Iertarea

Nu e loc de răzbunare
Pe cărarea pocăinței,
Este loc doar de iertare,
Și de dus jugul credinței.

Așa spune Sfânta Carte,
Vocea Tatălui de sus:
De iertare vrei s-ai parte?
Iartă cum ierta Isus!

El, care-i Judecatorul
Și Stăpân peste pământ,
Nu vrea ca ispititorul
Să te biruie, urând.

Căci mânia nu lucrează
Nicicând spre sfințirea ta,
De aceea, azi veghează
Să nu cazi în cursa sa.

Când dorești să-ntorci cu rele
Celui ce ți-a făcut rău,
Nu uita, mai sus de stele
E un Veșnic Dumnezeu

Care-ți știe chiar și gândul,
Și pornirea ta murdara…
Și ce faci, când El, Preasfântul
Te va izgoni afară?

Cum să aștepți vreo răsplată
De la Tatăl tău Ceresc,
Cand iubești ca lumea toată:
-Doar pe cei ce te iubesc?

Dacă vrei vreo răsplătire
De la Dumnezeul tău,
Să iubești fără cârtire:
Pe cel bun și pe cel rău!

Și pe cel ce-ți este frate,
Și pe cruntul tău dușman,
Doar așa poți să ai parte
De Cerescul Canaan!

Nu mai este altă cale
Înspre locul mult visat:
Calea e doar ascultare
Ce Cuvântul ce s-a dat.

Mulți caută ocolișuri,
Variante, scurtături,
Însă grelele suișuri
Ce le urci și le înduri

Vor avea o răsplătire,
Chiar din mâna Mielului
Căci ai trăit în sfințire
Spre onoarea Domnului!

Dar de-ți faci viața ușoară
Încălcând Cuvântul scris
Să nu-ți fie o povară,
Vei fi un creștin învins!

Doar acel ce biruiește
Va ședea pe tronul Său…
Doar acel ce își sfârșește
Trăirea în Dumnezeu.

Deci, trăiește în iubire,
Luptă pentru-al Său Cuvânt,
Împlinește-l cu sfințire,
Căci El vine în curând!

Valentin Ilisoi 

Reclame

Isus, Calea, Adevărul și Viața

O, frate drag, tu nu mai judeca, căci judecata-i a Domnului cel Mare,
Cu ce măsură azi vei măsura, tu mâine vei fi judecat mai tare.
De ce vezi paiul fratelui din ochi și tu te uiți cu mare nepăsare,
La bârnă ce-i înfiptă-n ochii tăi, voind fățarnic să ți-o-ascunzi din zare.

De ce tot zaceți, frați, în răutate, purtați în suflet pietre mari de mori,
Și vă-mbracați în haine de oițe, mascând ‘năuntru lupii răpitori…
Oare nu știți ca pomul se cunoaște, prin rodul bun sau rău ce l-a făcut?
Și cel ce roade bune nu aduce, El l-a tăiat și-n gheenă-i făcut lut.

Intrați pe poarta strâmtă, pășiți pe calea-n gustă ce duce la viață,
Căci, lată este calea și larga este poarta ce duce la pierzare, murind orice speranță.
Nu oricine-Mi zice Doamne, cu Mine va intra, în cerul cel de sus,
Ci acel ce face voia a Tatălui Ceresc, urmându-l toată viața, pe fiul Lui, Isus.

Cine-Mi aude glasul și-n inimă-l pătrunde cuvântul gurii Mele,
Și faptele-l urmează, păstrându-și mărturia, gonind șoaptele rele
Eu, însuși Dumnezeu, cu-n om cu judecată, îl voi asemăna,
Zidind casa pe stâncă, șuvoaiele și ploaia nu o vor dărâmă.

Dar cel ce nu ascultă și casa și-o zidește pe-o palmă de nisip,
Când vânturile suflă, furtuna o izbește, strivindu-i temelia… să o salvezi nu-i chip.
In prăbușirea-i mare, când fața și-o îndreaptă spre Mine, le voi spune,
Plecați! Nu vă cunosc, voi toți ce ați lucrat al făr’delegii nume.

