Poporului meu

Trăim într-o controversată eră,
Cu microchip, humanoizi, mutanţi.
Cunoaşterea accede-n orice sferă
Dar să decidem suntem ezitanţi.

Corecţi să fim să nu-asmuţim hiene,
Nu mai luptăm, doar paşnic defilăm,
Din ţarcuri îngrădite, străzi şi-arene,
“Normalitatea” vrem să promovăm.

Ne amăgim visând la vremi mai bune,
Dar nu mai luminăm, nici gust nu dăm,
Cândva văpăi, azi fumegând tăciune,
Pe Crez, Porunci și pe Cuvânt călcăm!

Nu-i prea târziu, e timp să ne smerim,
Să îl rugăm să ne tămăduiască ţara.
De-L vom căuta şi de-L mărturisim,
Ne va ierta, luându-ne ocara.

‘Napoi, pe Calea-ngustă să purcedem!
Să-L onorăm, să-L proclamăm ca Domn!
Acum cât încă mai putem s-alegem,
Să ne trezim din blestematul somn!

‘Napoi, la lupta sfântă a credinţei!
Lăsaţi în urmă patimi rele, firea!
Ne-aşteaptă sus cununa biruinţei,
Aleşii Lui: vă împliniţi menirea!

Olivia Pocol 

Nemulţumirea

În pustia cea fierbinte, unde cerul e închis,
Se văd corturi aşezate după un tipar precis.
Soarele de-abia se vede, spre Sinaiul cel stâncos,
Când poporul se trezeşte şi priveşte curios.

Împrejurul lor se vede un nisip alb-lucitor,
Însă unii încep s-adune şi să-l pună în ulcior.
Şi bogatul şi săracul strângea numai un omer,
Căci era egalitatea, sub porunca cea din cer.

Multe zile adunară hrană bună şi curată
Când puterea lui Yehova se arătase minunată.
Dar să tot mănânce mană, Israel s-a săturat,
Aducându-şi el aminte ce mâncase altădat’.

– Ţie-ţi place mana asta? întrebase un bătrân
Pe un tânăr de alături, ce strânsese mai puţin.
– Oh, mi-a devenit o scârbă, toată ziua o mâncăm!
De-am putea întinde arcul, căprioare să vânăm…

– Da! , sări de-alături, iute, o femeie oţărâtă,
– Viaţa noastră de acum este mult mai amărâtă.
Mi-amintesc de ce grătare consumam noi în Egipt:
Cu mâncare fără seamăn, lângă peştele cel fript.

Numai Moise ne-amăgeşte cu o ţară-mbelşugată
Însă eu gândesc că acolo, n-om ajunge niciodată.
Câte legi ne-a pus pe umeri, nu ne-a pus nici faraon…
Numai el le născoceşte, şi cu frate-său Aron.

Dumnezeu văzu din slavă cum cârtea-n pustia Sin
Un popor ce-l izbăvise după planul Său divin.
S-a mâhnit adânc Stăpânul şi atunci carne le a trimis:
Un lung stol de prepeliţe, cum în lege este scris.

Dar apoi necumpătarea i-a cuprins în mreaja ei,
Căci s-a strâns prea multă carne în poporul de evrei.
Când se veseleau mai tare, mestecându-şi carnea-n dinţi,
O urgie îi loveşte pe copii şi pe părinţi.

De s-ar pedepsi asemeni multele nemulţumiri
Ce se-aud în  adunarea cu diverse  denumiri,
Ai vedea căzând grămadă sute de nemulţumiţi
Ce de poftele din lume sunt atât de amăgiţi.

Dar Stăpânul nostru mare ne-a învăţat: – Fiţi mulţumiţi!
Şi de ziua cea de mâine nicidecum nu vă-ngrijiţi.
Pentru tot ce se întâmplă, nu da vina pe păstor,
Nici nu jindui vreodată la păgâni un ajutor!

