Mai sus de stele

Mai sus de stele, mă așteaptă-un Rege
Un Domn Etern, un Tată iubitor,
E cel care când tac mă înțelege
Și când suspin, nu stă nepăsător.

De câte ori mă-împiedicam pe cale
Cădeam plângând, rănindu-mă ades,
Și nu vedeam ‘nainte nicio vale
Doar drum cu pietre, așa l-am ales….

Treceau pe-alături toți cu nepăsare
Căci mă vedeau pe mine ca un scrum
Și îmi părea că n-am nicio scăpare,
Că mor așa, la început de drum.

Dar am simțit îndată o putere
Era o mâna ce mă ridica,
Și-atunci nu mai simțeam nicio durere
Căci Mâna Blândă, rana-mi vindeca.

De-atunci El nu mă lasă niciodată
Și nu mai pot cădea pe drumul meu
Căci dragostea și mila Lui de Tată
Nu m-a lăsat când era cel mai greu.

Și azi cu-atâta grijă mă veghează
Mă poartă-n Carul Său Biruitor
De tot ce e murdar mă-depărtează,
Ca să ajung in cer triumfător.

Și știu că vine-odat-o zi măreață,
Când dorul meu cumplit se va sfârși
Și-l voi vedea pe Domnul meu in față
Pe cel ce rana grea-mi tămădui.

 Silvia Verhovețchi

Mai sus de stele

Mai sus de stele, mă așteaptă-un Rege
Un Domn Etern, un Tată iubitor,
E cel care când tac mă înțelege
Și când suspin, nu stă nepăsător.

De câte ori mă-împiedicam pe cale
Cădeam plângând, rănindu-mă ades,
Și nu vedeam ‘nainte nicio vale
Doar drum cu pietre, așa l-am ales….

Treceau pe-alături toți cu nepăsare
Căci mă vedeau pe mine ca un scrum
Și îmi părea că n-am nicio scăpare,
Că mor așa, la început de drum.

Dar am simțit îndată o putere
Era o mâna ce mă ridica,
Și-atunci nu mai simțeam nicio durere
Căci Mâna Blândă, rana-mi vindeca.

De-atunci El nu mă lasă niciodată
Și nu mai pot cădea pe drumul meu
Căci dragostea și mila Lui de Tată
Nu m-a lăsat când era cel mai greu.

Și azi cu-atâta grijă mă veghează
Mă poartă-n Carul Său Biruitor
De tot ce e murdar mă-depărtează,
Ca să ajung in cer triumfător.

Și știu că vine-odat-o zi măreață,
Când dorul meu cumplit se va sfârși
Și-l voi vedea pe Domnul meu in față
Pe cel ce rana grea-mi tămădui.

Silvia Verhovețchi  

Nu judecați

Referințe

Matei 7:1-3

Măsura care-o folosești
La măsurat în viața ta,
Prieten drag, să te gândești,
Cu ea ți se va măsura!

Așa spunea Domnul odată
La cei pe munte adunați:
„Nu judecați în viața voastră
De vreți să nu fiți judecați!”

Cum judeci azi pe al tău frate
Vei fi tu judecat la fel,
Mai bune, stai frumos, deoparte
Și te uită-n tine, dragul meu.

Când i-au adus la Domnu-odată
Femeia prinsă în păcat
El le-a răspuns: „ Să dea cu piatră
Acel care-i nevinovat!”

Iubiții mei, vă rog priviți:
Isus… femeia… colo, gloata…
Cine-I fără păcat aici,
Cine putea să dea cu piatra?

Doar Domnul este-Acela care
E sfânt, sfânt, sfânt…fără păcat
Dar în iubirea Lui cea mare
I-a zis femeii: ”Te-am iertat!”

Și venim noi, care-n păcate
Născutu-ne-am pe-acest pământ
Și-l judecăm pe-al nostru frate,
Pe când Acela care-I sfânt

I-a zis femeii: ” Nicio piatră? ! …
Oh! … nu știu… Doamne, au plecat!
Femeie, spun că ești iertată,
Acum, Eu nu te-am judecat.

O, cât de bun e astăzi Domnul
Dar ne va judeca-ntr-o zi,
Nici eu, nici tu și nici păstorul
Judecători nu putem fi.

