In locul meu

Text: Marcu 15:6-15

Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” 2 Corinteni 5:21

Chiar în centrul credinţei creştine stă cel mai important fapt: Cristos a murit pentru noi. Gandindu-ne la cele ce s-au petrecut cu Baraba, vom vedea acest adevăr mult mai clar. Auzind strigătul mulţimii: „Baraba! Baraba!” în timp ce stătea în celula condamnaţilor la moarte , probabil că o transpiraţie rece i-a cuprins corpul. Apoi a auzit paşi ce se apropiau. Cheia se răsuceşte în zarul uşii. Uşa se deschide cu geamăt. Dar spre uimirea sa, este eliberat. Este liber! Un om numit Isus i-a luat locul.


Comentand evenimentul din viaţa lui Baraba, Donald Grey Barnhouse a scris: „El a fost singurul om din lume care a putut spune că Isus i-a luat fizic locul. Dar eu pot spune că Isus Cristos mi-a luat locul meu spiritual. Pentru că eu eram cel ce meritam moartea. Eu eram acela care meritam revărsarea maniei divine asupra mea. Eu meritam pedeapsa eternă în iazul de foc. El a fost dat pentru fărădelegile mele. A fost dat judecăţii din pricina păcatelor mele… Cristos a fost înlocuitorul meu. El plătea datoria faţă de justiţia şi sfinţenia divină. De aceea pot spune că întreg creştinismul se poate formula în trei fraze scurte: Meritam iadul; Isus a luat locul meu; nu-mi mai rămîne acum decat cerul Lui.”
Cristos a murit fizic pentru Baraba. El a murit spiritual în locul Fiecăruia dintre noi. Cand ne încredem în Cristos, ieşim afară din închisoarea morţii, la lumina strălucitoare a iertării şi a libertăţii. Ce adevăr uimitor! Cristos a murit pentru mine. El mi-a luat locul! – D.C.E.

Cristos nu a murit martir
Urcand calvarul greu,
Ci din dragoste S-a dat, iertînd
Păcatul tău şi-al meu.
„- Adams

Cristos ne-a luat locul pentru ca noi să avem pacea Sa; El a luat păcatul nostru pentru ca noi s-avem mantuirea Lui

Painea zilnica

N-am meritat, nu merităm

N-am meritat, nu merităm
Atâta bunătate, Tată
‘Naintea Ta ne aplecăm
Recunoștință înălțăm
Că-ndrumi viața noastră toată.

Cu-atâta generozitate
Ne-ai inundat și ne inunzi
Ne ușurezi din greutate
Aduci la viață stări uscate
Noi Te chemăm și Tu răspunzi.

Al Tău Cuvânt l-am neglijat
Dând zvonului prioritate
Dar har ceresc ai revărsat
Și iar pe noi ne-ai cercetat
Și faptele ne-au fost iertate.

Cârtirea a mocnit în noi
Și uneori a fost acută
Dar n-ai trimis adverse ploi
Și nici necazuri, nici nevoi
Ci-a Ta iubire ne-ntrecută.

N-am meritat dar ne-ai condus
Din biruință-n biruință
La părtășie ne-ai inclus
Și vindecare ne-ai adus
Să-nvingem orice neputință.

Cât infinitul Ți-e iubirea
Nu merităm, dar al Tău har
Aduce-n noi neprihănirea
Și gândul bun și Nemurirea
Și spiritul misionar.

N-am meritat, nu merităm
Atâta bunătate, Tată
‘Naintea Ta ne aplecăm
Recunoștință înălțăm
Că-ndrumi viața noastră toată.

George Cornici

Când a văzut Isus noroade multe

ReferințeMatei 5

Cand a vazut Isus noroade multe
Care veneau cu sufletu-nsetat
El s-a suit putin mai sus pe munte
Si ucenicii s-au apropiat.

Isus s-a asezat si-ntreaga gloata
Privea la EL c-o inima si-un gand
Iar El si-acum din nou ca altadata
Ca sa-i invete-a inceput spanand:

-Ferice e va spun de-aceia care
Ei sunt saraci in Duh pe-acest pamant
C-a lor e-mparatia cea mai mare
Imparatia Cerului cel Sfant.

-Ferice e de cei ce plang si-anume
De cei ce plang sub cruce aplecati
Si fiindca plang aici in asta lume
In Cer vor fi de-a pururi mangaiati.

