13 Septembrie

Când străbat aceştia Valea Plângerii, o prefac într-un loc plin de izvoare, şi ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări.” Psalmi 84:6

Această declaraţie ne învaţă că mângâierea obţinută de unii poate fi adesea spre folosul altora, aşa cum izvoarele sunt folosite de urmaşi. Citim o carte plină de mângâieri, care este ca toiagul lui Ionatan, picurând miere. Credem că fratele nostru a fost acolo înaintea noastră şi a săpat acest izvor pentru noi ca şi pentru el. Multe izvoare care au fost săpate de un pelerin pentru el însuşi s-au dovedit folositoare şi pentru altii. Observăm acest lucru îndeosebi în Psalmi, asemeni celor care spuneau: „pentru ce te mâhneşti, suflete?” (Psalmi 42:5, 11; 43:5).

Călătorii sunt încântaţi să vadă urma unui picior de om pe un ţărm pustiu, şi nouă ne place să vedem avanposturile pelerinilor în timp ce trecem prin Valea Plângerii. Pelerinii au săpat izvorul, dar ciudat, el s-a umplut de deasupra în loc să se umple de la fund. Noi folosim mijloacele, dar binecuvântarea nu izvorăşte din mijloace. Săpăm o fântână, dar cerul o umple cu ploaie. „calul este pregătit pentru ziua bătăliei, dar biruinţa este a Domnului” (Proverbe 21:31).

Mijloacele sunt legate de sfârşit, dar nu îl produc prin ele însele. Ploaia umple puţurile, aşa că izvorul devine folositor ca rezervor pentru apă. Munca nu este pierdută, deşi nu întrece ajutorul divin. Harul poate fi comparat cu ploaia pentru puritatea lui, pentru influenţa lui înviorătoare şi întăritoare, pentru că vine de sus, şi pentru suveranitatea cu care este dăruit sau oprit Fie ca cititorii noştri să aibă parte de şuvoaie de binecuvântare, şi fie ca izvoarele pe care le-au săpat Să se umple cu apă! O, ce sunt mijloacele şi legile fără zâmbetul cerului! Sunt ca nişte nori fără ploaie, ca nişte puţuri fără apă. O Doamne al iubirii, deschide ferestrele, cerului şi varsă peste noi belşug de binecuvântare!

Meditaţii C. H. Spurgeon

Pot totul în Cristos

„5. Ferice de cei ce-si pun tăria in Tine, in a căror inimă locuiește  încrederea”
Psalm 84

În Valea Plângerii, nu mai sunt izvoare,
Pământul s – a uscat, parcă – i bulgăr mare,
Doar  Floarea Durerii  strigă și suspină:
-Aștept, Isus, ploaia ce are să vină!

În Valea Plângerii, e multă durere,
Dar fără lacrimi din cer, nu e putere,
Eu aștept roua cerului, solul  de sus,
Pot totul să rabd, de mă – ntărește Isus!”

Și încep să urce norii de ploaie,
Fulgere  albe, pe câmp, și pe zăvoaie,
Mărgăritare albe, ce parcă   vorbesc:
” – Sunt ploaia târzie, pe Isus Îl vestesc!”

” -Îți mulțumesc, Isuse, pentru ploaie,
Inima dură  ca bulgărul se – nmoaie,
Pot   să strig   lumii, dar  cu sufletul voios:
Pot  să rabd  totul de mă-ntărește  Cristos, !”

Se înviorează  floarea, pomii aduc rod,
Ciocârlii se rotesc, strigând către norod:
” -Hai, suflete zboară, te înveselește,
Poți totul în Cristos ce te  întărește!”

Valea Plângerii e  plină de izvoare,
Dinspre cer, îngerii cântă la vioare:
-” Ferice de cei ce-și pun tăria în Isus,
Căci va ploua cu binecuvântări de sus!”

Arancutean Eliza  

Oprește-te s-asculți …

N-auzi cum povestește vântul
Cu susur alintând pământul?
Când freamătă și-aleanu-și varsă
Prin lanul de secară arsă?
Când sprinten fluieră și cântă
Frunzișu-n frasini îl frământă?
Șoptește tainic cu-a lui boare:
Nimic nu este nou sub soare!

