O umbră-i omul pe pământ

O umbră-i omul pe pământ
autor: Nichifor Nicu
18/05/2020/ ora: 19:45

O simplă umbră-i omul pe pământ
Nimic mai mult sub acest soare
Se naște, crește, iar încet călcând
Îmbătrânește și la urmă moare.

Omul este-n viață precum vântul,
Astăzi e puternic, mâine-i ostenit
Astăzi este bucuros, i se aude cântul,
Dar mâine s-ar putea s-auzi că a murit.

Precum e iarba de pe câmp, așa e omul,
Azi e-n putere, tânăr, de neînlocuit
Tot așa precum și toamna ajunge pomul,
Așa și omul ajunge gol, fără putere, îmbătrânit.

Căci omul prin neascultare a ales să moară
Când a mâncat din fructul interzis
Atunci a fost chiar din grădină scos afară,
Atunci a fost el alungat din Paradis.

Dar Dumnezeu, o șansă azi îi mai oferă
Ca omul să se-ntoarcă din păcat
Să rupă astăzi a păcatului barieră
Și să își spele haina-n Sânge-I vărsat.

Nichifor Nicu

Ce-i omul?

Ce este viaţa, te întrebi, ce-i omul?
Infim atom în universul vast?
Drum între leagăn şi-ultim ceas nefast?
Firul subţire ce-l deşiră ghemul?

E doar un abur ce se-arat-o vreme
Plutind, mânat de vise, apoi piere,
Urmează, mai târziu, sau mai devreme,
Temuta cale fără-napoiere.

Suntem captivi trăirilor prezente,
Trecutul şi-a-ncuiat tăcut zăvorul,
Sperăm în şansa clipei complezente,
Însă nu ştim ce-aduce viitorul.

De mici dorim să facem paşi mai mari
Ne-ascundem vârsta să părem “mai copţi”,
De-ar fi-n putinţă, peste ani să sari …
Sunt zile-n care ne-am lipsi de nopţi.

Adulți fiind, cu sârg clădim, clădim,
Nimic nu poate-a ne tăia elanul,
Ades uităm că într-o zi murim,
Nu ştim dac-o mai fi un alt “la anul”.

Iar de-mbrăcăm şi “haina bătrâneții”,
Clipele zboară, parcă-s mai grăbite,
E-un dar să vezi iar zorii dimineţii,
Nopţile-s albe, zilele-s cernite.

În urmă suflă vântul rece-al morții,
Inima-şi poate-opri oricând bătaia,
Uşor lăsăm atâtea-n voia sorții
Fără să ştim când ni se-ntoarce “foaia”.

Ţărâna se întoarce în ţărână,
Iar lacrimile râuri curg în urmă,
Doar amintiri de-acum o să rămână
Şi năzuinţi ce moartea nu le curmă.

Te-ntrebi: ce-i omul pe făgaşul vieţii?
Un abur, o firavă adiere …
Dar cel născut din Dumnezeu nu piere,
E-ngemănat cu raza Dimineţii!

Olivia Pocol

Întrebarea directă

„Mă iubeşti?” –  Ioan 21:17

Petru nu mai declară nimic acum (compară cu Matei 26:33-35). Omul natural face afirmaţii şi declaraţii; dragostea personalităţii umane se descoperă doar prin durerea provocată de această întrebare a lui Isus Cristos. Petru Îl iubea pe Isus în felul în care orice om natural iubeşte un om bun. Aceasta este dragostea ce ţine de temperament; ea poate pătrunde adânc în fiinţa omului, dar nu atinge centrul fiinţei.