Cine-i acel ce poate sluji la doi stăpâni, ori va iubi pe unul, ori va urâ pe altul!
Nu poți iubi și lumea, plăcerile deșarte, sorbind fărădelegea și să îmbraci păcatul…
Ce loc primește Isus, ca Domn în viata ta, când inima ți-e prinsă-n vâltorile vieții,
El, inima ți-o cere, să ți-o predai întreagă, ca-n ea să se-oglindescă lumina dimineții.

Cine-i acela care, de fiul lui îi cere o pâine pentru hrană, el sa îi dea o piatră?
Sau dacă-i cere un pește, să i se-aducă-un șarpe, iar dacă-i este sete să-i dea foc de pe vatră…
Și voi, ce sunteți răi, dați daruri ce sunt bune pentru copiii voștri, de pe acest pământ,
Cu-atât Tatăl ceresc va da pâinea vieții, acelora ce-n rugă, azi stăruiesc flămând.

Iată, Eu vă trimit în lume, să fiți ca niște oi în haitele de lupi,
Și plini de înțelepciune, ca șerpii-n istețime, ca blânzii porumbei, să fiți la fel de buni.
Veți fi urâți de lume, loviți și prigoniți și viata vă veți da, pentru al Meu Cuvânt,
Dar toți ce veți răbda, cununi veți căpăta, când Eu vă voi lua în locul meu preasfânt.

Oricine va lăsa pe tată și pe mamă, pe frate, ori pe soră și pe min’ mă va urma,
Și cu-a lui cruce-n spate, își va lepăda lumea, iubind mai mult pe Domnul și eul-își va curma.
Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, Eu vă voi da odihnă,
Pe cel smerit și blând, și-n suflet iertător, îl voi așeza la masă, ca să prânzească-n tihnă.

Acel ce face voia Tatălui din cer, acela este frate și soră cu Isus,
Sămânță-i semănată, cine va face roade, belșugul va culege în patria de sus.
Cel ce aude Cuvântul și-n pământ bun sădește, un grăunte dă o suta, și-un altul dă șaizeci,
Grânarul le va strânge, în ale Lui hambare, să-ți fie mărturie, în ceruri, veci de veci.

Ce ar folosi unui om ca să câștige toată lumea, de sufletul și-l pierde, acel ce e mai sfânt,
Și care este rostul și truda pe pământ, când totul e zadarnic și goană după vant.
Căci Fiul va veni, cu slavă pe-ai Să-i nori, să-și strângă a lui mireasă,
Răsplată vom primii toți cei ce-am ascultat, Isus ne va dorii să stăm cu El la masă.

Nu amâna azi pocăința, când încă Domnul Isus ți-e tovarășul de drum,
Nu te-mpietri în necredință spunând că veșnicia eu-n joc de noroc și că iadul este bun…
Căci în grabă se apropie, Ziua Mare, când însuși Mirele Isus, pe nori va reveni,
Ca să-și ducă acasă, cu slava-I măreață, la nunta lui cerească, pe sfinții săi copii.
Vicky Mihalca

A pornit lumea la vale

A pornit lumea la vale,
Topogan de necredință,
Un alai de desfrânare,
Fără strop de conștiință.
Dar la capătul de cale,
Fericiți vor fi ei oare?
Vai amară consecință:
Regrete, dureri și jale…

Nu e zi acum sub soare,
Fără lupte și necaz,
Cu trăiri înjositoare,
Sub a răului talaz…
Unii mor de îmbuibare,
Alții mor că n-au mâncare,
Mor cu lacrimi pe obraz,
Înecați în supărare.

, , Moderniști, , fără rușine,
Râd de omul credincios,
Nu mai știu de rău, de bine,
Mândri-s de-un trai păcătos.
Pe mulți îi fac să suspine,
Trăind doar cum le convine,
Nu ascultă de Hristos,
Nu mai cred în legi divine.

Lumea-i tot mai lepădată,
De valori și de credință,
Pe o cale întunecată,
Ce-aduce doar suferință.
E o lume întinată,
De păcate subjugată,
Hulitori de pocăință…
Greu va fi la judecată.