S-asculți și picurii de ploaie,
Când vin mărunți, ori cad șiroaie,
În fascinantul ritm, în ropot,
Sau suspinat ca într-un șopot,
Cum se preling pe ramuri ude,
Ar spune celui care-aude
Că nu-i urcuș fără cădere,
Nici viață nu-i fără durere!

Auzi cum murmură izvorul
Când prin prundiș îl mână dorul?
Îl mângâie grăbit, dar trece,
Nu-și lasă albia să sece,
Un clipocit și se desparte
Că-l mână dorul mai departe…
Șoptește: nu-i timp de visare,
De-un loc să nu te legi prea tare!

Olivia Pocol  

Nu stingeți Duhul!

„Nu stingeţi Duhul!… ci cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun!”
Tesaloniceni 5

S-au adunat norii, îmi par soldați pe cer,
Biciul luminos îi mână spre Israel,
Se leagănă măslinii, îngână un cânt:
-„Aceasta-i ploaia caldă a Duhului Sfânt!”

Dar  eu  le răspund cu glasul rece, tăios:
– Ești un biet măslin, ai auzit de Cristos?
Nu -mi place ploaia, nu-mi place nici vântul,
N-ascult turturica, nu-mi place nici cântul.

– Vântul îți vorbește, ploaia îți cântă în geam:
„Ai în cer un Tată, tu ești din al Său neam,
Eu port pe aripi focul sfânt al  iubirii,
Ți-am adus din cer fiorul nemuririi.

Sunt   ploaia ce leagă și rănile ce dor,
Te mângâi, îți șoptesc  ”Vin de la Creator!”
Eu îți cânt mai frumos ca o ciocârlie,
Înveselesc florile de pe câmpie!

Nu  urî fulgerul, e lumină din cer,
Cheamă ploaia sfântă”Vino în Israel!”
Nu urî Porumbelul cu glasul duios,
E Mângâietorul, Cel promis de Cristos!”

Se leagănă măslinii, îngână un cânt:
” Aceasta-i ploaia caldă a Duhului Sfânt!
Nu stinge Duhul  cu glasul rece, tăios,
Candelă să-ți fie Cuvântul lui Cristos!

Cuvântul Domnului este o lumină,
Strălucește și  ploaia sfântă și fină,
Porumbelul cântă cu glas dulce, duios,
Așa cum e Cuvântul lui Isus Cristos!”

Arancutean Eliza  

Ploaia de primăvară

Ploaia de primăvară

”Cereţi de la Domnul ploaie, ploaie de primăvară! Domnul scoate fulgerele și vă trimite o ploaie îmbelșugată pentru toată verdeaţa de pe câmp.
Zaharia 10:1

Urcă zâmbitoare raza dimineții,
Cocorii plâng căutând izvorul vieții,
Căprioara caută prin arbuști hrană,
Pământul e uscat, parcă e o  rană.

De-aș fi ciocârlie, aș căuta izvor,
De-aș fi o  căpriță, stânca  mi-ar fi zăvor,
Dar eu sunt o floare, locuiesc aici, jos,
Știu doar să suspin, să-L strig tare pe Cristos:

-„Sunt floare uscată, iar  strig spre Dumnezeu,
Îți cer ploaie de primăvară, Domnul meu!
Mai înviorează-mă cu ploaie din cer,
Îndură-te, Dumnezeul lui Israel!

Păsările zboară și găsesc izvoare,
Eu nu zbor, strig către Domnul „Îndurare!”
Am buzele crăpate, și părul uscat,
Hrănește – mă cu ploaie, al meu Împărat!”

Iar Domnul ascultă al florilor suspin,
Și plânsul cocorului, cel atât de sublim,
Cerul adună și lacrimi de pe pământ,
Și le întoarce în ploaia Duhului Sfânt,

Săgeata fulgerului alb se aruncă,
Tunetul strigă tare, norul de ploaie urcă:
-„Nu te teme, să nu ai îngrijorare,
Eu te sprijin cu Dreapta biruitoare!”

