Ce este omul ca sa-ti pese Doamne…

Ce este omul ca sa-Ti pese Doamne O mana de tarana care doarme
Un vas de lut ciobit si aruncat Dar Tu Isuse viata pentru el Ti-ai dat
Il cercetezi in fiecare dimineata si vrei ca el sa se ridice-n viata
Sa urci mereu in viata inca o treapta, sa il slavesti pe El caci te asteapta.

Sa nu ramai pe loc sau sa cobori, sa te ridici, sa-L lauzi deseori
Caci multe pentru tine Domnul a facut, si asteapta de la tine tot mai mult.
Cind ai cerut ca El sa intervina sa ierte si sa stearga a ta vina,
El tot mereu a ascultat si a implinit si pacea, bucuria in inima au venit.

Si cand slabit si trist erai ingenunghiat si cand cereai ca El sa-ti dea un sfat
El te-a primit si in brate te-a luat si binecuvintarea Lui cu drag ti-a dat
Cand ai venit in rugaciuni fierbinti, pentru ai tai copii, frati sau parinti
El totdeauna ruga a implinit si a dat raspunsul cel mai potrivit.

Sunt vasul cel ciobit si aruncat dar Tu Isus de min te-ai indurat
Tu m-ai iertat si Tu m-ai ridicat si inca o treapta in viata am urcat
Iti multumesc Isus si vreau sa spun ca Tie Tata vreau sa ma supun
Si voia Ta in viata sa implinesc, in fiecare dimineata sa ma imbogatesc.

Al Tau cuvant ma invata sa traiesc si tot mai mult vreau sa ma pocaiesc
Vreau sa traiesc cu Tine-n vesnicii, Isuse drag te astept ca sa revii…

 Cornelia Moldoveanu  

Viața omului în univers e doar moment

Viața omului în univers e doar moment
Iar anii noștri ca o lovitură de ciocan
Este ca ecoul ce apare și se pierde lent
E ca un strop de apă dispărut în ocean.

Viața noastră e ca și roua dimineții
Ce se topește peste zi când soarele răsare
Și simțim de multe ori durerile tristeții
Că viața noastră este așa de trecătoare.

E scurtă viața omului, ea iute trece
Este ca o lumânare ce în vânt se stinge
Când sună dangătul de clopot greu și rece
Ne este frică iar sufletul adesea plânge.

Viața noastră este ca un abur trecător
E ca negura ce piere în razele de soare
Iar anii iute trec ca și un fulger sclipitor
Ce se pierde în noapte și repede dispare.

Aici nimic nu-i veșnic, n-au preț și toate pier
De a Ta iubire, de dorul Tău, Isus tânjim
Căci scopul vieții noastre e calea către cer
Să fim cu Tine și numele să-ți preamărim.

Viața noasrtă este darul cel mai prețios
Comoara veșniciei, destin ceresc, preasfânt
Ne este dăruită ca noi să o trăim frumos
Doar pentru Dumnezeu aici pe acest pământ.

Mihail Cebotarev 

Nu te teme!

Ce-ar putea sa-ți facă omul,
Când de partea ta e Domnul?
Cel ce a facut pământul,
Cerul, stelele și vântul!

Nu te teme turmă mica,
Căci Păstorul te ridică
De-ai slăbit, El te-ntărește
De păcat, te mântuiește.

Ce-ar putea sa-ți facă lutul?
Doar de-ați aminti trecutul,
Care Isus l-a iertat,
Cu-al Său sânge l-a spălat.

Ce-ar putea sa-ți facă omul,
Câtă vreme ești cu Domnul?
Cu tot sufletul iubești
Și-n Cristos te odihnești!

Nu te teme turmă mică,
Chiar de valul se ridică,
Chiar de urlă furios
El, te scapă glorios.

El te duce-n carul Său
Și la bine, și la rău
El te paște-ntr-o pășune,
Unde curg izvoare bune.

Unde iarba e mustoasă,
Cu mireazma sa aleasă,
Cu balsam vindecător,
Plin de dragostre și dor.

I-ar de vine o furtună
Plouă, fulgeră și tună,
Mâna Lui te ocrotește
Și din foc te izbăvește.

Nu te teme turmă mică,
Chiar de groaza te infrică,
I-ar săgeata iute zboară. .
Ești în veci a Lui, comoară!