Se-ntâmplă lucruri ciudate,
Răul este numit bine,
Mulți fac multă nedreptate,
Nu mai știu ce se cuvine.
De Scriptură stau departe,
Dar cred în basme deșarte,
Se îndreaptă spre ruine,
Inimi tot mai tulburate.

Dar durerea cea mai mare,
Este că și mulți creștini,
Au lărgit strâmta cărare,
De smerenie-s străini…
Fug de-o sfântă închinare,
Vor cu lumea-asemănare,
Ei se cred pe ei stăpâni…
Vai cumplită înșelare.

Să nu ne mirăm prea tare,
Că bat ploi cu vijelie…
Cât trăim în neascultare,
Suntem vrednici de urgie.
Cât n-avem la rău hotare,
Cât lucrăm la dezbinare,
Cât umblăm cu viclenie,
Nu-i nădejde de salvare.

Da, e lumea greu robită,
De un duh de rătăcire,
Dragostea în mulți răcită,
Oameni fără fericire…
Însă vestea minunată,
E că Dumnezeu ca Tată,
În Isus Hristos ne iartă!
Prin credință, spre sfințire.

Orice om ce se întoarce,
La Hristos cu pocăință,
Primește în suflet pace,
Bucurie, biruință,
Cele vechi sunt duse toate,
E născut din Duhul Sfânt,
Credincios până la moarte,
O lumină pe pământ.

Teodor Groza

Să ne dorim acum ce își dorește Domnul

Să ne dorim acum ce își dorește Domnul,
Toți oamenii din lume să fie mântuiți!
Salvați din rătăcire, robie și pierzare,
Născuți din Duhul Sfânt și veșnic fericiți!

Să ne rugăm acum cum s-a rugat Isus,
Ca oamenii prin noi pe El să îl cunoască.
Cu inima smerită în duh de pocăință,
Viața lor întregă doar Lui să-i dăruiască!

Să răspândim acum cu râvnă vestea bună,
Celor robiți de patimi și greu împovărați…
În jertfa de pe cruce e har și e salvare,
Câți cred în Domnul Isus toți pot a fi iertați!

Să fim acum lumină și sare în cetate,
În bezna de păcate de stricăciuni și chin,
Să fim indicatoare spre-o cale mult mai bună,
O sfântă mărturie a harului divin!

Să semănăm acum cuvintele vieții,
În valea umbrei morții, celor fără speranță…
Să știe toți câți cred și câți se pocăiesc
Că în Hristos au pace și veșnica viață!

Teodor Groza

E greu în viață prețul necredinței

E greu în viață prețul necredinței
În Dumnezeu și-n sfaturile-i bune. (Biblia)
Așa ajungi o pradă a neștiinței,
Înlăcrimat de dorul biruinței,
Îngenunchiat în multă stricăciune.

E greu în viață prețul neascultării
Și-a multelor păcate săvârșite
Ce te-au adus la capătul puterii,
În voia neputinței și durerii,
Însingurat și îngrozit de moarte.

E greu în viață prețul împietririi,
E grea povară inima de piatră.
Auzi Scriptura dar ești robul firii,
Ți-e greu să crezi în harul mântuirii
Când tu te știi pe calea idolatră.

E greu în viață prețul despărțirii
De-ai rupt relații sfinte pentru plăcerii lumești,
Te macină în suflet amarul ne-mplinirii,
Te doare conștiința și lacrima iubirii
Văzând unde-ai ajuns și cum te risipești.

E greu în viață prețul rătăcirii…
În zdrențe și flămând, singur, fără lumină…
Întrezărești finalul și scopul ispitirii
Înconjurat de „lupi”, te simți sortit pieirii…
Mai poate cineva în ajutor să-ți vină?

E greu în viață greu să-ți recunoști greșeala,
Să te întorci la Domnul în duh de pocăință? ! …
Dar merită să știi să lepezi toată fala,
Să te smerești acum, să-ți plângi acum sminteala,
Să poți primi iertarea prin har și prin credință.