Nori de ploaie urcă, zorii dimineții,
Stropi calzi de ploaie, din  izvorul vieții,
Pământul e uscat, ceru-i trimite hrană,
Duhul Sfânt leagă a pământului rană!

Arancutean Eliza 

“Iubire la cântar”

Împarţi din plin iubirea prietenilor tăi,
‎Dar n-ai da o fărâmă celui ce ţi-a greşit,
Uiţi, Domnul lasă ploaia şi peste buni şi răi …
Vei vrea să I te-asemeni, să fii desăvârşit?

‎De ce-ţi împarţi tu pâinea numai cu fraţii tăi?
‎Doar Domnul în pustie pe toţi i-a săturat,
El i-a hrănit cu mană pe buni, dar şi pe răi,
Tu n-ai fost niciodată străin şi-nfometat?

De ce ţi-opreşti tu mila în dreptul alor tăi?
‎El te-a ales din lume pe când I-ai fost vrăjmaş,
Tu faci deosebire, alegi pe buni de răi …
‎Înveţi tu de la Domnul? Vei vrea să-i fii urmaş?

‎Te-aştepţi la răsplătire iubindu-i doar pe-ai tăi
Şi ocolind pe-acela ce-odată te-a rănit …
Domnul ierta la cruce chiar şi pe-ai Săi călăi
‎Şi i-a iubit cu toate că ei L-au răstignit!

Vinzi la tejghea iubirea, ai pus-o la cântar …
“Tu-mi dai, îţi dau ‘napoi” şi totul iese bine …
Domnul n-a pus iubirii măsură, nici hotar,
Ce-o să răspunzi când Domnul S-a socoti cu tine? !

 Olivia Pocol 

Venim ca ploaia

Venim ca ploaia și plecăm ca vântul
Un lat de palmă-i viața pe pământ
Ne ‘ntreb-acum din nou pe toți Cuvântul:
Chiar dac-am câstiga întreg pământul
La ce ne folosește în mormânt?

Muncim din zori cu trudă și sudoare
Dar înțeleptul Solomon ne spune
Făcând de fapt tranșanta constatare
Că tot ce-agonisim aici sub soare
Sunt toate în final deșertăciune.

Atunci de ce să ne hrănim cu vise
Când viața-i doar un abur ce se duce?
Valorile ce nu sunt compromise
Le vom găsi-n Cuvântul Vieții scrise
Și Calea ce spre Viață ne conduce.

Pentru că după viața trecătoare
Care ne-aruncă iute în sicrie
Există o viață viitoare
O veșnicie plină de splendoare
Sau una de amar și de urgie.

De asta într-o noapte friguroasă
Din Slava Lui veni-ntre noi Mesia
Dar oamenii nu L-au primit în casă
Și sa născut în ieslea-ntunecoasă
Deși El aducea Împărăția.

Apoi a trebuit ca El să moară
Să fie răstignit de-un braț călău
Purtând pe umeri cea mai grea povară
A omeniri-ntreg păcat și-ocară
Murind în locul meu și-n locul tău.

Pe El mormântul n-a putut să-L țină
A înviat a treia zi în zori
Rabuni, ai purtat a noastră vină
Și ne-ai adus lumină din Lumină
Chiar de la Tatăl dincolo de nori.

Apoi cu bucurie și mirare
Toți ucenicii cu privirea-n sus
Aveau să vadă sfânta decolare
Cum Te ‘nălțai spre Slăvi nemuritoare
Ce stări de Har, ce dor ceresc nespus!

Isus Tu ne-ai promis că-i cu putință
Prin nașterea din nou să fim cu Tine
Și-aceasta este numai prin credință
Și fapte vrednice de pocăință
Prin Harul care vine de la Tine.

Trăim acum în vremea de pe urmă
Vei reveni! Cu siguranță știm
Chiar dacă viața asta ni se curmă
Vom fi pe veci doar un Păstor și-o turmă
În preajma Slavei Tale când sosim.