Si toti I-l ascultau cu-n dor nespus
Si-n inima le patrundea Cuvantul
-Ferice de cei blanzi le-a zis Isus
C-aceia blanzi vor mosteni pamantul.

-Ferice e de-acei infometati
Si insetati dupa neprihanire
Caci pe vecie fi-vor saturati
In Cerul plin de Slava si Marire.

-Ferice-acei ce-n lumea trecatoare
Sunt milostivi si-au mila tot mereu
Caci in curand la Judecata mare
De ei avea-va mila Dumnezeu.

Si-L asculta multimea adunata
Caci inima Isus le-o deschidea
-Ferice-s cei cu inima curata
Caci ei pe Dumnezeu Il vor vedea.

-Ferice e, va spun ca sa se stie
De cei ce pacea cauta mereu
Caci impaciuitorii o sa fie
Numiti de-a purui fii de Dumnezeu.

-Ferice de acei care-ostenesc
Si-s prigoniti pentru neprihanire
Ca-mparatia Cerului primesc
Si fi-va partea lor de mostenire.

-Ferice e de voi cand suferiti
Ocara si minciuni si vorbe rele
Si pentru Mine sunteti prigoniti
De-acei care au suflete rebele.

Deci bucurati-va atunci, va veseliti
C-aveti in Cer rasplata si comori
La fel ca voi au fost dispretuiti
Proorocii inainte mergatori.

 Daniel Hozan 

Psalmul 25

Înalț o Doamne, sufletul la Tine
În Tine mă încred și-mi pun temei
Să nu fiu dat în lume de rușine
Să nu se bucure vrășmașii mei.

Da, toți cei ce nădăjduiesc în Tine
Nu vor fi dați rușinii nicidecum
Ci vor fi dați aceia de rușine
Ce făr’ temei Te părăsesc pe drum.

A Tale căi mi-arată și mă-nvață
Al Mâtuirii Domn, nădejdea mea
În adevărul Tău să-mi dai povață
Căci veșnică e bunătatea Ta.

Tu Doamne ai eternă îndurare
Te rog mă cercetează cu blândețe
Nu-Ți aminti fărădelegi amare
Nici tot ce am greșit din tinerețe.

Mă amintește după bunătate
Și după minunata-Ți îndurare
Căci bun e Domnul și e drept in toate
La păcătoși le-arată-a Lui cărare.

Pe cei smeriți ajută în umblare
În tot ce este drept pe-acest pământ
A Lui cărări sunt numai îndurare
Celor ce țin cerescu-I legământ.

Te rog o Doamne pentru al Tău Nume
Îmi iartă Tu fărădelegea-ntregă
Acelui care teama-I poartă-n lume
Domnu-i arată calea ce s-aleagă.

Iar el va locui în fericire
Sămânța lui țara vor stăpâni
Domnul le va fi prieten cu iubire
Și învățați prin legămînt vor fi.

Spre Domnul necurmat întorc privirea
Căci El din laț picioerele-mi va scoate
Privește-mă și-mi vezi nenorocirea
Sunt părăsit dar Tu ești Cel ce poate.

Neliniștea din inimă îmi crește
O scapă-mi din necaz întreaga soartă
La truda mea de ticălos privește
Păcatele pe toate mi le iartă.

Sunt mulți vrășmasii mei, Îi știi prea bine
Mă urmăresc cu ură și mă sapă
Nu mă lăsa să fiu dat de rușine
Păzește-mi Doamne sufletul, mă scapă!

Mă ocrotească nevinovăția,
Și-a Ta neprihănire am nădejde
Ești Dumnezeu, a Ta-i Împărăția
Pe Israel din toate-l izbăvește

Daniel Hozan

Psalmul 15

Mă-ntreb o Doamne Sfinte
Cine-o să locuiască
În Cortul Tău Părinte
În gloria Cerească?

Și cui e cu putință
De-aici de pe pământ
Să-și facă locuință
Pe Muntele Tău Sfânt?

