5 Decembrie

Cereţi, şi vi se va da.” Matei 7:7

Știu un loc din Anglia unde fiecare trecător care cere este servit cu o pâine. Oricine ar fi trecătorul, trebuie doar să bată la uşa Spitalului Sfintei Cruci, şi pâinea este a lui. Isus a iubit atât de mult păcătoşii încât a construit un Spital al Sfintei Cruci, pentru ca orice păcătos flămând să bată la poartă şi să fie săturat. Ba încă a mai făcut ceva; a ataşat o baie la Spitalul Crucii, în care sufletul mânjit şi negru este spălat. Fântâna este întotdeauna plină, întotdeauna eficientă. Nici un păcătos nu iese de acolo fără să fie perfect curăţat. Păcatele purpurii şi roşii au dispărut toate, şi păcătosul este curat ca zăpada. De parcă nu ar fi fost destul, Spitalul Crucii este dotat şi cu o garderobă, şi păcătosul trebuie numai să ceară, ca să fie îmbrăcat din cap până în picioare.

Dacă vrea să fie soldat, nu primeşte haine obişnuite, ci o armură, care îl acoperă de la talpa piciorului până în vârful capului. Dacă cere o sabie, o primeşte, şi primeşte şi un scut. Nimic nu este prea bun pentru el, şi nimic nu i se refuză. Va avea bani de cheltuială cât va trăi, şi va moşteni o comoară de slavă când va intra în bucuria Domnului său. Dacă pot avea toate aceste lucruri bătând la uşa îndurării, voi bate tare în dimineaţa aceasta. Voi cere mult de la generosul meu Domn.

Nu voi părăsi tronul harului până când nu îmi voi prezenta toate nevoile înaintea Domnului, şi până nu voi primi asigurarea împlinirii lor prin credinţă. Nu trebuie să mă reţină nici o jenă atunci când Isus mă invită. Nici o necredinţă nu mă va opri atunci când Isus făgăduieşte. Răceala inimii nu mă va trage înapoi atunci când pot obţine asemenea binecuvântări.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Eşti Stânca-n care mă ascund

Eşti Stânca-n care mă ascund,
Mi-eşti scut, şi-mi esti tărie,
Eşti Pâinea vieţii, Domnul meu,
Izvor de apă vie.

În strâmtorare de voi fi
Eu voi striga spre Tine,
Tu, glasul mi-l vei auzi
Şi toate-ntorci spre bine.

Chiar ape mari de vor veni
Mâna-Ţi întinzi spre mine,
De-ai mei vrăjmasi Tu mă salvezi
Căci sunt mai tari ca mine.

Nădejdea mea în Tine-o pun
Eşti Tată-Atotputernic,
Mă scoţi la larg căci mă iubeşti
Deşi ştiu că nu-s vrednic.

Tu îmi aprinzi lumina mea
Să văd prin întuneric,
Să merg pe calea ce-ai deschis
Şi spre locasul veşnic.

Cojocea Iuliana 

Din nou chemați la Cină

Din nou suntem chemați la Cină
Primind nemeritatul Har. .
Pe masa plină de lumină
Din nou e-o pâine și-un pahar.

Din nou în cugete cernite
Simțim atâtea apăsări
Vorbiri și stări nepotrivite
Împotriviri și acuzări.

După un timp de încercare
Cu lupte și cu provocări
Avem veșmintele murdare
Și-avem atâtea remușcări.

În coșurile pentru roade
Aducem iar așa puțin. .
Și din cascade în cascade
Mustrări în cugete ne vin. .

Am fost trimiși argați în vie
Ne-a dat talanți, doar să lucrăm. .
Și-acum, când Domnul ne îmbie,
Noi ce-am adus? Ce merităm?

Privind la pâinea ce-i ‘nainte
La vinul în pahar turnat
Ne stăruie mereu în minte
Acel ce-a fost crucificat.

Și rând pe rând în adunare
În fața Lui ne cercetăm
Și-n duh, atins e fiecare
De-un Har ce nu îl merităm.

Ce-adânc ne conștientizează
De jertfa Fiului Divin
Ce încă spală și salvează,
Ce are meritul deplin.

Iubirea Lui nemăsurată
Ne cheamă iarăși să venim
La masa binecuvântată
Ca împreună s-o servim.

Din nou primim a Lui iertare
Prin Har noi suntem ce suntem
Iubirea Lui aseamăn n-are. .
Noi nici un merit nu avem.

Căci numai Harul Lui ne ține. .
Nimic ce noi am fi adus
Tot meritul ii aparține
Doar jertfei Domnului Isus.