Alexandru Raneta 

7 Martie

Aveţi credinţă în Dumnezeu.” Marcu 11:22

Credinţa este piciorul cu care sufletul păşeşte pe calea poruncilor. Dragostea poate să facă mersul mai uşor, dar credinţa este cea care poartă sufletul. Credinţa este uleiul care unge roţile devoţiunii şi pune în mişcare sfinţenia. Fără credinţă, roţile se înţepenesc şi tragem din greu. Prin credinţă pot face totul; fără credinţă nu am nici dorinţa nici puterea de a face ceva în slujba Domnului. Dacă vrei să-i găseşti pe cei care îl slujesc cel mai bine pe Dumnezeu, trebuie să-i cauţi printre cei Care au multă credinţă. Credinţa puţină poate să salveze omul, dar nu poate să facă lucruri măreţe pentru Dumnezeu.

Puţin Credinciosul lui Bunyan nu a putut lupta cu Apolion; a fost nevoie de ajutorul Creştinului ca să reuşească. Sărmanul Puţin Credincios nu l-a putut ucide pe Uriaşul Disperare; a fost nevoie de brasul Inimosului ca să învingă monstrul. Puţin Credinciosul Va merge în ceruri, dar adesea este nevoit să se ascundă într-o coajă de nucă, şi adesea pierde tot ce are. Puţin Credinciosul spune „este un drum greu, presărat cu pietre ascuţite şi plin de primejdii; mă tem să merg”, în vreme ce Mult Credinciosul îşi aminteşte făgăduinţa „zăvoarele tale să fie de fier şi de aramă, și puterea ta să ţină cât zilele tale” (Deuteronom 33:25), şi se avântă Curajos.

Disperat, Puţin Credinciosul îşi amestecă lacrimile cu valul, în vreme ce Mult Credinciosul cântă „dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine, şi râurile nu te vor îneca” (Isaia 43:2) şi trece pârâul fără să şovăie. Vreţi să fiţi fericiţi şi mulţumiţi? Vă place credinţa? Vreţi să aveţi credinţa celor veseli şi nu a celor întunecaţi? Dacă da, atunci „aveţi credinţă în Dumnezeu”. Dacă iubeşti întunericul şi îţi place să trăieşti în nefericire, te vei mulţumi să ai puţină credinţă; dar dacă iubeşti lumina soarelui şi vrei să cânţi cântări de biruinţă, cere cu înflăcărare cel mai bun dar: o credinţă mare.

Meditaţii C. H. Spurgeon

”Ce-a fost va mai fi, ce este-a mai fost”!

I-atât de multă secularizare,
Atât de multă lipsă de credință,
Că nemaifiind oricum de trebuință
L-am trimis pe Domnul la culcare!

Cui îi mai trebuie de-acum un Dumnezeu,
Un Dumnezeu ce nu ne mai aude,
Când omul, convertit să-și fie gâde,
Privește totul doar prin portmoneu? !

N-ai bani, ești prost, spune bogătanul,
Ești inutil și trebuie să mori
Și ne-aruncăm vechile valori,
Pentru că la putere astăzi este banul!

O eră nouă stă să ne deschidă
Poarta care duce-n întuneric,
Vegheați de sus, din vârf de piramidă
De ochiul ce sclipește luciferic!

L-am trimis pe Domnul la culcare,
Nu mai este de-acum de trebuință,
În noua eră, cui trebuie credință,
Cu-atât de multă secularizare? !

Bogătanul spune că fără bani ești prost,
De-acuma banul este noul stăpân,
Dar e o vorbă, spusă de-un străbun,
”Ce-a fost va mai fi, ce este-a mai fost”!

Nicu Hăloiu

Stare de urgență

E-o stare de urgență declarată
Și iată, lumea-ntreagă a cuprins
Pe unii presiunea i-a convins
Pe alții frica morții i-a învins
Și-au acceptat alternativa dată.

Trăim de-o vreme starea de urgență
Și mulți s-au conformat și s-au supus
Dictonului care venea de sus
Iar. . întrebări prea multe nu și-au pus
Să afle adevărul în esență.

Prefigurând o altă realitate
Comparativ, ea este mult mai mare
Legată de aspectul ”ascultare”
Ce-i narativul care nu dispare
Cât vor rămâne ființele create.

Căci omu-a fost creat ca să asculte
Dar nu de-un simplu semen, muritor
Ci de iubitul Tată, Creator
Care l-a plămădit cu-atâta dor
Sădind în el valori și taine multe.