Iubiții mei, Isus ne spune:
„Nu judecați, nu dați cu pietre!”
Căci pentru toți o clipă vine
Când pe la judecată trece.

Doar niciun om din lumea mare
Nu poate spune: „N-am păcat!”
Chiar dacă-n ochiul său nu are
O bârnă, cum a cuvântat.

Isus, mulțimii de pe munte,
Un pai micuț, tot are-n el
Ce trebuie scos… și cât mai iute.
Dar care-i drama dragul meu? …

Că tocmai ochiul cel cu bârnă,
E primul care dă cu pietre
În cel ce-un pai micuț atârnă
Și drept la judecată trece.

Toți sunt răi, cu mic, cu mare…
Pe nimeni nu vede curat,
Că-n ochiul său, o bârnă are,
El vede numai ce-i păcat.

Un ochi bolnav, o, niciodată
Nu va putea să vadă bine,
Fiindcă lumina nu-I curată,
E într-un nor de-ntunecime…

Ochiul rău, doar răul vede,
Orișice bine-ai fi făcut
El tot va împroșca cu pietre,
Că binele… nu l-a văzut.

Dar, dacă Domnul ne atinge
Privirea, cu-al Lui Duh cel Sfânt,
Ne vindecă și vom distinge
Răul din noi în primul rând.

Deci frații mei,
Nu judecați, nu dați cu pietre!
Lasă tu paiu-aproapelui,
Ci mai degrabă bârna-ți scoate
Ce-ți ia vederea ochiului.

Să poți pe cel ce-i păcătos
Să îl ridici, nu judeca,
Așa cum a făcut Hristos
Cu pietre, nu mai arunca!

Cornelia Sărac

Carul de foc

Mă gândesc așa, o, Doamne, dacă aș fi fost Ilie
Aș urca-ntr-un car de foc ca să mă desprind de glie?
Mă oprește numai faptul c-acel car era de foc
Și mă-nfricoșez la gândul: „Oare n-aș fi ars pe loc?”

Oare ce primește focul dacă nu tot foc în el?
Căci orice e diferit, l-ar fi mistuit de fel
Mă gândesc că și Ilie tot un foc în el avea
De-a putut să urce-n carul care sus în cer ducea.

Toți știau că Domnul ‘nalță pe Ilie sus la cer
Poate se-așteptau să urce într-un car făcut din fier
Ce măsură de credință a avut în el Ilie
Te rog, Tată scump din ceruri, să îmi dai puțin și mie!

Fă-mi ca inima sa ardă pentru Tine necurmat
Ca să pot să trec prin Focu-Ți, ca să ies tot mai curat
Orice vas e curățit și e întărit prin foc
Fără încercarea asta nu e bun, nu-i bun deloc!

Vei descoperi prin foc tot ce facem și clădim
De e aur, pietre scumpe, sau e fân tot ce zidim
Dacă ai aduce carul ca să urc în el și eu
Oare n-aș arde ca fânul? Cred că, Doamne, n-ar fi greu…

Dă-ne vremi de pocăință ca s-ajungem în grânare
Și ferește-ne de pleava aruncată spre pierzare
Și când carul Tău de slavă pogorât-ai să ne-aduni
Dă-ne inimi ca să ardă, pentru ceruri fă-ne buni!

Camelia Stîngaciu  

Murind cu demnitate

Text: Faptele 7:54-60

„Şi aruncau cu pietre in Ştefan, care se ruga si zicea: „Doamne Isuse, primeşte duhul meul” Fapte 7:59

Unii dintre cei ce sprijinesc ideea sinuciderii sau a „morţii din milă”, spun că în felul acesta „putem muri cu demnitate”. Doctorul John P. Brantner, profesor de psihologie la Universitatea din Minnesota, a susţinut acest punct de vedere, şi cu caţiva ani în urmă şi-a luat singur viaţa. Unul dintre colegii lui a spus că Dr. Brantner a ales să moară cu demnitate. N-a vrut să moara pe patul unui spital „cu o mulţime de tuburi şi lucruri intrand şi ieşind din trupul său”. Cu alte cuvinte, a vrut să-şi aleagă singur felul cum să moară.
Am fost chemat la căpătîiul atator creştini sinceri care erau pe moarte, cu tot felul de sisteme de reanimare ataşate trupurilor lor. Ei nu ar fi ales să moară în felul acela, şi totuşi nu s-au revoltat împotriva lui Dumnezeu pentru că a permis acele situaţii. Şi-au acceptat partea lor şi aşteptau cu nerăbdare să fie cu Domnul. Un bărbat mi-a spus: „Trecerea raului este grea. Dar este aşa de frumos pe malul celălalt”. A murit cu demnitate. La fel a murit şi Ştefan, care a fost omorat cu pietre. Nu, nu era nimic demn în a muri sfartecat de pietrele aruncate de mainile celor plini de ură. Dar priviţi la seninătatea morţii sale. I-a cerut lui Isus să-i primească duhul, şi s-a rugat pentru iertarea ucigaşilor săi. Ce demnitate!

