-i România!

Focul viu ardea în vatră
Și viața era curată,
Mâinile trudeau mereu
Fără teamă că e greu!

Omul simplu știa rostul,
Liniștii și adăpostul,
Rugăciunea umplea zarea
Să treacă și supărarea.

Fără facebook și whatsapp,
Omul nu era sărac,
Avea timp de-ai lui copii
Și de rugă-n Liturghii.

Zorile croiau cărări
Fără pic de remușcări,
Zilele asudau de muncă
Și mutau din loc și-o stâncă!

Nopțile umpleau cu stele
Toate câmpurile grele,
Carul mare trecea cerul
Dezlegand ușor misterul!

Într-un muc de lumânare
Rugăciune era floare,
Somnul cobora pe gene
Și în vise moșul Ene!

Țara mea, plai de poveste,
Rai ai fost, unde mai este?
Omul trece îngândurat,
Tot mai singur și sărac.

S-a desprins de tot ce-i sfânt
Nu mai crede în Cuvânt!
Trăiește de azi pe mâine,
Fără trupul Tău de pâine!
––––––––––––––
Țara mea îți scriu o rugă,
Domnul Sfânt să te audă
Când îți plânge inima,
Să îți toarne mir pe ea!

Domni destoinici să se nască
Țara noastră să mai crească,
În virtuți și-n fapte bune
Toți românii să se adune!

Cei plecați prin țări străine
Să audă doar de bine,
Dorul casei să doinească,
Exodul să îl oprescă!

Brazi cu frunțile spre cer
Să m-ajute să mai sper
Că-ntr-o zi în țara mea
Frații toți, uniți vor sta!

Camelia Cristea

Povestea unui sentiment

De-o perioadă, ceva în mine
s-a- ntâmplat,
Ceva, ușor, ușor, s-a infiltrat,
Un sentiment a început să capete puteri în mine,
Dar nu mi-a făcut bine.

Eu, la rândul meu, destul nu am luptat,
Valul, încet, m-a purtat,
Fără să-mi dau seama, departe am ajuns,
Lui Dumnezeu în tot nu m-am supus.

Mă rugam, ascultam și citeam,
Dar bine nu mă simțeam.
Parcă lumina mea s-ar fi dus,
Sufletul altcuiva i s-a supus.

Chiar dacă a fost încercare,
A fost una grea și mare.
Nici acum de tot nu am scăpat,
Dar am văzut ce-i cu adevărat.

Dumnezeu în mai multe rânduri mi-a arătat,
Mi-a vorbit și lângă El m-a luat,
Mi-a demonstrat, dar eu nu am văzut,
Ochii orbiți îi aveam, să văd nu am putut.

Abia acum, după zile în care mai puțin mă luptam,
Mi-am dat seama în ce mă găseam,
De-ale mele sentimente cineva și-a bătut joc,
S-a jucat cu al inimii foc.

E-o ispită cum până acum n-am mai avut,
Îi mulțumesc lui Isus că nu s-a întâmplat mai mult,
De cel rău El m-a păzit,
Căci altfel, nu știu unde m-aș fi găsit.

Și-acum, după toate acestea poate mi-e greu,
Să lupt, să birui, să fiu stăpână pe sentimentul meu,
Dar voi trece ușor cu ajutor de sus,
Vreau să plâng și să strig „Ia-mă-n brațe, Isus.”

Cred ca nu-i nevoie să zic mai mult,
Poezia asta arată starea în care sunt.
Tot ce-a fost de spus, am spus,
Acum, mă întorc înapoi la Isus.

Doamne, iartă-mă, te rog,
Am aprins, dar nu Ție, al inimii foc.
Reînvigorează-mă, vino aproape de mine,
Vreau sută la sută să fiu bine.

Să nu mă mai intereseze nimeni și nimic pe Pământ,
Să nu uit al Tău legământ,
O, cu suspine negrăite strig,
Privește cu milă la ceea ce zic.

Facă-se voia Ta,
În tot și pentru viața mea,
Te iubesc, Isus,
Și-ajută-mă să fiu gata să zbor cu Tine, sus.

Să nu mă mai fure al lumii vis,
Să fiu cu gândul doar la Tine și-al Tău Paradis,
Pe cel rău dă-mi putere să-l depășesc,
Peste ispită să trec peste, în Tine să cresc.

Muntean Olivia 

1 martie

Cât iarna-a fost – atâta dor
De inimi ce-au dorit să spere:
Se va porni cu-un mărţişor
Aniversarea Primăverii.

Atunci doream doară a şti
Din încleştarea dură-a gheţii:
Un ghiocel va răsări
La onomastica Vieţii.

Noi ne-am păstrat acelaş vis
În duh, în suflet şi în fire:
Albu-i chemare-n necuprins,
Iar roşul – jertfa de iubire.

Trecu crăiasa de cristal
Cu nopţi străpunse de veghere
Când ghiocelul de opal
Străpunse-omătul cu putere.