Dar cât de schimbător e omul. . iată-l
De la-nceputuri încă din grădină
Călcând voit porunca cea Divină
Căzu… de-atunci Creația suspină
Că bietul om n-a ascultat de Tatăl.

Adevărata stare de urgență
Trăit-a omenirea mii de ani
De la Eden până la Ghetsimani
Ba chiar și-acum atâția sunt sărmani
Cu sufletul pierdut în chintesență.

Păcatul capital: Neascultarea
Împins-a toată omenirea-n jos
Spre Iad, de unde nimeni n-a fost scos. .
Iar fără jertfa Sfântă-a lui Hristos
Nu poate nimeni dobândi salvarea.

Intrând în lume cu a sa prezență
Păcatul orice om a dezbrăcat
De slava lui în care-a fost creat
Și-n haina morții l-a încorsetat. .
Păcatu-n sine-i starea de urgență.

Iar ca să se salveze orice ființă
Chiar Dumnezeu ne-a dat un tratament
Ce vindecă complet și permanent
Așa-l descrie Noul Testament
Și acesta se numește ”pocăință”.

Din starea de urgență ai ieșire
Oricât de tare boala te-a lovit
Și-oricât de mult păcatul te-a strivit
Tu poți să fii salvat și dezrobit
Și să primești în suflet mântuire.

La Dumnezeu e totul cu putință
Și fiindcă-atât de mult El ne-a iubit
Că Preaiubitul Fiu l-a dăruit
Să moară pe o cruce răstignit
Ca noi s-avem salvare prin credință

Oricui cu-adevărat se pocăiește
I se ridică starea de urgență
Primește-a Lui iubire-n abundență
Și tranformat de-a Domnului prezență
Spre Ceruri, sănătos mereu pășește.

Cu sufletul curat și fără mască
De duhul Celui Rău neinjectat
Oricâte vei avea de-ntâmpinat
Pe Sfânta Cale vei ajunge-odat’
Cu Dumnezeu în Patria Cerească.

Dar până-n ziua-ceea glorioasă
Ce în curând se va ivi în zare
Să mai avem credință și răbdare
Lucrând pentru Isus fără-ncetare
Iar când veni-va ne va duce-acasă.

Daniel Hozan

Ce-i omul…

Cu ochii prin lacrimi, prin veacuri şi stele
Mereu cercetînd lucruri bune sau rele;
Cu vorba prin gînduri, cu gîndul prin vorbe
Strîngînd informaţii şi-o groză de probe,
Cu paşii pe drumuri ce vin din istorii
Ce duc spre înfrîngeri sau duc spre victorii
Se strigă demult întrebarea strigentă
Ce-a fost, e, şi va fi permanentă
În lumea ce astazi se nasc mari probleme
Probleme mai multe, probleme mai grele,
Probleme ce parcă se ceartă-ntre ele,
Ce-i OMUL, voi oameni ce ştiţi toate cele,
Şi care e azi drumul lui?

Şi liniştea parcă uşor se aşterne
În timp ce răspunsul se-aşteaptă, se cerne,
În timp ce cu gîndul deschis vrem să vină
O rază ce astăzi s-aducă lumină.
Şi nu trece mult căci cu strigăte ferme
Ştiinţe exacte, istorii moderne,
Savanţi de renume pe plan mondial
Literaţi şi artişti care fac noul val,
Filozofi şi poeţi, toţi cu minele sus
Cer drepturi precise să dea un răspuns;
Pentru marea problemă ce astăzi s-a pus
CE-I OMUL…
Ce trist e să fii doar o simplă-întîmplare
De acum milioane de ani de uitare,
Ce trist e să fii fără nici o speranţă
Aşa, doar ca frunza avînd alianţă,
Doar vîntul ce-o poartă în colo şi-n coace
Şi-apoi doar în bălţi o mai lasă în pace