Numai acela care
Arată prin trăire
C-a vieții lui umblare
E în neprihănire

El voia Ta o face
Și Ție se supune
Din inimă cu pace
El adevărul spune

Cuvinte chibzuite
Cu limba lui rostește
Și-oricîte-ar fi ispite
Deloc nu clevetește

El nici un rău nu face
Celor ce-l înconjoară
Trăind cu toți în pace
El nu le-arucă-ocară

El nu se-mprietenește
Cu omul cel fățarnic
Ci cu dispreț privește
Pe omul rău și-obraznic

Cinstirea e cununa
Ce-o pune-n orice vreme
Pe-acel ce-ntotdeauna
De Dumnezeu se teme

El vorba nu-și retrage
Când face-un legământ
Chiar pagubă de-ar trage
Cuvântul e cuvânt

Nu ia deloc dobânda
Din ajutorul dat
Nici mită spre osânda
Celui nevinovat

Cel ce așa se poartă
Nu se va clătina
Și-n Cer pe Sfânta Poartă
Cu Slavă va intra.

Daniel Hozan 

Cântă-i fiului slăvit!

Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile.
A Lui să fie slava în veci! Amin. Rom. 11:36.

Când pentru neprihănire
Frate fi-vei prigonit,
Înalță-i laudă, mulțumire
Fiului ce s-a jertfit!

El veni umil în lume
Ca un Miel blând, fără glas,
Asupra-i luând păcat în spume –
Salvă viața din impas.

Viața noastră a tuturor
Era în Mâna Lui! Știa,
Ca să-și sfințească un popor
Va trebui ca crucea grea

Să o îndure în tăcere.
În corp stins spre Dumnezeu
Strigat-a: ”Iartă-i! ” cu putere,
”Nu știu ce fac o, Domnul Meu! ”

Și a îndurat batjocorit
El, Fiu Sfânt de Dumnezeu,
Cel prin care a fost zidit
Tot ce vede ochiul tău,

Tot, ce mintea nu pătrunde,
Nepricepând tot niciodat’ –
Lăsă slavă, știind unde
El, glorios Fiu de ‘Mpărat

A venit și pentru cine.
Și azi, fără număr gloată
Prin El, ce s-a dat pe Sine
Pot aduce lauda toată:

Dumnezeului măririi
Creatorului slăvit,
Fiului Jertfei, Iubirii
Ce-a mers făr’ glas în pas smerit

Ducând crucea în tăcere,
Văzând rodul cel bogat.
Rabdă frate și-n veghere
Laudă-l pe Împărat!

Când pentru neprihănire
Frate fi-vei prigonit,
Din toată inima-n iubire
Cântă-i Fiului slăvit!

Înalță-i glorii, plecăciune
Vei avea, ai viață-n El!
Ne-a scăpat din grea genune –
Domnul Sfânt – Emanuel!

Lidia Cojocaru 

Ce bine-i dincolo de soare!

Dar acum s-a arătat o neprihănire (dreptate) pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii. Romani 3:1

Pe drept declară înţeleptul: nimic nu este nou sub soare!
Însă rămâne o-ntrebare: dar dincolo de el, ce-i oare?
E Dumnezeu, ce ţine toate, e Dumnezeu ce totul poate!
înconjurat de îngeri care îi cântă veşnic osanale!

Am fost adus din nefiinţă de Cel ce-i din eternitate
şi sunt lăsat un timp sub soare să mă decid pentru DREPTATE!
Dar nu aici e Adevărul, acel ce este cu A mare
A fost şi El aici o vreme; acum e dincolo de soare!

A fost născut ca OM sub soare, a suferit şi-a fost plecat
şi ispitit ca fiecare; dar n-a comis niciun păcat.
El a venit pentru Dreptate şi-a fost pe cruce răstignit,
Abandonându-se în totul, doar Tatălui, căci L-a iubit!

E planul dragostei eterne ce-i întocmit din veşnicie,
şi n-aş fi fost în cunoştinţă că mi se pregătise mie.
Dar? … totu-i Har, fără-ndoială, să nu mai am nicio-ntrebare,

Voi fi cu El în fericire în Ţara dincolo de soare!

Petru Ion

Urmând desăvârșirea

Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe;
cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine este sfânt să se sfințească
și mai departe! Apoc. 22: 11

Ref. : 2 Tim. 3:1-7; 3:13-17;  Tit 1:9,16; 1 Tim. 4:1;
1 Tim. 6:20; 2 Tim. 1:13, 2: 16; 4: 3; 2 Tes. 2:11.

Urmând desăvârșirea

Să știi, ca-n zilele din urmă vor fi vor fi vremuri grele:
Mulți vor ieși din turmă, prisosind în rele…

Fi-vor iubitori de sine, de bani iubitori,
Trufași, lăudăroși în sine, nemulțumitori,

Fără dragoste firească, de părinți neascultători,
Făr’ evlavie cerească – fi-vor hulitori.