Hrană ia Cuvântul Vieţii, orişicând şi-n orice loc.
Pentru soarta ta din lume tu să nu cârteşti deloc.
Lasă prazul şi friptura, că sunt lucruri trecătoare
Şi priveşte înspre Domnul, preaiubitul nostru Soare!

Tudor Maier 

Ai o gândire săracă cu privire la Dumnezeu?

Ridicaţi-vă ochii în sus si priviţi! Cine a făcut aceste lucruri?

Isaia 40:26

Poporul lui Dumnezeu din zilele lui Isaia a ajuns să aibă o gândire săracă prin faptul că privea la idoli; Isaia l-a făcut să se uite în sus, la ceruri, adică l-a făcut să înceapă să-şi folosească în mod corect gândirea. Pentru un sfânt, natura este sacră. Dacă suntem copii ai lui Dumnezeu, noi avem în natură o comoară minunată. În fiecare suflare de vânt, în fiecare noapte şi zi a anului, în fiecare semn de pe cer, în fiecare înmugurire şi în fiecare ofilire a naturii vom găsi o apropiere reală a lui Dumnezeu de noi, dacă ne vom folosi, pur şi simplu, gândirea ca să vedem aceasta.

Adevăratul test al concentrării spirituale este acela de a-ţi putea controla gândurile. Gândurile tale se îndreaptă spre faţa unui idol? Idolul eşti tu însuţi? Lucrarea ta? Concepţia ta despre cum ar trebui să fie un lucrător? Experienţa ta în ce priveşte mântuirea şi sfinţirea? Atunci gândirea ta cu privire la Dumnezeu este săracă şi, când ai de înfruntat dificultăţi, nu ai nici o putere, nu poţi decât să suferi în întuneric. Dacă gândirea ta e săracă, nu te uita înapoi la propria ta experienţă; tu ai nevoie de Dumnezeu. Treci dincolo de tine însuţi, departe de faţa idolilor tăi, departe de tot ce-ţi sărăceşte gândirea! Trezeşte-te din toropeală, acceptă observaţia ironică a lui lsaia şi îndreaptă-ţi în mod deliberat gândurile spre Dumnezeu!

Unul dintre motivele inconsistenţei în rugăciune este lipsa contro­lului asupra gândurilor, lipsa puterii de a ne pune pe noi înşine în mod deliberat în mâna lui Dumnezeu. Trebuie să învăţăm să fim pâine frântă şi vin turnat mai degrabă în domeniul mijlocirii, decât în acela al contactului personal cu oamenii. Controlul gândurilor este puterea pe care o dă Dumnezeu unui sfânt pentru a ieşi din sine însuşi şi a intra în nişte relaţii în care n-a mai fost niciodată.

Oswald Chambers

Descurajarea individuală şi creşterea personală

„Moise a ieşit pe la fraţii săi şi a fost martor la muncile lor grele.” Exod 2:11

Moise a văzut oprimarea poporului său şi a fost sigur că el era cel care trebuia să-l elibereze; plin de o dreaptă indignare în duhul său, a început să facă dreptate. După prima lovitură pentru Dumnezeu şi pentru dreptate. Dumnezeu a permis ca Moise să ajungă într-o stare de descurajare totală şi l-a trimis în deşert să păzească oile timp de patruzeci de ani. La sfârşitul acelei perioade, Dumnezeu i S-a arătat lui Moise şi i-a spus să meargă şi să elibereze pe poporul Său, dar Moise I-a răspuns: “Cine sunt eu, ca să mă duc?” (Exod 3:10-11). La început Moise a înţeles că el era omul care trebuia să elibereze poporul, dar mai întâi a trebuit să fie pregătit şi disciplinat de Dumnezeu. El. ca individ, a avut dreptate, dar n-a fost omul potrivit pentru acea lucrare până când n-a învăţat să aibă comuniune cu Dumnezeu.