CE-I OMUL? E logică, cifră şi start,
Atunci cănd lansează o bombă exact,
Atunci cînd spre cer muribunde pachete,
Explozii şi morţi se înaţă buchete,
Şi toate din logică doar, din proiecte
Răsar şi se nasc!
CE-I OMUL! Un mare arhitect si constructor,
Sublim proiectant de clădiri, un intructor
De forme şi stiluri spre cer azvîrlite,
Din sticlă şi-oţel cu zvelteţe clădite.
CE-I OMUL? Cînd scoarţa se zbate se frînge
E un mare-arhitect şi constructor ce plînge
Ruine de case ce-au fost linii drepte
Şi-acuma-s grămezi de oţel şi de pietre;
Ruine de case ce-odată în soare
Priveau peste-ntinderi cu-n gust de sfidare
Pămîntul şi timpul
CE-I OMUL? Un mare subtil scriitor,
Construind noi reţele de viaţă şi dor,
Şi-ngropând sentimente ce nu se petrec.
CE-I OMUL ? Un mare şi splendid poet,
Ce cîntă frecvent cu natura-n duet,
Un liric ce-ncepe mereu şi mereu
Cu pronumele prea personal „eu”, „doar eu”;
Un poet de factură modernă cu ropot
În ritmul de viaţă şi visul doar tropot
Mai lasă în urmă urmă cu vâlvă şi zgomot
Şi-apoi iute piere

CE-I OMUL? Aşa filozofic vorbind,
E-o minte-nţeleapta ce-o vezi des gândind,
De mult aplecată-n esenţele vieţii:
Să scoată de acolo un drum frumuseţii
E o minte ce caută sensuri înalte
Dar numai in om si nicînd ‘n-alta parte;
Sa spargă si cifrul ascuns tinereţii
Ce poate sa-nlăture stavila vieţii
CE-I DOCTORE, OMUL; de stai si priveşti?
Cum poate natura, de vrei sa gândeşti
Din simplu-accident si din pura-întâmplare
Sa scoată-o fiinţa sublima si tare
Acum milioane de ani?
CE-I OMUL, voi oameni ce ştiţi toate cele
Probleme mai multe, probleme mai grele,
Probleme ce parca se cearta-ntre ele,
Si care e azi drumul lui?

Se succed anotimpuri, se succed generaţii,
Ce parcurg in viteza întinsele spatii,
Se petrec in viteza prea scurtele vieti
Care nu-s de-ajuns ca sa ştii sa inveţi,
Dar se aude mereu si sunt oameni ce ştiu
Ca exista-o speranţa si ca nu e târziu
Ca prin ea sa ajungem la tel si la vis,
Oferind tuturor, tuturora deschis
Din ce mâini vine el, din zori pamintesti ?…
Se-ntreba mereu David, si tot el răspunde
Cu harfa, cu versul caci n-are ce-ascunde:
“Cu mult mai prejos dacit Domnul ai fost,
Cu onoare si cinste si-n toate un rost,
Stapîn peste pomi, peste moarte si vint,
Peste tot ce e viu si întreg pe pământ,”
Dar n-ai vrut … si-ai pierdut
Dar tu, om, care crezi ca exista mormânt
Care poate prin Domnul sa fie înfrânt
Dar voi oameni ce-aveţi o credinţa de sus,
O speranţa de aur si-un scop bine pus,
Ce ştiţi voi ca-i omul?
Si o linişte parca uşor se aşterne,
In timp ce răspunsul se-ateaptă, se cerne
In ce cu gândul deschis vrem sa vina
O raza ce astăzi s-aducă lumina:
“Este piatra de preţ din cununa iubirii,
E speranţa ne-nfrânta ce cheamă zefirii
Este stânca ce-aştepta tăria furtunii
E farul de gânduri din mijlocul lumii,
E sprijin la greu pentru cel disperat,
Estre pâine si zâmbet cu cel încercat,
Este gândul curat care trage zăvorul
La porţi de cristal ce demult cheamă dorul
Este fiu de lumina de Cer luminat,
ESTE FIU DE-IMPARAT!”

George Uba

Coroana creatiunii

Text: Psalmul 8

L-ai făcut (pe om) cu puţin mai pe jos decat Dumnezeu şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste.” Psalmul 8:5

Oare omul nu este altceva decat o formă foarte evoluată a unui animal? Aceasta este deducţia logică a evoluţioniştilor atei şi ceea ce susţin umaniştii atei. Ei subliniază că oamenii sunt într-o competiţie pe tăramul puterii şi al înfăţişării fizice. Ei vin în sprijinul acestui punct de vedere afirmand că o persoană cu un temperament agresiv, cu trup atrăgător, puternic din punct de vedere fizic şi cu capacităţi superioare, tinde să-i domine pe ceilalţi. Ei afirmă, de asemenea, că unele calităţi umane, cum ar fi protejarea din instinct a celui slab, pot fi găsite şi la animale. Delfinul brun, de exemplu, a putut fi observat ajutandu-şi un tovarăş rănit. Totuşi, aceasta nu este întreaga istorie. C.S. Lewis a afirmat că putem prezenta mărturii solide ale faptului că ne distingem de animale. Omul adesea decide să acţioneze împotriva instinctului.