Clevetitori, neînduplecați, neiubitori de bine,
Neîmblânziți, neînfrânați, vânzători în fine,

Îngâmfați, obraznici, mai mult plăceri iubind,
În formă de evlavie vajnici, pe Dumnezeu tăgăduind,

Vor învăța întotdeauna, fiind departe de știința:
Adevăr în calea bună, la deplină cunoștință.

Răi și înșelători, din rău în rău vor merge,
În rătăcirea lor, minciuna vor culege.

Fiind amăgiți, credința lepăda-vor.
În vorbe goale iscusiți: seduce-vor, tenta-vor.

Căci când nu suferă poporul, învățătura sănătoasă
Vine-n grab’ rătăcitorul, cu ”știința” lui aleasă…

Și atunci se laudă cu Dumnezeu, cu faptele tăgăduiesc
Conduși de orice rău, în nelegiuiri sporesc.

Tu, auzind, luând aminte la ce ai învățat
Rămâi în lucruri sfinte, deplin încredințat.

Toată scriptura-i insuflată de Dumnezeu și de folos,
Să-nvețe, să mustre-i dată, să-ndrepte spre Hristos.

Adevărata-nțelepciune e-n neprihănire,
Destoinic în fapte bune, urmezi desăvârșirea.

Credința, dragostea-n Hristos, să-ți fie îndreptar.
Respinge ce nu-i de folos! Păzește ce-ai în dar…

Lidia Cojocaru

Te-ai apropiat…

Te-ai apropiat de noi
Când mergeam spre-ntunecare
Și ne-ai dat cuvinte noi
Să ne dea orientare.

Chipu-Ți blând ne-a-nseninat
C-am simțit neprihănire
Mire drag, nu ne-ai uitat
Ci ne-ai dat o moștenire.

Din privire-am înțeles
Că vrei viața să ne fie
Hărnicie la cules
Și izvor de apă vie.

Te-ai apropiat spunând
Vorbele-Ți convingătoare
Pentru suflet, pentru gând
Pentru veșnica lucrare.

Ne-ai convins, ne-ai explicat
Ce înseamnă Nemurire
Și de-aceea Te-am urmat
O, ce dulce amintire!

Și de-atunci ne însoțești
Singuri n-am fost niciodată
La necaz ne întărești
Să ajungem la răsplată.

Ce-ai promis s-a împlinit
Visteria este plină
Și de când Te-am întâlnit
Zilnic, ne înviți la Cină.

Lângă Tine azi și-n veci
E supremă împlinirea
Știm că de la noi nu pleci
Și că-n Tine e iubirea.

George Cornici

Adevărul

Cuvântul Tău, o Doamne-i adevărul!
Şi Duhul Sfânt pe care ni L-ai dat,
Aşa cum ne-a-nvăţat Mântuitorul,
Căci adevărul ne-a răscumpărat.

Veniţi deci ca să spunem adevărul,
Căci adevărul liberi ne-a făcut,
Aşa cum i-a-nvăţat Mântuitorul
Pe-aceia care-n El s-au încrezut.

Aceasta este calea cea curată,
Pe care cei neprihăniţi s-au dus,
Viaţa, adevărul fără pată,
Şi calea veşniciei, e Isus.

E-adevărat că adevărul doare,
Dar trebuie să-l spui neapărat,
Căci în minciună omenirea moare,
Dar adevărul ne-a răscumpărat.

Deschide Doamne ochii, prin credinţă
Să vadă fraţii adevărul sfânt!
Şi să ne-ntoarcem toţi la pocăinţă,
Şi să trăim cum scrie în Cuvânt.

Pe munte sus, în slava fericirii,
Vor locui doar cei adevăraţi,
Când noi din-inimă vestim Cuvântul,
Şi adevărul îl vestim la fraţi.

Minciuna rea şi prefăcătoria,
E uniforma celui păcătos,
Oricine nu trăieşte adevărul
Îmbracă haina celui mincinos.

Dezleagă-te din lanţul urâciunii,
Şi spune adevărul tuturor!
Să ne lăsăm de patima minciunii,
Căci păcătoşii în minciună mor.

Căci numai dacă noi iubim minciuna,
Şi mai privim spre ea şi tu şi eu,
Nu vom intra în Ţara Fericirii,
Căci adevărul sfânt e Dumnezeu!