E greu și mare prețul ce-a trebuit plătit,
Pentru păcatul meu, al tău, și-al tuturor…
Isus Hristos a fost pe cruce răstignit,
Cu spini încoronat, bătut, batjocorit
Să poată să ne fie și Domn și Salvator!

E greu în viață prețul, oricum și pentru toate,
Chiar de trăiești ca sfânt sau ca un fariseu.
Dar fericit e omul ce știe a desparte
Calea îngustă a vieții de căile deșarte
Și-alege să asculte cu drag de Dumnezeu!

de Teodor Groza

Straine

Straine care mergi pe cale
Ce greu strabati pustiul dum
Cu spini si lacrimi pe carare
Te pleci mereu in rugaciuni

Te prind fiorii deznadejdii
Ca nu vei rezista pe drum
Si plangi puterea ta slabeste
In jurul tau e numai scrum

Ai vrea sa simti o alinare
Dar cei pe care ii iubesti
Cu loviturile amare
Mereu pe tine te zdrobesc

Ai vrea gandirea ta ciudata
Ca sa ti-o schimbi cum e a lor
Sa-mpaci pe toti cu-a ta traire
Dar El te vrea biruitor.

Si-apoi cand singur pe carare
Tu ai ramas amicul meu
Sa stii ca prietenul pe cale
Ramane vesnic Dumnezeu

Si in nevoi, si-n suferinta
Cand esti bolnav si apasat
Cand nimeni nu-ti mai leaga rana
Isus vegheaza ne-ncetat.

Cand lipsa duci de bani si paine
Te-ncrede-n Domnul Dumnezeu
Caci El pe-ai Lui, nu-i lasa singuri
Isus vegheaza tot mereu.

Cand esti lovit cu vorbe grele
Si suferi pentru pocainta
Nu trambita si povesti
Ci stai mereu in umilinta

Caci daca mangaiat vei vrea
Pe-acest manant cu dulci Cuvinte
Rasplata-n cer nu vrei avea
Ci rabda, taci si mergi-nainte.

Cand ai gresit te recunoaste
Si plangi si roaga. te cu jar
Marturisindu-ti a ta vina
Isus te iarta-n al sau har

Caci lut iti e a ta faptura
Si lutu-i prelucrat in foc
Si iar cu apa modelarea
Pana Isus in vas ia loc.

Nu te gandi ca-ta tarie
Te va tinea in val viteaz
Vegheaza azi cu bucurie
Caci nu stii clipa de necaz

Si-atunci vei intelege toate
Cand te-ai vazut biuitor
Pe fratii care-au mers pe coate
Dispretuindu-i barfitor

Vei intelege de ce altii
Cu lacrimi drumul l-au brazdat
Ca sora lor a fost necazul
Suspinul ce azi l-au uitat

Caci Domnul Sfant cu-a Lui iubire
Dreptate sfintilor va face
Si lacrima din ochi va sterge
Acelor ce-au stiut a tace.

Iubind sa mergem drept pe cale
Si-n fapte noi sa Il urmam
Dispretuiti, loviti pe cale
Asa cu El ne-asemanam

Dar va veni o zi cand cerul
Cu –a lui puteri va fi zdrobit
Pamantul, focu-l va cuprinde
Si vom zbura in infinit.

Doar cei ce n-au glumit in viata
Cu pocainta din scripturi
Traind prin Duhul Sfant povata
Si straruind in rugaciuni.

Anonim 

Dumnezeu, asta ne cere

Motto: „” Doamne, spune-mi care este sfârșitul vieții mele, care este
măsura zilelor mele, ca să știu cât de trecător sunt.”” Psalm 39:4.

Dacă omul ar fi singur,
Doamne, cât ar fi de greu!
Dar din slăvile cerești
Ne veghează Dumnezeu.

Și în orice împrejurare
Dumnezeu e pentru noi
Un ajutor ce nu lipsește
Niciodată în nevoi.

El ne încinge cu putere,
Ne dă liniște și pace;
De n-ar fi de partea noastră,
Oare omul ce s-ar face?

Că ce-i omul? Doar un abur
Ce se arată puțintel,
Se ridică, apoi piere
Și toți vor uita de el.