Cu inima deschisă, bună,
Adânc in duhul cercetați
Se-aude vocea ce răsună:
“Iubiții mei, luați, mâncați!

Din Pâinea care dă Viață,
Din trupul lui Emanuel,
Și-apoi din vinul pus în față
Luați acum, beți toți din el!”

Cu ființa-întreagă tremurândă,
Din sângele și trupul Sfânt
Luăm cu inima plăpândă
Reînnoind un legământ

Un legământ semnat cu sânge
Pentru acei răscumpărați
Ce-n jurul Tatălui îi strânge
Justificați și împăcați. .

Iar Duhul Sfânt ca mărturie,
În sufletul deplin predat,
Printr-un fior de bucurie
A Lui amprentă și-a lăsat.

Cu Sfânta Cină-împărtășită
Umpluți de Harul Lui deplin
Plecăm cu inima-înnoită
Și binecuvântați. . Amin!

Daniel Hozan

Din nou la Cină

Din nou veniți la Sfânta Cină
Ne-apropiem de-al Tău altar
Cu gândul nostru la Calvar,
La Jertfa Sfântă, fără vină.

Simțim fiori și-abundă Harul
Ce-a fost și-n camera de sus
Când s-a sculat umil Isus
Și însuși El și-a-ncins ștergarul.

Și parcă auzim prin ceață:
”Acesta-i trupul Meu cel Sfânt!”
Și-”Acesta-i noul Legământ!
Luați, mâncați s-aveți viață!”

Noi știm că suntem slabi, netrebnici
Dar Tu-ai murit și-Ai înviat
O, Domnul nostru Minunat,
Numai prin Tine suntem vrednici.

Luăm din Sfânta Pâine frântă
Și din pahar sorbim și bem
Viață astfel să avem
Iar sufletele noastre cântă.

Ce sfânt fior, ce Har sublim
La masa Sfântă să cinăm
Isus, Jertfirea Ta serbăm
Și tuturora o vestim.

Daniel Hozan

Ce mare ești, Doamne!

Ai măsurat greutatea vântului
și-ai pus temelii nevăzute pământului!
Îl ții spânzurat pe nimic…
Toate acestea… mă mira un pic!

Ții adunate în nori apele,
când plouă, îți aud prin tunet șoaptele,
ai dat legi norilor
poruncești dimineții și zorilor!

Legi apele-n norii Tăi
și-ntinzi miazănoaptea în golul dintre văi!
Pentru că la-nceput ai zis o dată „Să fie!”,
de atunci toate Te-ascultă fără trufie!

Chemi ziua să vină,
când ai poruncit nopții, cine poate s-o țină?
Ai zis mării până unde să stea
și pământului câtă pâine să dea!

Te-ai gândit ce mănâncă leii
și cum să păzești, Doamne, mieii!
Și fulgerele îți zic „iată-ne!”,
dar toate aceste lucrări le-am văzut doar din margine

La noi au ajuns numai petale,
numai adierea ușoară a căilor Tale
Căci cine-ar putea înțelege
sunetul puternic al lucrărilor Lui de Rege?

Ai arătat zorilor locul lor,
ai sădit în mame o fărâmă de dor
Dai de veste că ești de față prin toate aceste minuni ascunse,
prin lucruri mari și nepătrunse!

Căci cine poate vedea toate minunile Tale?
Până și ochiul are căi occipitale!
Și toată-nțelepciunea vine
atunci când, Doamne, mă tem de Tine!

Cât de mare ești și Atotputernic
Iar eu, cât de ticălos și cât de nemernic
Sunt atunci când cred că mie mi se cuvine
Să-mi dau mie cinstea… Mi-e rușine!

Dacă lucrurile toate îți sunt atât de supuse
Cum am îndrăznit eu să pășesc pe căi opuse?
Te rog, Doamne, pune-n mine o fărâmă de ascultare
Iar căilor mele rele, dă-le uitare…

Camelia Stîngaciu

Ce-i omul…

Cu ochii prin lacrimi, prin veacuri şi stele
Mereu cercetînd lucruri bune sau rele;
Cu vorba prin gînduri, cu gîndul prin vorbe
Strîngînd informaţii şi-o groză de probe,
Cu paşii pe drumuri ce vin din istorii
Ce duc spre înfrîngeri sau duc spre victorii
Se strigă demult întrebarea strigentă
Ce-a fost, e, şi va fi permanentă
În lumea ce astazi se nasc mari probleme
Probleme mai multe, probleme mai grele,
Probleme ce parcă se ceartă-ntre ele,
Ce-i OMUL, voi oameni ce ştiţi toate cele,
Şi care e azi drumul lui?