Dragostea adevărată nu declară niciodată nimic. Isus a spus: „Pe oricine Mă va mărturisiînaintea oamenilor”, adică îşi mărturiseşte dragostea nu doar prin cuvinte, ci prin tot ceea ce face.Până când nu suntem răniţi astfel, încât să fim scăpaţi de orice amăgire cu privire la noi înşine. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate pătrunde în noi şi nu-şi poate face lucrarea în viaţa noastră. Cuvântul lui Dumnezeu  ne răneşte aşa cum nu ne poate răni nici un păcat, deoarece păcatul slăbeşte simţurile noastre. Întrebarea Domnului măreşte sensibilitatea noastră, până când această rană făcută de Isus produce cea mai puternică durere posibilă.

Resimţim această durere nu numai într-un mod natural, ci şi în profunzimea  personalităţii noastre. Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul şi nu mai rămâne nici o amăgire. Este imposibil să abordezi în mod sentimental această întrebare a Domnului; nu poţi spune lucruri amabile când Domnul îţi vorbeşte direct; durerea este prea mare. E o durere atât de mare, încât nu te mai poţi gândi la nimic altceva. Nu poate fî nici o îndoială în legătură cu durerea provocată de Cuvântul lui Dumnezeu într-un copil al Său,dar momentul în care simţim durerea este marele moment al revelaţiei.

Oswald Chambers

Ce-i omul?

Ce este viaţa, te întrebi, ce-i omul?
Infim atom în universul vast?
Drum între leagăn şi-ultim ceas nefast?
Firul subţire ce-l deşiră ghemul?

E doar un abur ce se-arat-o vreme
Plutind, mânat de vise, apoi piere,
Urmează, mai târziu, sau mai devreme,
Temuta cale fără-napoiere.

Suntem captivi trăirilor prezente,
Trecutul şi-a-ncuiat tăcut zăvorul,
Sperăm în şansa clipei complezente,
Însă nu ştim ce-aduce viitorul.

De mici dorim să facem paşi mai mari
Ne-ascundem vârsta să părem “mai copţi”,
De-ar fi-n putinţă, peste ani să sari …
Sunt zile-n care ne-am lipsi de nopţi.

Adulți fiind, cu sârg clădim, clădim,
Nimic nu poate-a ne tăia elanul,
Ades uităm că într-o zi murim,
Nu ştim dac-o mai fi un alt “la anul”.

Iar de-mbrăcăm şi “haina bătrâneții”,
Clipele zboară, parcă-s mai grăbite,
E-un dar să vezi iar zorii dimineţii,
Nopţile-s albe, zilele-s cernite.

În urmă suflă vântul rece-al morții,
Inima-şi poate-opri oricând bătaia,
Uşor lăsăm atâtea-n voia sorții
Fără să ştim când ni se-ntoarce “foaia”.

Ţărâna se întoarce în ţărână,
Iar lacrimile râuri curg în urmă,
Doar amintiri de-acum o să rămână
Şi năzuinţi ce moartea nu le curmă.

Te-ntrebi: ce-i omul pe făgaşul vieţii?
Un abur, o firavă adiere …
Dar cel născut din Dumnezeu nu piere,
E-ngemănat cu raza Dimineţii!

Olivia Pocol

Umblarea în pas cu Dumnezeu

„Enoh a umblat cu Dumnezeu.” Genesa 5:24

Testul vieţii creştine şi al caracterului unui om nu este ceea ce face el în momentele excepţionale din viaţă, ci ceea ce face în momentele obişnuite, atunci când nu există nimic extraordinar sau palpitant. Valoarea unui om se vede în atitudinea pe care o are faţă de lucrurile obişnuite, atunci când nu este în faţa reflectoarelor (vezi Ioan 1:35-36). Este greu să înveţi să umbli în pas cu Dumnezeu, aceasta înseamnă să experimentezi o nouă energie pe plan spiritual. Atunci când înveţi să mergi cu Dumnezeu e întotdeauna dificil să intri în ritmul Său; dar când ai intrat în ritmul Lui, singura caracteristică ce se manifestă în tine este viaţa lui Dumnezeu. Omul iese din vedere, fiind unit cu Dumnezeu, şi nu se mai văd decât ritmul şi puterea lui Dumnezeu.