Omul ce-i? Praf și cenușă…
Omul e ca o suflare;
Zilele-i sunt ca o umbră,
Viața lui e trecătoare.

Toate zilele-i sunt pline
De trudă, fără răgaz,
Însă truda lui în viață
Nu este decât necaz.

În zadar strânge comori
Să le aibă pe pământ
Dacă nu strânge din cele
Vrednice de cerul sfânt.

În zadar omul și-adună
Comori pentru el mereu,
Dacă nu se-mbogățește
Și față de Dumnezeu.

Dar omul care-n cer și-adună
O comoară nesecată,
Pentru osteneala lui
Domnul îi va da răsplată.

Când se sfârșește firul vieții –
Orișicât ar fi de lung,
Și bogatul, și săracul
Tot la Dumnezeu ajung.

Și fiecare va răspunde-n
Acea zi a cercetării,
De la cel din urmă rob
Până la împăratul țării.

Atunci va da socoteală
Cum a trăit aicea jos:
Călăuzit de duhul lumii
Sau de Duhul lui Hristos?

Atunci va primi răsplata
După cum i-a fost trăirea –
Iar umblarea cu Hristos
Îi va aduce mântuirea.

Omul numai prin credință
E socotit neprihănit –
Prin credința în Hristos
Omul este mântuit.

Omul credincios să aibă
Dragoste, bunăvoință…
Făcător de roade bune
Vrednice de pocăință.

Pocăință – înseamnă fuga
De tot ce e rău pe pământ;
Pocăința-i ascultarea
Care vine prin Cuvânt.

Pocăința-i depărtarea
De ispită și păcat –
Și apropierea neîntreruptă
De Cel Sfânt și-Adevărat.

Prin pocăință se ajunge –
După cum a spus Isus,
La nașterea din Duh și apă,
Sfânta naștere de sus.

Fără nașterea din nou
Nici un om de pe pământ
N-o să vadă Împărăția
Dumnezeului cel Sfânt.

Fraților, asta ne cere
Și vrea Dumnezeu să fim:
Sfinți… Și ca niște lumini
În lume să strălucim.

Cu o vorbire, totdeauna,
Cu har și cu sare dreasă,
Să răspundem fiecăruia
C-o vorbire sănătoasă.

Dezbrăcați de omul vechi
Și de vechile prescripții,
Îmbrăcați în omul nou
Și înnoiți în duhul minții,

Că omul dinafară trece
Și într-o zi se va sfârși,
Pe când omul dinăuntru
Se înnoiește zi de zi.

Și s-adunăm comori în cer,
Cum ne cere pocăința,
Să rămânem lângă Domnul
Că în Domnu-i biruința! Amin!
Ioan Vasiu 

Mă bucur…

Mă bucur căci ești lângă mine,
Că-mi ești aproape Domnul meu,
Ești mâna tare ce mă ține,
Laud și slăvesc Numele Tău.

Tu-mi ești Lumină, far în noapte,
Și călăuză pe-al meu drum,
Mă mângâi cu ale Tale șoapte,
Și mă-ntărești, o, Doamne bun.

Îmi spui să fiu tare-n credință,
Să merg cu Tine pas cu pas,
Să fiu curat în pocăință,
Doamne, de Tine nu mă las.

Asta-mi doresc, să-Ți urmez Ție,
Pe calea Ta să merg voios,
Cu Tine să am părtășie,
Prin Duhul sfânt, Domn glorios.

Ești Dumnezeul meu puternic,
Tăria mea în ceasul greu,
Mă ajuți când sunt șovăielnic,
Bine-i cu Tine, Domnul meu.