A răsărit… a câştigat…
Modest în razele de Soare
Cu inimi l-au întâmpinat
Două culori de mărţişoare.

Şi sărbătoarea se porni
Cu-această minunată veste
A Primăverii primă zi,
Şi-a Vieţii, proaspătă poveste.

Victor Bragagiu

E iară primăvara

E-atâta primăvară-n mine Doamne,
Săgeată mi-s fiorii unei taine,
Lumini lăuntrice încep a prinde,
Cântări de rugă ce inima-mi aprinde…

Adie-n aer miros de iarbă crudă,
Închis în floare e parfumul încă,
Boboci tăcuţi la marginea câmpiei,
Deschide-vor luminii cupele beţiei

Şi bate-un dor în bumbi molatici,
Să fie flori în corni sălbatici,
Să-şi lase-n rod pe ramuri bolte,
Firea mănunchi a florii volte…

Tresare-n toate freamăt de poveste,
Din somn trezite în nopţile albastre,
Căldura şi lumină le scoate din abis,
Şi-n orice vietate respiră blând Isus!

Mi-e iară sufletu-nsetat după lumină,
Fragil ca şi o frunză pe tulpină,
Şi-i mistuit de-a cerului poruncă,
Să pună-n cânt iubirea Lui adâncă…

A. Urma

Balada iubitorului de poezie

I
Azi, Alina vrea să știe
Cum se scrie-o poezie;
Ia un pix și-o foaie mare
Și privește fix în zare.
A intrat bunelu-n casă
Da’ nepoata tot la masă,
Visătoare și pierdută
Într-o lume neștiută.
-Cum, Alino, iarăși scrii?
-Da, tătuță, poezii.
O privi bunicu-atent:
-Cine-a spus că ai talent?
-Cum să n-am talent? Doar știu
Așa bine ca să scriu!
La povești cu-„a fost odată”
Toți îmi spun că-s talentată.
Am și rime-n dicționar…
Dar ceva tot nu mi-e clar:
Un poet, dacă e mare,
E-nțeles de fiecare?
Un poet recunoscut
Are multe de făcut?
-Da, Alino, el muncește
Fiindcă omul îl citește
Și-ale lui învățăminte
Merg la inimă și minte.
Deci poetul cred că are
O răspundere cam mare
Și-ar trebui să se gândească
La o vorbă latinească
(Bine e s-o știi și tu):
„Vorba zboară, scrisul nu”.
Uite, spre edificare,
Am să-ți spun o întâmplare.

II
…Cic-ar fi trăit odată,
Într-o țară depărtată,
Un poet tânăr, vestit,
Cu cărți multe și citit.
Da-n poezia dumisale
Nu erau toate… morale:
Omul drept era anost,
Cel timid, puțin cam prost;
Un nătâng, cel muncitor;
Omul calm, plictisitor;
Iar creștinul, garantat,
Avea creierul spălat.
Cei frivoli aveau în schimb
Împrejurul lor un nimb;
Vicioși și desfrânați,
Toți erau elogiați-
Cum că nici nu-i vina lor
Ci doar sunt cuprinși de-un dor
Și de-o patimă aprinsă
Pentru-o viață mai distinsă.
Ei, și cei care-l citeau
Meditau si chibzuiau
Sau se amuzau discret:
-Ce poet, halal poet!

Poate că mai bine-ar fi
De povestea s-ar sfârși…
Dar era într-un sătuc
O grădină și un nuc;
Iar sub nuc, de dimineață,
Un flăcău c-o carte-n față
Tot citea și tot ofta,
Căci, din câte-nțelegea,
El era neștiutor
De-așa trai amețitor.
Și, spre sferele „înalte”,
Începu mintea să-i salte.

-Uite-așa aș vrea să fiu,
Nu să stau ca mortul viu,
Nu tot casă și mâncare,
Tot atent la fiecare,
Asta-i bun, asta-i păcat-
Doamne, cât îs de blazat!
Cum și eu-s poet din fire
Aș mai lua, să mă inspire,
Uite-așa, câte-un pahar,
Nu chiar zilnic, ci lunar
Și la primul meu volum
Am să vin aici, în drum,
Lângă nucul din grădină,
Eu și mintea mea preaplină.
Atunci mama și cu tata
Or să-și schimbe judecata,
Auzind din a mea gură
Cum țâșnește-nvățătură;
Și-și vor spune toți încet:
-Ce poet, halal poet!