Avocaţii sinuciderii şi ai „morţii din milă” nu ţin seama de Dumnezeu. El este singurul care dă viaţa şi care are dreptul s-o ia. El poate împărţi har special copiilor Săi care se dăruiesc cu totul în mainile Sale. El îi face în stare să „moară cu demnitate”, chiar în cele mai grele circumstanţe.  – H.V.L.

„Dumnezeu va fi cu mine-n asfinţit
Cand pămantului luminile-or păli
Şi imaginile lumii vor pieri
În pace, în El, atunci m-oi odihni. ” – Anonim

„Cei ce trăiesc pentru eternitate pot muri cu demnitate„

Painea zilnica

Iniţiativa cu privire la munca de rând

Scoală-te, luminează.

Isaia 40:1

Noi trebuie să facem primul pas, ca şi cum Dumnezeu n-ar exista. Nu ne este de nici un folos să aşteptăm ca Dumnezeu să ne ajute; El n-o va face; dar imediat ce ne ridicăm, descoperim că El este acolo. De fiecare dată când suntem inspiraţi de Dumnezeu, iniţiativa este una morală. Trebuie să facem acel lucru, nu să stăm fără să facem nimic. Dacă ne vom ridica şi vom lumina, munca de rând va fi înfrumuseţată într-un mod divin.

Munca de rând este una dintre cele mai ascuţite pietre de încercare ale unui caracter. Ea este foarte departe de ceea ce noi considerăm a fi munca ideală – lucruri cu totul umile, murdare; când venim în contact cu ele, aflăm imediat dacă suntem sau nu cu adevărat spirituali. Citeşte Ioan 13. In acest capitol Îl vedem pe Dumnezeul întrupat făcând cea mai neplăcută muncă de rând – aceea de a spăla picioarele pescarilor. Apoi, El le spune „Dacă Eu, Domnul şi învăţătorul vostru v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora”.

Este nevoie de inspiraţia lui Dumnezeu pentru a face ca o muncă de rând să strălucească de lumina lui Dumnezeu aflată asupra ei. Unii oameni fac un lucru anume într-un mod care sfinţeşte lucrul respectiv pentru totdeauna. Poate că este lucrul cel mai comun, dar după ce îl vedem făcut de ei, el devine diferit. Când Domnul face un lucru prin noi, El întotdeauna îl transformă. Domnul nostru a luat asupra Lui carnea noastră umană şi a transformat-o, iar acum ea este, în cazul fiecărui sfânt, templul Duhului Sfânt.

Oswald Chambers

Calea vieții, până-n zări

Calea vieții, până-n zări
Toată-i gropi, pietre și văi
Nu veniți cu așteptări…
Că-i mai grea ca alte căi

Pentru cei nehotărâți,
Ambiguii și căldicei,
Care trebuiesc târâți…
Sau împinși, că-s farisei…

Cine vrea totuși să vină,
Să se lepede de sine,
De-așteptarea lui haină…
Și-atunci, totul va fi bine.

Drumul nu îi va fi greu
Nici mersul chinuitor,
Că-aici merge Dumnezeu
Înaintea tuturor!

El ne netezește calea,
El ne îndreaptă cărarea,
El ne luminează valea
Mai mult cât cuprinde zarea…

Da, El calea-o netezește,
Orice piedici dă deoparte
Și pe cel ce obosește
Îl ia-n brațe când nu poate…

El dă tuturor valoare
Și calitate de fiii
Invitați la Sărbătoare
Și la masă în veșnicii.