Poate că avem viziune de la Dumnezeu şi o înţelegere foarte clară a voii Lui şi trecem la treabă, dar apoi vine ceva echivalent celor patruzeci de ani în pustie ai lui Moise, ca şi cum Dumnezeu ar fi părăsit acea idee cu totul; când ajungem cu totul descurajaţi. Dumnezeu Se întoarce şi reînvie chemarea, iar noi suntem cuprinşi de tremur şi întrebăm: “O. Dar cine sunt eu ca să mă duc? “Trebuie să învăţăm primul mare pas al lui Dumnezeu: “Eu sunt cel ce sunt te trimite”.

Trebuie să învăţăm că efortul nostru individual pentru Dumnezeu este o impertinenţă; individualitatea noastră trebuie să fie arsă de relaţia personală cu Dumnezeu (vezi Matei 3:17). Noi ne fixăm atenţia asupra perspectivei individuale a lucrurilor; avem viziunea – “Ştiu că asta vrea Dumnezeu să fac”, dar n-am învăţat să intram în ritmul lui Dumnezeu. Dacă treci printr-o perioadă de descurajare, urmează o mare creştere personală.

Oswald CHAMBERS

Idealuri fără viziune

„Unde nu este viziune, poporul este fără frâu.”

Proverbe 29:18

Există o diferenţă între un ideal şi o viziune. Idealul nu are inspiraţie morală, dar viziunea are. Oamenii care se dedică idealurilor rareori fac ceva. Concepţia cuiva despre divinitate poate fi folosită pentru a justifica neglijarea deliberată a datoriei sale. Iona a raţionat că, întrucât Dumnezeu era un Dumnezeu al dreptăţii şi al îndurării, totul va fi în regulă. Eu pot avea o concepţie corectă despre Dumnezeu şi tocmai acesta poate fi motivul pentru care nu îmi fac datoria. Dar acolo unde este viziune, este şi o viaţă integră, deoarece viziunea dă stimulent moral.

Idealurile ne pot duce la ruină. Fă-ţi un inventar din punct de vedere spiritual şi vezi dacă ai numai idealuri sau ai viziune.

„Ah. dar căutarea omului trebuie să depăşească înţelegerea lui, altfel, pentru ce este cerul?”

„Unde nu este viziune…” O dată ce-L pierdem din vedere pe Dumnezeu, începem să fim nepăsători, dăm la o parte anumite restricţii, dăm la o parte rugăciunea, dăm la o parte viziunea lui Dumnezeu în privinţa lucrurilor mici şi începem să acţionăm din proprie iniţiativă. Dacă ne hrănim cu ceea ce au produs mâinile noastre, dacă facem lucruri din propria noastră iniţiativă, fără a aştepta ca Dumnezeu să intervină, suntem pe cărarea care duce în jos, am pierdut viziunea. Este atitudinea noastră de astăzi o atitudine ce izvorăşte din viziunea pe care am primit-o de la Dumnezeu? Aşteptăm noi ca Dumnezeu să facă lucruri mai mari decât a făcut vreodată?.’ Există prospeţime şi vigoare în vederea noastra spirituala?

Oswald Chambers

Scos din moartea spirituală

“Şi veţi şti că Eu sunt Domnul, când vă voi deschide mormintele şi vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu!” (Ezechiel 37.13)

Aceia dintre cei morţi sufleteşte faţă de Dumnezeu care primesc învierea prin naşterea din nou, recunosc desigur mâna lui Dumnezeu şi într-o înviere asemănătoare a trupului lor. Învierea sufletului faţă de Dumnezeu este cea mai mare şi însemnată schimbare la care un om poate fi supus, ca să fie scos din mormântul morţii duhovniceşti şi adus la lumină, viaţă şi libertate. Nimeni altul nu poate face o astfel de lucrare, decât numai Dumnezeul cel viu, Domnul şi dătătorul vieţii. Cât despre mine, îmi amintesc cum eram culcat în această vale cu oase tot atât de uscate ca şi mine. Binecuvântată să fie ziua când harul liber şi suveran L-a trimis pe omul lui Dumnezeu ca să prorocească şi pentru mine. Slavă Domnului pentru trezirea care a lucrat-o El în aceste oase uscate prin cuvântul credinţei. Binecuvântat să fie şi mai mult acel suflu ceresc din cele patru vânturi care mi-a dat viaţa. Într-adevăr, Domnul este Dumnezeul cel viu, căci El m-a adus la viaţă. Chiar viaţa mea cea nouă cu suferinţele şi necazurile ei, este dovada strălucitoare că Domnul este acela care omoară şi învie. Numai El este Dumnezeu. El este tot ce este măreţ, frumos şi glorios, şi din adâncul fiinţei mele îl ador, pe El, cel mai măreţ “Eu sunt”. Toată slava fie sfântului Său Nume. Eu îl voi lăuda toată viaţa mea.