Cum, desigur, bănuiți,
Lăsă casă și părinți,
Lăsă turma pe imaș
Și porneste spre oraș.
Unde se îndreaptă-ntins
Spre o cârciumă, convins
Că-ntr-un mediu mai ales
Va fi mult mai înțeles
Și dintr-o poezie, două
Va crea o lume nouă.
La jumate de pahar
I-a venit așa, un dar,
De-a trântit vreo cinci cuvinte
Despre inimă si minte.
A băut toată licoarea
Dar n-a mai simțit chemarea
De a scrie; și-a plecat
La hotel și s-a culcat.
A venit a doua seară
Și c-o dispoziție-amară
A băut o sticlă-ntreagă!
Cine să-l mai înțeleagă
Când se bâlbâia plângând
C-ar mai scrie înc-un rând?
Ei spuneau: -Da, înc-o tură,
Înc-un rând de băutură!
…Și-uite-așa în șapte luni
Și-a făcut prieteni buni,
Nici celebri, nici titrați,
Doar alcoolici și ratați.
Iar în vremea asta toată
Stătea lumea neschimbată.

Tot așa, până-ntr-o seară,
Lâng-o băutur-amară,
Omul nostru de sub nuc
Privea jalnic și năuc
La un tinerel bețiv,
Rupt, murdar si costeliv,
Nici in viață, nici pe moarte,
Dar privind intens o carte;
Și c-o dragoste timidă
Încerca să o deschidă,
Tot spunând: -Ce poezii,
Armonii și fantezii!
Vezi că viața e frumoasă?-
Și, punând capul pe masă,
Tot bolborosea încet:
-Ce poet, halal poet!

Omul nostru s-a gândit
Și-o idee i-a venit:
-Eu, de-atâta timp plecat,
Să-l cunosc, n-am încercat,
Pe acest poet vestit,
Cu cărți multe și citit.
Ia să sun la poarta sa,
Poate mă va onora
Cu vreo două-trei cuvinte
Despre inimă și minte…
Chelner, încă nu-i de plată,
Ies puțin, mă-ntorc îndată!

Și-acest tânăr, cum se știe
Aspirant la poezie,
O porni în pas voios
La vreo patru străzi mai jos,
Unde a aflat c-ar sta
Cel pe care-l căuta.
La o poartă impozantă
De persoană importantă
Vru să sune, dar pe dat’
O mașin-a claxonat,
Iar o voce i-a strigat:
-Ce faci, omule, ești beat?!
-Nu-s nici beat, nici infractor
Și-am să-ți spun curând pricina,
Dar nu vrei să-ți muți mașina,
Că-mi stă roata pe picior?
Și-a mai spus, privindu-l fix
Pe șoferul enervat:
Nu fi, dom’le, supărat,
Caut pe poetul X.
-Voi sunteți nebuni cu toții,
Chiar credeți că domnul vrea
Ca să vadă toți netoții
Ce răsar la poarta sa?!
Care-i baiul dacă scrie,
V-a pus el să vă-mbătați?
Luați-vă o meserie
Și mergeți de vă spălați.
Doamne, că mulți proști mai sânt!
A strigat șoferul tare-
Și-l trântește la pământ,
Printre ghionturi, pe cel care,
Venind idolul să-și vadă,
Nu știa ce să mai creadă.

Ei, dar uite o speranță,
Căci în poartă s-a ivit
Un bărbat foarte-ngrijit,
Foarte plin de importanță.
-Hai, Ioane, că-s grăbit;
Ce-i cu omul din noroi,
Alt artist nereușit?
-Da, maestre, alt gunoi.
Omul nostru de sub nuc
Ar fi vrut să urle dar,
A șoptit zâmbind amar:
-Am rămas făr-un papuc!
Și-acum, draga mea nepoată,
Am încălecat pe-o roată
Și ți-am spus povestea toată,
Am încălecat pe-o șa
Și ți-am spus poveste-așa…

Hai, Alino, nu fi tristă,
Că în lume mai există
Cei din care a trimis
Domnul nostru, când a zis:
„Mergeți, propovăduiți,
Ce-ați văzut, ce-am spus, ce știți!”
Deci, pe când mergea spre bar,
Fără ghete și murdar,
Omul nostru-a întâlnit
Alt om, ce i-a dăruit
Cartea printre cărți întâi,
Cartea cea de căpătâi.
-Știu! fetița a strigat-
-Biblia; și-a fost salvat!
Doamne-o piatră mi s-a luat
De pe suflet, fiindcă eu
Știu că bunul Dumnezeu
Îți explică unde-i greu.
-Da, Alino, mai ales
Când în cale le mai ies
Scrieri bune, inspirate,
Pentru suflete salvate.
Și-acu’ gata, plec la treabă,
Că bunica e cu grabă;
Iar mă ia la săpunit
Că am timp de povestit!…

III
A rămas Alina-n casă
Și, cu coatele pe masă,
S-a gândit ce s-a gândit
Până când a ațipit.
Și în vis i-a apărut
Un om blând, cu grai plăcut,
Ce dădea la toți de știre
Despre marea mântuire.
Tot bolnavul și-ntristatul
Se-ndrepta spre-acest sătuc,
Unde-i aștepta bărbatul
În grădină, sub un nuc.

Carmina Iri Voicu