E dificil să mergem în pas cu Dumnezeu, pentru că. atunci când începem să umblăm cu El, descoperim că El este în faţa noastră înainte ca noi să fi făcut măcar trei paşi. El are un mod diferit de a acţiona şi trebuie să fim instruiţi şi disciplinaţi în căile Lui. S-a spus despre Isus că nu va obosi, nici nu Se va descuraja” (Isaia 42:4, Bucureşti 2001), deoarece El n-a lucrat niciodată de pe poziţia Lui, ci numai de Depoziţia Tatălui Său; şi noi trebuie să învăţăm să facem la fel.

Adevărurile spirituale se învaţă în atmosfera prezenţei lui Dumnezeu, nu prin raţionamente intelectuale. Duhul lui Dumnezeu schimbă modul în care privim lucrurile; lucruri care n-au fost niciodată posibile devin deodată posibile. A umbla în pas cu Dumnezeu nu înseamnă altceva decât a fi una cu El. E nevoie de mult timp ca să ajungi la aceasta, dar perseverează! Nu renunţa din cauză că acum îţi este foarte greu -continuă şi, în scurt timp, vei descoperi că ai o viziune nouă şi un scop nou.

Oswald CHAMBERS

Nimeni nu-i ca Domnul

Nimeni nu-i ca Dumnezeu:
Sfânt din veșnicie,
Râu de Apă Vie,
Prin a Sa tărie
A Sa-Împărăție
Dăinuie mereu!

Dealuri și izvoare,
Lunci și-ntinse văi,
Spuneți celor răi
Căci Domnul pe-ai Săi
Îi poartă pe căi
De înviorare,

Drumuri către glorii
Către infinit,
Plutind prin zenit
Spre Cerul Slăvit…
Iar tot ce-am trudit
Va trece ca norii!

Căci Acel ce vine
Cel Viu și Cel Sfânt
Vine pe pământ
Și cu El, zburând
Într-un cor cântând
Ne va lua la Sine.

Nu-i nimic mai vrednic,
Nimic mai frumos,
Nici mai glorios
Decât El, Hristos,
Cel victorios
Și Atotputernic!

El ne-a fost și Soare,
Pavăză și Scut…
Căci El ne-a ținut
Prin tot ce-am trecut
‘N-al lumii tumult
Să stăm în picioare!

Căci oricât de mare
A fost vijelia,
El, Isus Mesia
A oprit urgia
Nimicind trufia
Printr-o răsuflare!

Nimeni nu-i ca Domnul
Să poată păzi
Veșnic, zi de zi
Prin grele pustii
Pe ai Săi copii,
Căci El nu-I ca omul;

El e Împăratul,
Peste univers,
Cât e el de dens…
El e-al vieții sens!
Însă al meu vers
Nu cuprinde-naltul,

Nici măcar lungimea
‘Nțelepciunii Sale
El e Cel mai mare,
Domn peste popoare!
Tot ce-are suflare
Îi cunosc Mărimea!

Nimeni nu-i ca Domnul
Și nici nu va fi… !
Când noi nu vom ști
El va reveni… !
El ne-a mântuii,
Caci iubeste omul!

Valentin Ilisoi 

Scopul rugăciunii

“Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” Luca 11:1

Rugăciunea nu face parte din viaţa omului natural. Auzim spunându-se că omul va avea de suferit în viaţă dacă nu se roagă; mă îndoiesc de aceasta. Ceea ce va avea de suferit este viaţa Fiului lui Dumnezeu din el. viaţă care nu se hrăneşte cu mâncare, ci cu rugăciune. Când un om este născut de sus, în el se naşte viaţa Fiului lui Dumnezeu; el poate ori să lase acea viaţă să moară de foame, ori să o hrănească. Rugăciunea este modul în care se hrăneşte viaţa lui Dumnezeu din noi. Concepţia noastră obişnuită despre rugăciune nu se găseşte în Noul Testament. Noi privim rugăciunea drept un mijloc de a primi diferite lucruri pentru noi înşine; scopul biblic al rugăciunii este să-L cunoaştem mai bine pe Dumnezeu Însuşi.