Putem asculta porunca lui Isus: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc” (Matei 5:44). Animalele nu fac aşa ceva! Da, comportarea noastră poate fi uneori brutală, iar animalele apar uneori foarte umane. Aceasta nu dovedeşte că ne tragem din ele,ci pur şi simplu comfirmâ învăţătura din Biblie care arată câ fiinţele umane au o natură păcătoasă, decăzută, şi au nevoie de iertarea şi transformarea lui Dumnezeu. Şi cand ne încredem în Isus Cristos, suntem schimbaţi. Prin puterea vieţii noi şi prin prezenţa Duhului Sfînt, putem trăi deasupra instinctelor noastre decăzute.
Să încercăm să punem azi în practică dragostea şi neprihănirea. Nu este oare aceasta intenţia lui Dumnezeu pentru coroana creaţiunii Sale?– H.V.L.

Deşi păcatul a stricat coroana creaţiunii,
Dumnezeu ne zice: Omule, nu dispera,
L-am trimis pe Fiul, păcatele să-ţi curăţească,
Iar avea-vei chipul şi asemănarea Mea. ” – D-J.D

Omul dovedeşte că este mai mult decat un animal prin faptul că doreşte să fie tot mai mult ca Dumnezeu

Painea zilnica

O umbră-i omul pe pământ

O umbră-i omul pe pământ
autor: Nichifor Nicu
18/05/2020/ ora: 19:45

O simplă umbră-i omul pe pământ
Nimic mai mult sub acest soare
Se naște, crește, iar încet călcând
Îmbătrânește și la urmă moare.

Omul este-n viață precum vântul,
Astăzi e puternic, mâine-i ostenit
Astăzi este bucuros, i se aude cântul,
Dar mâine s-ar putea s-auzi că a murit.

Precum e iarba de pe câmp, așa e omul,
Azi e-n putere, tânăr, de neînlocuit
Tot așa precum și toamna ajunge pomul,
Așa și omul ajunge gol, fără putere, îmbătrânit.

Căci omul prin neascultare a ales să moară
Când a mâncat din fructul interzis
Atunci a fost chiar din grădină scos afară,
Atunci a fost el alungat din Paradis.

Dar Dumnezeu, o șansă azi îi mai oferă
Ca omul să se-ntoarcă din păcat
Să rupă astăzi a păcatului barieră
Și să își spele haina-n Sânge-I vărsat.

Nichifor Nicu

Ce-i omul?

Ce este viaţa, te întrebi, ce-i omul?
Infim atom în universul vast?
Drum între leagăn şi-ultim ceas nefast?
Firul subţire ce-l deşiră ghemul?

E doar un abur ce se-arat-o vreme
Plutind, mânat de vise, apoi piere,
Urmează, mai târziu, sau mai devreme,
Temuta cale fără-napoiere.

Suntem captivi trăirilor prezente,
Trecutul şi-a-ncuiat tăcut zăvorul,
Sperăm în şansa clipei complezente,
Însă nu ştim ce-aduce viitorul.

De mici dorim să facem paşi mai mari
Ne-ascundem vârsta să părem “mai copţi”,
De-ar fi-n putinţă, peste ani să sari …
Sunt zile-n care ne-am lipsi de nopţi.

Adulți fiind, cu sârg clădim, clădim,
Nimic nu poate-a ne tăia elanul,
Ades uităm că într-o zi murim,
Nu ştim dac-o mai fi un alt “la anul”.

Iar de-mbrăcăm şi “haina bătrâneții”,
Clipele zboară, parcă-s mai grăbite,
E-un dar să vezi iar zorii dimineţii,
Nopţile-s albe, zilele-s cernite.

În urmă suflă vântul rece-al morții,
Inima-şi poate-opri oricând bătaia,
Uşor lăsăm atâtea-n voia sorții
Fără să ştim când ni se-ntoarce “foaia”.

Ţărâna se întoarce în ţărână,
Iar lacrimile râuri curg în urmă,
Doar amintiri de-acum o să rămână
Şi năzuinţi ce moartea nu le curmă.

Te-ntrebi: ce-i omul pe făgaşul vieţii?
Un abur, o firavă adiere …
Dar cel născut din Dumnezeu nu piere,
E-ngemănat cu raza Dimineţii!

Olivia Pocol