Charles Spurgeon

Corul munţilor

“Bucuraţi-vă, ceruri! Veseleşte-te pământule! Izbucniţi în strigăte de bucurie, munţilor! Căci Domnul mângâie poporul Său, şi are milă de nenorociţii Lui.” (Isaia 49.13)

Aşa de mari sunt mângâierile Domnului, încât nu au în vedere numai pe sfinţi, ci chiar cerurile şi pământul cântă împreună de bucurie. Este greu să faci ca un munte să cânte; cu toate acestea prorocul cheamă Libanul şi Hermonul, piscurile Basanului şi ale Moabului, El doreşte să-i vadă pe toţi cântând psalmi din cauza îndurării arătată Sionului.

Şi noi nu putem să schimbăm munţii noştri de greutăţi, de încercări, de îngrijorări şi de oboseli în prilejuri de a-L lăuda pe Dumnezeul nostru? “Munţilor, izbucniţi în strigăte de bucurie.”Această făgăduinţă, că Dumnezeu are milă de săraci, este însoţită ca de un cor de clopote, care sună toate odată. Ascultaţi muzica lor: “Bucuraţi-vă!” “Fiţi veseli!” “Izbucniţi în strigăte de bucurie!”

Domnul vrea ca poporul Său să fie plin de bucurie din pricina dragostei Sale nemărginite. El nu ne vrea trişti, nici să trăim în îndoieli, ci cere de la noi adorarea din inimi credincioase. El nu vrea să fim lipsiţi; de ce să suspinăm şi să fim morocănoşi, ca şi cum El ne-ar vrea răul? Dă-ne Tu, Doamne, o harfă bine acordată ca vocea heruvimilor care cântă înaintea tronului Tău!

Charles Spurgeon

El rămâne mereu acelaşi

“Domnul nu va părăsi pe poporul Lui, din pricina Numelui Lui celui mare, căci Domnul a hotărât să facă din voi poporul Lui.” (1 Samuel 12.22)

Alegerea pe care a făcut-o Dumnezeu cu poporul Său este în scopul de a-l sprijini şi de a nu-l părăsi nicidecum. El l-a ales pentru a-l iubi, şi-l iubeşte din pricina acestei alegeri. De bună voia Sa, a ales acest popor şi această alegere este motivul pentru care va continua să-Şi găsească plăcerea în acest lucru. Dacă l-ar părăsi, Şi-ar necinsti Numele, căci aceasta ar însemna că a făcut o greşeală în alegerea Sa şi ar da dovadă de nestatornicie în iubirea Sa. Astfel este slava dragostei lui Dumnezeu, care nu se va schimba, şi această slavă nu poate fi întunecată. Să ne amintim de toate dovezile bunătăţii părinteşti a lui Dumnezeu şi să fim siguri că niciodată El nu ne va părăsi. Ceea ce L-a determinat să Se preocupe ca să facă din noi poporul Sau, a fost dorinţa Sa de a ne mântui. După ce a îndeplinit astfel de minuni cu privire la noi, ar mai putea să ne lase singuri? Fiul Său Isus a murit pentru noi şi noi putem fi siguri că El n-a murit în zadar. Ar putea El să Se lepede de aceia pentru care Şi-a vărsat sângele Său? Deoarece Şi-a găsit plăcerea să ne aleagă ca să ne mântuiască, îşi va găsi plăcerea şi ca să ne binecuvânteze. Domnul Isus nu este un prieten schimbător. Iubindu-i pe ai Săi, îi va iubi până la sfârşit.