“Cereţi şi vi se va da.” Noi mormăim ceva în faţa lui Dumnezeu, ne apărăm sau suntem apatici, dar cerem foarte puţine lucruri. Şi totuşi, ce îndrăzneală minunată are un copil! Domnul nostru spune: “Dacă nu vă veţi face ca nişte copilaşi…”. Cere, şi Dumnezeu va face. Dă-I o şansă lui Isus Cristos, fa-I loc de acţiune! Problema e că nici un om nu face aceasta dacă n-a ajuns la capătul puterilor. Când ai ajuns la capătul puterilor, nu ţi se mai pare o laşitate să te rogi, ci aceasta este singura cale de a ajunge în contact cu realitatea. Fii tu însuţi înaintea lui Dumnezeu şi prezintă-I problemele tale, lucrurile în legătură cu care ştii că ai ajuns la capătul puterilor. Cât timp îţi eşti atotsuficient, nu ai nevoie să-I ceri ceva lui Dumnezeu.

Nu este atât de adevărat că “rugăciunea schimbă lucrurile” pe cât este de adevărat că “rugăciunea mă schimbă pe mine”, şi apoi eu schimb lucrurile. Dumnezeu aşa lucrează, încât rugăciunea bazată pe Răscumpărare să schimbe modul în care omul priveşte lucrurile. Rugăciunea nu este ceva ce schimbă lucrurile în exterior, ci ceva care face minuni în starea lăuntrică a omului.

Oswald CHAMBERS

Unde este fericirea?

Referințe
 Fericirea se găsește la omul ce e sărac,
Și în duh și în purtare, dezlipit de acest veac.
Dacă nu te prea încântă aurul si bogăția
Tu din start ai câștigat cerul și Împărăția.

Fericirea se găsește și la omul care plânge
Chiar și-atunci când e zdrobit si cei dragi inima-i frânge.
Fiindcă atunci a dobândit a Domnului mângâiere
Și prin harul lui Hristos, va fi iar plin de putere.

Omul blând și bun la suflet, are oare fericire?
Are! Și mai mult de atât, are o mare moștenire.
Vezi tu, dragul meu, aici el a moștenit pământul
Până când, în veșnicii, se va întâlni cu Sfântul.

Atunci, Doamne, cei flămânzi au parte de fericire?
„Au numai dacă tânjesc după-a Mea neprihănire.
Veniți la Mine, Pâinea vieții, voi cei flămânzi și însetați!
Si cu milă, cu iubire, de Mine veți fi săturați.”

Cin’ de alții are milă și-i privește cu iubire,
Va avea parte de milă și de multa fericire.
Căci cu ce măsură astăzi pe alții vei judeca,
Mai târziu, când va fi vremea, la fel ți se va măsura.

Fericirea se găsește într-o inimă curată
Unde nu-i întinăciune, nu-i nici ură, nu-i nici pată.
Când iubești pe al tau frate si mai lași din dreptul tău,
Vei avea marea onoare să Îl vezi pe Dumnezeu.

Fericirea se găsește la omu-împăciuitor,
Care dis-de-dimineață stă cu Domnul pe pridvor,
Care caută-ntruna pacea si aleargă după ea,
Nu se ceartă, nu stârnește, ci iubește liniștea.

Ferice va fi de voi când pe nedrept veți fi vorbiți,
Prin prigoană, prin ocară, rămâneți neprihăniți.
Bucurați-vă in Domnul, voi toți cei aleși ai Lui,
Căci Tatăl vă va da azi Împărăția Cerului.