Calea vieții, până-n zări,
E strâmturi anevoioase,
Nu încapi cu așteptări
De-alea necuviincioase,

Nici cu eul care cere
Împlinire pământească,
Doar cu-n cuget nou și  vrere
Pentru cea duhovnicească.

Ioan Hapca

Iniţiativa cu privire la munca de rând

Scoală-te, luminează.

Isaia 40:1

Noi trebuie să facem primul pas, ca şi cum Dumnezeu n-ar exista. Nu ne este de nici un folos să aşteptăm ca Dumnezeu să ne ajute; El n-o va face; dar imediat ce ne ridicăm, descoperim că El este acolo. De fiecare dată când suntem inspiraţi de Dumnezeu, iniţiativa este una morală. Trebuie să facem acel lucru, nu să stăm fără să facem nimic. Dacă ne vom ridica şi vom lumina, munca de rând va fi înfrumuseţată într-un mod divin.

Munca de rând este una dintre cele mai ascuţite pietre de încercare ale unui caracter. Ea este foarte departe de ceea ce noi considerăm a fi munca ideală – lucruri cu totul umile, murdare; când venim în contact cu ele, aflăm imediat dacă suntem sau nu cu adevărat spirituali. Citeşte Ioan 13. In acest capitol Îl vedem pe Dumnezeul întrupat făcând cea mai neplăcută muncă de rând – aceea de a spăla picioarele pescarilor. Apoi, El le spune „Dacă Eu, Domnul şi învăţătorul vostru v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora”.

Este nevoie de inspiraţia lui Dumnezeu pentru a face ca o muncă de rând să strălucească de lumina lui Dumnezeu aflată asupra ei. Unii oameni fac un lucru anume într-un mod care sfinţeşte lucrul respectiv pentru totdeauna. Poate că este lucrul cel mai comun, dar după ce îl vedem făcut de ei, el devine diferit. Când Domnul face un lucru prin noi, El întotdeauna îl transformă. Domnul nostru a luat asupra Lui carnea noastră umană şi a transformat-o, iar acum ea este, în cazul fiecărui sfânt, templul Duhului Sfânt.

Oswald Chambers

Judecată

Se-adună farisei cârtind,
Pe Domnul Slavei iscodind:
– Isuse, Moise-a poruncit
Ca cel ce preacurvește,
Să fie aspru pedepsit
Ucis cu pietre, nimicit!
Și-acum, Te rog, privește:
Femeia-aceasta negreșit
Chiar azi trebuie să moară;
C-am prins-o când a săvârșit
Păcatul de ocară!
Ce zici: de Lege s-ascultăm,
Sau pe femeie s-o cruțăm?

Isus, privind îngândurat
Mulțimea ce sta gata,
În Duhul Său S-a întristat
Rostind: „Cel fără de păcat
S-arunce primul piatra!”

Și-atunci, cu toții-au priceput
Că nu-i vrednic niciunul
Să judece pe cel căzut,
C-aceleași fapte le-au făcut
Cel tânăr și bătrânul;
Iar fariseii, îndârjiți,
Cu bolovanii pregătiți,
Plecară câte unul…

– Femeie, spuse Domnul blând,
Ridică-te din tină;
Pârâșii ți-au plecat pe rând…
Nici Eu nu te-osândesc în Gând.
Te iert și-ți dau Lumină!

Manescu Mihaela

Saul

Eram in drumul spre Damasc
Dar nu trimes de Tine
Cu ravna raul sa-l srarpesc
Dar raul era-n mine

Cand adevaru-am auzit
Desi venit din cer
Nu l-am crezut, si-am azvarlit
Cu pietre-n mesager

Prietenii mi-au asternut
Hainele la picioare
Cu pietre improscau un sfant
Iar eu primeam onoare

Nu m-am oprit, ci am cerut
Scrisori de aprobare
Sa-mprastii raul inceput
Si in alte hotare

In Numele Tau ucideam
ce-i sfant. Ce nebunie !
Intocmai ca si Balaam
Mergeam inspre pieire

Dar Tu, Isuse, m-ai oprit
Din a mea nebunie
Sa-Ti fiu apostol m-ai sortit
Inca din vesnicie

Te-ai indurat de-un ucigas
De-un pacatos ca mine
Si-n cer mi-ai pregatit locas
Sa stau chiar langa Tine !
Simona Clarisa Ghenea