Charles Spurgeon

Dumnezeu poate să vă întărească

“… voi dar, întăriţi-vă, şi nu lăsaţi să vă slăbească mâinile, căci faptele voastre vor avea o răsplată.” (2 Cronici 15.7)

Dumnezeu făcuse lucruri mari pentru regele Asa şi poporul său, Iuda, şi totuşi poporul rămăsese foarte slab; paşii lor erau nesiguri pe căile Domnului, şi inimile lor foarte neîncrezătoare. Ei aveau nevoie să ştie că Cel Veşnic va fi cu ei, atâta timp cât ei vor fi cu El; iar dacă ei L-ar părăsi, şi El i-ar părăsi. Aveau să scoată învăţătură de la vecinii lor, Israel, văzând urmările triste ale răzvrătirii lor şi felul cum Dumnezeu îşi revărsa harul îndată ce arătau pocăinţă. Planul lui Dumnezeu era ca să-i întărească în calea Sa şi în neprihănire.

Tot aşa trebuie să fie şi cu noi. Lui Dumnezeu I se cuvine să-I slujim cu toată puterea de care suntem în stare. El este vrednic de tot efortul nostru. Am avea cea mai bună răsplată în lucrul pentru Numele Lui, dacă am lucra cu hotărâre şi râvnă. Osteneala noastră în Domnul nu este zadarnică, ştim acest lucru. Nu vom avea nici o răsplată, dacă lucrăm în chip uşuratic; dar dacă punem toată inima pentru lucrarea Lui, o vom vedea înflorind. A cest verset mi-a fost dat într-o zi cu furtună astfel că am fost silit să grăbesc mersul vaporului pentru a ajunge sigur în port, cu o încărcătură de slăvite binecuvântări.

Charles Spurgeon

Iubiţi până la capăt

“Domnul nu leapădă pentru totdeauna.” (Plangerile lui Ieremia 3.31)

El poate lepăda pentru un timp, dar nu pentru totdeauna. O femeie îşi poate părăsi bijuteriile pentru un timp oarecare, dar ea nu le uită şi nu le aruncă la gunoi; cu atât mai mult Domnul nu-i leapădă pe aceia pe care îi iubeşte, căci e scris: ”Fiindcă îi iubea pe ai Săi, i-a iubit până la capăt”. Se vorbeşte de creştini sub har sau ieşiţi de sub har, ca şi cum ar fi vorba de animale care intră şi ies din bârlog, după voia lor; dar dragostea Mântuitorului nostru faţă de ai Săi este prea adâncă pentru a putea să fie astfel.

El ne-a ales din veşnicie şi ne va iubi pentru întreaga veşnicie; ne-a iubit chiar până la moarte şi putem fi siguri că dragostea Lui nu va înceta niciodată. Cinstea Sa este în aşa fel angajată în mântuirea credinciosului, încât El nu-l poate lepăda, aşa cum nu îşi leapădă propria Sa haină de împărat al slavei. Nu. Nu! Cristos, capul, nu se desparte niciodată de mădularele Sale; ca Soţ, El nu o va alunga niciodată pe soţia Sa – Biserica răscumpărată cu sângele Său.

V-aţi crezut vreodată lepădaţi? Cum aţi putut gândi atât de rău despre Domnul, care e logodnicul sufletului vostru? Alungaţi de acum înainte astfel de temeri şi nu le îngăduiţi iar să intre în sufletul vostru. ”Domnul n-a lepădat pe poporul Său, pe care-l cunoştea” (Rom 11.2). ”El urăşte despărţirea în căsătorie” (Maleahi 2.16).

Charles Spurgeon