Şi liniştea parcă uşor se aşterne
În timp ce răspunsul se-aşteaptă, se cerne,
În timp ce cu gîndul deschis vrem să vină
O rază ce astăzi s-aducă lumină.
Şi nu trece mult căci cu strigăte ferme
Ştiinţe exacte, istorii moderne,
Savanţi de renume pe plan mondial
Literaţi şi artişti care fac noul val,
Filozofi şi poeţi, toţi cu minele sus
Cer drepturi precise să dea un răspuns;
Pentru marea problemă ce astăzi s-a pus
CE-I OMUL…
Ce trist e să fii doar o simplă-întîmplare
De acum milioane de ani de uitare,
Ce trist e să fii fără nici o speranţă
Aşa, doar ca frunza avînd alianţă,
Doar vîntul ce-o poartă în colo şi-n coace
Şi-apoi doar în bălţi o mai lasă în pace

CE-I OMUL? E logică, cifră şi start,
Atunci cănd lansează o bombă exact,
Atunci cînd spre cer muribunde pachete,
Explozii şi morţi se înaţă buchete,
Şi toate din logică doar, din proiecte
Răsar şi se nasc!
CE-I OMUL! Un mare arhitect si constructor,
Sublim proiectant de clădiri, un intructor
De forme şi stiluri spre cer azvîrlite,
Din sticlă şi-oţel cu zvelteţe clădite.
CE-I OMUL? Cînd scoarţa se zbate se frînge
E un mare-arhitect şi constructor ce plînge
Ruine de case ce-au fost linii drepte
Şi-acuma-s grămezi de oţel şi de pietre;
Ruine de case ce-odată în soare
Priveau peste-ntinderi cu-n gust de sfidare
Pămîntul şi timpul
CE-I OMUL? Un mare subtil scriitor,
Construind noi reţele de viaţă şi dor,
Şi-ngropând sentimente ce nu se petrec.
CE-I OMUL ? Un mare şi splendid poet,
Ce cîntă frecvent cu natura-n duet,
Un liric ce-ncepe mereu şi mereu
Cu pronumele prea personal „eu”, „doar eu”;
Un poet de factură modernă cu ropot
În ritmul de viaţă şi visul doar tropot
Mai lasă în urmă urmă cu vâlvă şi zgomot
Şi-apoi iute piere

CE-I OMUL? Aşa filozofic vorbind,
E-o minte-nţeleapta ce-o vezi des gândind,
De mult aplecată-n esenţele vieţii:
Să scoată de acolo un drum frumuseţii
E o minte ce caută sensuri înalte
Dar numai in om si nicînd ‘n-alta parte;
Sa spargă si cifrul ascuns tinereţii
Ce poate sa-nlăture stavila vieţii
CE-I DOCTORE, OMUL; de stai si priveşti?
Cum poate natura, de vrei sa gândeşti
Din simplu-accident si din pura-întâmplare
Sa scoată-o fiinţa sublima si tare
Acum milioane de ani?
CE-I OMUL, voi oameni ce ştiţi toate cele
Probleme mai multe, probleme mai grele,
Probleme ce parca se cearta-ntre ele,
Si care e azi drumul lui?

Se succed anotimpuri, se succed generaţii,
Ce parcurg in viteza întinsele spatii,
Se petrec in viteza prea scurtele vieti
Care nu-s de-ajuns ca sa ştii sa inveţi,
Dar se aude mereu si sunt oameni ce ştiu
Ca exista-o speranţa si ca nu e târziu
Ca prin ea sa ajungem la tel si la vis,
Oferind tuturor, tuturora deschis
Din ce mâini vine el, din zori pamintesti ?…
Se-ntreba mereu David, si tot el răspunde
Cu harfa, cu versul caci n-are ce-ascunde:
“Cu mult mai prejos dacit Domnul ai fost,
Cu onoare si cinste si-n toate un rost,
Stapîn peste pomi, peste moarte si vint,
Peste tot ce e viu si întreg pe pământ,”
Dar n-ai vrut … si-ai pierdut
Dar tu, om, care crezi ca exista mormânt
Care poate prin Domnul sa fie înfrânt
Dar voi oameni ce-aveţi o credinţa de sus,
O speranţa de aur si-un scop bine pus,
Ce ştiţi voi ca-i omul?
Si o linişte parca uşor se aşterne,
In timp ce răspunsul se-ateaptă, se cerne
In ce cu gândul deschis vrem sa vina
O raza ce astăzi s-aducă lumina:
“Este piatra de preţ din cununa iubirii,
E speranţa ne-nfrânta ce cheamă zefirii
Este stânca ce-aştepta tăria furtunii
E farul de gânduri din mijlocul lumii,
E sprijin la greu pentru cel disperat,
Estre pâine si zâmbet cu cel încercat,
Este gândul curat care trage zăvorul
La porţi de cristal ce demult cheamă dorul
Este fiu de lumina de Cer luminat,
ESTE FIU DE-IMPARAT!”