Ica Drăgoi

Puterea imparţială a lui Dumnezeu

„Căci printr-o singură jertfa El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţi.” Evrei 10:14

Noi călcăm în picioare sângele Fiului lui Dumnezeu dacă ne închipuim că suntem iertaţi deoarece ne pare rău că am păcătuit. Singura explicaţie a faptului ca Dumnezeu ne-a iertat păcatele şi a promisiunii Sale hotărâte de a nu-Şi mai aduce aminte de păcatele noastre este moartea lui Isus Cristos. Pocăinţa noastră este doar rezultatul faptului că am înţeles Ispăşirea pe care a făcut-o El pentru noi. „Cristos Isus a fost făcut pentru noi înţelepciune, dreptate, sfinţire şi răscumpărare” Când înţelegem că El a fost făcut toate acestea pentru noi, suntem cuprinşi de bucuria nemărginită a lui Dumnezeu; oriunde nu este prezentă bucuria lui Dumnezeu, sentinţa morţii este la lucru.Indiferent cine sau ce suntem, Dumnezeu ne aduce într-o relaţie bună cu El numai prin moartea lui Isus Cristos, şi nu prin altceva; nu pentru că Isus Se roagă pentru noi, ci pentru că El a murit. Nu este un lucru pe care-l câştigăm, ci pe care-l acceptăm.

Orice rugăciune pentru mântuire care refuză în mod deliberat să recunoască Crucea este inutilă, este ca şi cum am bate la o altă uşă decât la cea pe care a deschis-o deja Isus. „Nu vreau să vin pe calea aceasta, este prea umililor să fiu primit ca păcătos „”Nu este nici un alt Nume.” (Fapte 4:12). Ceea ce pare să fie lipsa de inimă din partea lui Dumnezeu este, de fapt, expresia reală a inimii Sale. Avem intrare din plin pe calea deschisă de El: „Prin sângele Lui avem iertarea păcatelor” (Efesem 1:7).

Identificarea cu moartea lui Isus Cristos înseamnă identificarea cu El până la moartea a tot ceea ce e străin de El în noi.Faptul că Dumnezeu mântuieşte oameni răi îşi găseşte justificarea numai în aceea că El îi face buni. Domnul nu pretinde că suntem buni, când de fapt suntem răi. Ispăşirea este un act prin care Dumnezeu, prin moartea lui Isus, face un sfânt din omul nesfânt.

Oswald CHAMBERS

Pocăinţa

„Când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire.” 2 Corinteni 7:10

Convingerea de păcat este cel mai bine descrisă de următoarele cuvinte:”Ce trist că păcatele mele. Mântuitorul meu, / Cad asupra Ta.”Convingerea de păcat este unul dintre cele mai rare lucruri din viaţa omului. Ea este începutul cunoaşterii lui Dumnezeu. Isus Cristos a spus că atunci când va veni Duhul Sfânt, El va aduce convingerea de păcat; când Duhul Sfânt trezeşte conştiinţa cuiva şi îl aduce în prezenţa lui Dumnezeu, ceea ce-l nelinişteşte pe om nu este relaţia lui cu alţi oameni, ci relaţia lui cu Dumnezeu:. „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătui! şi am făcut ce este rău înaintea Ta”. Convingerea de păcat, minunea iertării şi a simţirii sunt atât de întreţesute, încât numai omul iertat este un om sfânt, el dovedeşte că este iertat prin faptul că este cu totul altfel decât era înainte, şi aceasta prin harul lui Dumnezeu.

Pocăinţa îl aduce întotdeauna pe om în punctul de a spune: „Am păcătuit”. Cel mai sigur semn că Dumnezeu lucrează in viaţa cuiva este când acel om spune lucrul acesta cu toată convingerea. Orice altceva nu este decât părere de rău pentru greşelile făcute, un sentiment produs de dezgustul faţă de sine însuşi.Intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu se face prin durerile de nespus ale pocăinţei care nimiceşte bunătatea respectabilă a omului. Atunci Duhul Sfânt, Cel care produce aceste dureri, începe modelarea chipului Fiului lui Dumnezeu în acea viaţă.

Viaţa cea nouă se va manifesta prin pocăinţă conştientă şi sfinţenie inconştientă, şi nu invers. Baza creştinismului este pocăinţa. De fapt, un om nu se poate pocăi atunci când vrea el; pocăinţa este darul lui Dumnezeu. Vechii puritani obijnuiau să se roage să primească „darul lacrimilor”. Dacă nu mai cunoşti puterea pocăinţei, te afli în întuneric. Cercetează-te şi vezi dacă nu cumva ai uitat să fii întristat din cauza păcatului.

Oswald CHAMBERS