În Cer vom fi pe veci moștenitori
Pe cei aleși i-asigură Cuvântul
Aici suntem doar simpli muritori
Și parcă-atât de iute trecători
Venim ca ploaia și plecăm ca vântul.

Daniel Hozan

Ploaia dragostei

Mai adă Doamne, ploaia dragostei pe pământ,
Îndură-Te de noi Doamne, toarnă prin Duhul Sfânt,
Umple-ne de putere Sfântă, credința ne-o crește,
Înaintarea Evangheliei Sfinte, în ogorul Tău, sporește.

Doamne, întărește pe cei ce aduc, vești de pace
Ocrotește-i Doamne, pe Cale, în tot, ce vor face,
Să lase lumină în beznă, la cei pierduți în vale,
Deschide-le porți tari, descuie grele, zăvoare.

Scriptura Sfântă, să fie vestită, la orice făptură,
Îmbracă-ne Doamne, cu Sfânta Ta, armură,
Dă-ne din pacea Ta Cerească, o liniște dulce,
Să ne amintim, de suferința Ta, la fioroasa, cruce.

Toarnă ploaia dragostei, peste cei, ce nu au iubire,
S-au răcit, nu mai iubesc Cuvântul, spre a lor peire,
Doamne, lasă o picătură de iubire, peste inimi goale,
Cel rău, se luptă, urâlând, să-i subjuge, să-i omoare!

Udă cu ploaia Ta de dragoste, peste poporul Tău,
Să crească, iubirea de frați, iubirea de Dumnezeu,
Lăsând, picătura de iubire, să spele ura și răzbunarea,
Pacea Ta, să dăinuiască mereu, în toată adunarea.

Picătura de iubire, să atingă inimi, ce se îndoaie,
Ploaia târzie, să ude ogorul însetat, de a Ta, ploaie
Rodul lui, să înflorească, să înmulțească, în Sfântul ogor,
Udat la vreme, să rodască dragoste, peste al Său, popor.

 Stelian Ciobanu

Fiori de toamnă

A plecat în grabă vara
Cu al crinilor parfum,
‎Luna-i palidă ca ceara,
Frunze moarte zac pe drum‎.

Plânge ploaia printre ramuri
Ce se leagănă-n mirare
Şi îmi bat discret în geamuri
‎Ca-ntr-o tainică chemare.

Suflă vântu-n ramuri ude
‎Incantând prelungi litanii,
Plec urechea, slab se-aude
Susurul cu şoapte stranii:

„Vin nori negri peste lume
Vânturi reci nori grei adună,
‎Picurii de azi” îmi spune:
“În curând vor fi furtună! ‎”

Ropotul se înteţeşte,
Ploaia curge în pâraie,
Spaima-n suflet încolțeşte,
Simt a inimii bătaie.

‎Doamne, teama mi-o alungă,
Mai dă-ne puţin răgaz,
Furtuna să nu ne-ajungă,
Pune răului zăgaz!

Olivia Pocol 

Convalescență

Se pare că-mi revin încet-încet
Din starea mea mereu îndurerată,
Sunt ca un pământ uscat și sterp
Ce-așteaptă ploaia binecuvântată.

Atâta vreme a trecut de când
Cântarea încetase să se nască,
Iarba pârjolită, pământul crăpat,
Ochii-ncearcă-n zare să privească.

Iată, se pare, ceva s-a mișcat,
Un nor minuscul, ca pe vremea lui Ilie,
Încet se-nalță, iată norii vin,
Norii grei cu ploaia cea târzie.

Încerc să mă ridic, dar oasele mă dor,
Privesc la cer, doar s-o-ndura de mine,
Aș vrea s-alerg prin ploaie, dar nu pot,
Genunchii mei incep să se încline.

Rămân așa în ploaie-ngenuncheat,
Și strig cât pot, s-audă universul:
Nu mai sunt bolnav, sunt vindecat…
Și-așa-ncepu să curgă liber versul,

Acuma, știu că nu mai am prea mult,
Cănd timpul meu se va uni cu veșnicia,
Acolo, din a lacrimei tumult,
Voi ști cu-adevărat ce-seamnă bucuria.

Culda Stefan