George Uba

Corbi

Corbii îi aduceau pâine și carne dimineața
și pâine și carne seara, și bea apă din pârâu.
                                                                      1 Împărați 17:6
 
Era-ntr-o zi – îmi amintesc prea bine –
Când, la o masă, mi-a vorbit un corb,
Mirându-mă, căci eu credeam că-i… orb:
 – Ce faci tu printre noi, aici, creștine?!
 
Mi-a fost rușine… una cu pământul
M-aș fi făcut de, cumva, se putea…
În timp ce corbul, parcă, mai vorbea
Și-mi biciuia auzul cu cuvântul.
 
M-am ridicat, spunându-mi, cu durere,
Că-n așa loc eu nu mai vreau să fiu…
Că s-a-ntâmplat … dar nu e prea târziu
Să mă întorc acasă din… cădere…
 
De-atunci trecură anii ca o boare,
Dar întrebarea-n minte mi-a rămas,
Deși demult ieșit-am din impas:
Și-un corb e de folos în lume, oare?!
 
Și gândul mi s-a dus înspre Ilie,
Stând, pentru-o vreme-n vale, la Cherit,
Acolo, unde corbii au venit
Să îl hrănească – după cum se scrie.
 
Și iată cum, deși sunt necurate,
Aceste păsări, rămânând tot corbi,
De-or fi prin preajmă, când paharu-l sorbi,
Pot să te-oprească:  – Nu ai voie, frate!
 
Sunt căi multiple, chiar nebănuite,
Prin care Domnul îți vorbește, blând,
Să te întorci acasă mai curând
Din rătăciri mârșave, tăinuite.
… Era-ntr-o zi… – îmi amintesc prea bine –
Din anii tineri, încă ne-ncercați,
Pe care lumea mi-i voia furați…
Și poate fi o zi și pentru tine…
 
Ioan  GIURA

Mai bine este!

ReferințePsalmii 118:8 Proverbele 25:7 Eclesiastul 6:9

Mai bine este să fii robul lui Hristos,
Decât să fii atras, de vrășmășia lumii.
Făcând doar lucruri, de nici un folos,
În neputința și slăbiciunea firii.

Mai bine este, să trăiești în rugăciune.
Să stai cu Domnul tău, o viață-n părtășie!
Decât să fii confuz că nu slujești pe nimeni
Însă de multă vreme, Satan să te domine!

Mai bine este, să ai, din Dumnezeu lumină,
Decât să fii, un om pierdut prin întuneric.
Trăind ca idolii, prizonier, într-o doctrină,
Să-l chinui nemilos, pe omul tau lăuntric.

Mai bine este, să-L lauzi, cu mare nădejde
Pe Cel ce te-A creat, cu o dragoste eternă.
Decât să fii atras, de ispitele moderne,
Ce dau speranțe false, într-o lume acerbă.

Mai bine este, ca bogat, să fii în Domnul!
Să ai comori în ceruri, daruri de necuprins.
Decât să-ți vinzi, pentru avere, sufletul,
Să fii sortit la moarte, în chinuri de nedescris.

Mai bine este, o bucată de pâine cu pace,
Să o mânânci și apoi să te culci liniștit.
Decât o casă plină de cărnuri, cu ceartă,
Să nu-ți tihnească și să nu fii fericit.

Mai bine este, să-ți duci crucea zâmbind,
Făcând doar ce e bine, din inimă iubind!
Decât să simți mânia, ce vine peste tine,
Când viața pe pământ, o să ți se termine.

Mai bine este, să ți se zică, de câtre Isus:
„Copilul meu iubit, suie-te mai sus!”
Decât să fii coborât, pentru că te-ai fălit,
Căci de mândria lumii ai fost copleșit.

Mai bine este, s-alergi la Domnul tău,
Atunci când încercarea, îți bate la ușă.
Decât s-alergi la omul, ce e din fire rău,
Să-ți ceară de pe tine și ultima cămașă.