Omul spiritual

„Să Îl cunosc pe El.” Filipeni 3:10

Iniţiativa celui sfânt nu este îndreptată spre autoîmplinire, ci spre cunoaşterea lui Isus Cristos. Omul spiritual nu crede niciodată că situaţia în care se află este întâmplătoare, nici nu se gândeşte să-şi împartă viaţa în secular şi sacru; el vede orice situaţie în care este pus drept un mijloc de a-L cunoaşte pe Isus Cristos. Predarea lui este fără rezerve. Duhul Sfânt este hotărât să ne facă să-L arătăm pe Isus Cristos în fiecare domeniu al vieţii noastre şi ne va întoarce mereu şi mereu în acelaşi punct până când vom face acest lucru. Autoîmplinirea duce la întronarea lucrării, pe când cel sfânt Îl întronează pe Isus Cristos prin lucrarea lui. Orice facem, fie că mâncăm sau bem sau spălăm picioarele ucenicilor, trebuie să avem iniţiativa de a-L arăta pe Isus în acel lucru. Fiecare etapă din viaţa noastră prezentă îşi are corespondentul în viaţa lui Isus. Domnul nostru a experimentat relaţia Sa cu Tatăl chiar şi în lucrurile cele mai umile,

“Isus fiindcă ştia… că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce…. a luat un ştergar… şi a început să spele picioarele ucenicilor” (Ioan 13:3-5).

Scopul omului spiritual este: ..Să Îl cunosc pe El”. Îl cunosc pe El aici unde sunt azi? Daca nu, atunci nu Îi sunt credincios Lui. Nu sunt aici ca să mă realizez pe mine însumi, ci să-L cunosc pe Isus. În lucrarea creştină, iniţiativa apare de multe ori din ideea greşită că ceva trebuie făcut şi că eu trebuie să fac lucrul respectiv. Omul spiritual nu gândeşte niciodată in felul acesta; scopul său este de a-L arăta pe Isus Cristos în orice împrejurare s-ar afla.

Oswald CHAMBERS

Împacă-te cu ideea existenţei păcatului

“Acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului.” Luca 22:53

Faptul că nu ne împăcăm cu ideea existenţei păcatului produce toate dezastrele din viaţă. Poţi vorbi despre virtuţile nobile ale naturii umane, dar există ceva în natura umană care va râde în faţa oricărui ideal pe care-l ai. Dacă refuzi să accepţi că în fiinţele umane există viciu şi egoism, că există ceva de-a dreptul duşmănos şi rău, atunci, când păcatul îţi va ataca viaţa, vei face compromis cu el şi vei spune că n-are rost să lupţi împotriva lui.

Ţii cont că acesta este ceasul şi puterea întunericului sau imaginea pe care o ai despre tine însuţi exclude păcatul? Te împaci cu ideea existenţei păcatului în relaţiile şi prieteniile tale pământeşti? Dacă nu, el te va prinde la primul colţ şi vei face compromis cu el. Dacă te împaci cu ideea că există păcat, vei sesiza imediat pericolul – “Da, văd ce-ar însemna aceasta”. Recunoaşterea păcatului nu distruge baza prieteniei, ci stabileşte o acceptare reciprocă a faptului că temelia vieţii este tragică.

Fereşte-te întotdeauna de o evaluare a vieţii care nu recunoaşte faptul că păcatul există! Isus Cristos nu S-a încrezut niciodată în natura umană, totuşi El n-a fost niciodată cinic, niciodată suspicios, deoarece S-a încrezut pe deplin în ceea ce putea face El pentru natura umană. Omul curat, nu cel inocent, este un om în siguranţă. Omul inocent nu este niciodată în siguranţă. Oamenii nu trebuie să încerce să fie inocenţi. Dumnezeu le cere ca ei să fie curaţi şi virtuoşi. Inocenţa este o caracteristică a copiilor. Este un lucru condamnabil ca omul să nu se împace cu ideca existenţei păcatului.

Oswald CHAMBERS