Mai bine este, să fii mustrat pe față,
Să ți se spună unde și când ai greșit.
Decât să fie, o prietenie falsă,
S-auzi că pe la spate, ești de rău vorbit.

Mai bine este, să lucrezi neprihănirea,
Să dai de harul dulce, ce coboară de sus.
Căci dacă vrei, ca să guști mântuirea,
Ea îți este dată, doar prin credința în Isus!

Mai bine este, ca viața, astăzi să-ți predai,
În Mâna Celui care, te poate duce-n Rai.
Ca la sfârșit de veac, să prinzi a Lui răpire,
Alăturea de Domnul să fii pentru vecie!

Bahrin Alexandru 

De n-ar fi fost

De n-ar fi fost un Iacov și-un Ioan
Dorind chiar și în Cer întâietate
Unde-am fi noi când Eul cel viclean
Își cere astăzi drepturile-n toate?

De n-ar fi fost un Iscariotean
Un Iuda cunoscut pentru trădare
N-am ști că idolul suprem zis ban
E implicat în orișice vânzare.

De n-ar fi fost o cină și-un ștergar
Și-o pâine care pentru noi se frânge
Am ști noi oare despre Sfântu-Ți Har
Și că-nfrățirea s-a făcut cu sânge?

De n-ar fi fost în noaptea de amar
Cocoșul să anunțe deșteptarea
Câți dintre noi am pierde-un ultim har
Trăindu-ne în tihnă lepădarea.

De n-ar fi fost Caiafa și Pilat
Să judece cum a voit poporul
Să osândească pe nevinovat. .
Și noi L-am acuza pe-Învățătorul.

De n-ar fi fost coroana cea de spini
Scuipatul, pălmi și zbiciuiri pe spate
Cu toții-am fi străini printre străini
Zbătându-ne între păcat și moarte.

De n-ar fi fost pe cruce țintuit
Isus între tâlharii cei de seamă
N-am ști ce mult chiar Tatăl ne-a iubit
Și că pe cel mai păcătos Îl cheamă.

De n-ar fi fost mormântul sigilat
Și-atâtea străji romane să-L păzeasccă. .
Cu toate-aceste Domnul A-nviat!
Ca planul cel Divin să-l împlinească.

De n-ar fi stat trei zile în mormânt
Descătușând din locuința morții. .
Prin a Lui moarte boldul morți-a frânt
Isus deține-n veci cheile porții

De n-ar fi fost Maria-n zori de zi
Să vadă prima piatra răsturnată. .
Dar cel care-L iubește poate ști
Căci El ți se prezintă ca răsplată.

De n-ar sta ucenicii încuiați
Cînd pe-a lor inimi gânduri negre plouă
Cînd sunt atât de triști și disperați
Isus li se arată: ”Pace vouă!”

De n-ar fi fost și Toma cel absent
Să-l întâlnești apoi și ca dovadă
Să Te atingă fizic, conștient
Și astfel lămurit și el să creadă.

De n-ar fi fost Emaus și cei doi
Și-o cină unde ochii le-Ai deschis. .
O, ce nevoie Doamne-avem și noi
De Tine-n drumul înspre Paradis.

Privind în urmă la atâta Har
Prin Sfântul Duh, credința se renaște
Și-Ți mulțumim Isuse iar și iar
Căci ne-ai salvat, că ești al nostru Paște.

Vom proclama de-acum în lung și-n lat
Contra destinului supus tăcerii
Căci jertfa Ta cu Tatăl ne-a-mpăcat
Iar noi am fost motivul Îvierii.

Daniel Hozan

Doar cel…

În spini aroma florilor, nu aștepta, că nu e
Și neghina o pâine caldă nu-ți va da,
Culoarea sinilie a norilor cu tunet – nu e,
Și o apa tulbure, nu-i cristalină-n dar.

O vorbă ce zidește, vindecă, ridică,
Să n-o aștepți din cel lipsit de har,
Doar cin’ are ca bază Stânca, nu-i o piedică,
Cine genunchi își pleacă, și-n inimă-i altar!

Cine-n Isus pășește și-i arde-n El, ființa
Cine din Cer se adapă, Cuvântu-n el fiind viu,
Cine-i spălat prin Sânge, și nu-L calcă-n «credință»,
Acela doar a fost și-Mi va ramane fiu.

Tu mergi dar plin de râvnă, sămânța vie-n tine-i,
În Cine te încrezi, știi bine, nu-i un om,
Lucreaza în ogor, se lasă noaptea, vine,
Și va rezista, doar cel ce-i verde pom.

Lidia Cojocaru