De vom intra la nuntă fără haină,
De vom intra la cină dezbrăcaţi,
Cuvântul cel adevărat ne spune:
Vom fi legaţi şi-afară aruncaţi.

Vă amintiţi de pilda cu nuntaşii,
De omul care nu s-a pocăit,
Chiar dacă vii şi stai în adunare,
De nu eşti sincer, vei fi pedepsit.

Aşa ca Anania şi Safira,
E soarta celor care vor minţi.
Un faţa adevărului cel veşnic,
Toţi mincinoşii se vor prăbuşi.

Nu-i glumă fraţi, minciuna e fatală!
Doar adevărul ne va izbăvi!
Minciuna e o cursă, o momeală,
Ea îţi oferă bani şi bogăţii.

Iar martorul cel mincinos rămâne
Să fie judecat şi pedepsit,
În marea zi, în ziua care vine,
Cu toţi aceia care au minţit.

Căci prin minciună, vechea Izabelă,
Prin martori mincinoşi ea l-a ucis
Pe-acel Nabot, pe omul fără vină,
Luându-i via, după cum e scris.

Şi bietul Iosif pus în lanţuri grele,
În temniţă a stat, a suferit,
Din cauză că femeia păcătoasă,
Pe Potifar în faţă l-a minţit.

Şi vai, ce mulţi copii iubesc minciuna!
Minţind pe tata şi pe mama lor,
Căci mincinosul minte totdeauna,
Indiferent copil e, sau major.

Şi ce ravagii! Chiar şi credincioşii
Se mai ascund, că doar n-o fi păcat,
Se mai unesc şi ei cu mincinoşii
Şi nu declară tot ce-au câştigat…

Şi câte învârteli şi dedesupturi!
Se fac alegeri „libere”, să ştiţi,
Dar cum se poate? unii prin minciună
Să stăpânească peste pocăiţi!

Minciuna însă n-are temelie,
Când bate vântul se va clătina,
Căci ea se-nalţă numaidin mândrie,
Dar nu rezistă, se va spulbera.

Şi ce folos de cele adunate?
Când adevărul nu l-ai apărat…
Sărmane om, chiar de-ai avea palate,
Pe mincinoşi vrăjmaşul i-a-nşelat.

Isus a zis: pe calea pocăinţei
Tu frate vei ajunge mântuit,
Minciuna zice: „luptă-te cu alţii,
Că doar aşa vei ajunge vestit!”

De ce să stai în praf, în umilinţă,
Când poţi să stai pe scaune de onor!
Dar mântuirea-i numai prin credinţă,
Nu-i prin onoarea dată de popor!

Făţărnicia frate, şi minciuna,
I-a înşelat pe-atâţia muritori,
Şi s-au pierdut pe veci, pe totdeauna,
Ei au căzut, chiar de-au urcat în nori.

Bărbatul care şi-a minţit soţia
Soţia care-a procedat la fel,
Judecătorul care-nchide ochii,
Tot mincinos e declarat şi el.

Şi vai, ce mulţi se-ascund după minciună!
Căci adevărul pare îngropat;
Zic mincinoşii care se adună:
„Că a minţi, n-ar fi aşa păcat…”

Dar tatăl ei nu-i adevărul, frate,
Minciuna e unealta celui rău,
Prin ea vrăjmaşul nostru ne desparte
De pocăinţă şi de Dumnezeu.

De-ai ştiut aceasta, şi-ai iubit minciuna,
Eşti cât se poate de greşit, de laş,
Chiar dacă vii aici la adunare,
Cu adevărul tu te faci vrăjmaş.

Să ne lăsăm de patima murdară!
În adevăr veniţi ca să trăim!
Să dăm păcatul, tot ce-i rău, afară!
Şi de minciună să ne pocăim!

Ea este soră şi cu lăcomia,
Căci pentru bani, se strecoară minciuni,
Ea ne aduce-n suflete mândria,
Şi-atâtea alte patimi, stricăciuni.

Ea stă ascunsă-n haine foarte fine,
De eşti atent, o poţi descoperi
În omul care înainte-ţi vine
Cu vorbe dulci, cu prefăcătorii.

Dar orişicât ţi-ar spune el din Carte,
Îl vezi că-i rece, că e prefăcut,
Iar adevărul stă de el departe,
Căci adevăru-i sfânt de la-nceput.

Un adevăr e flacără, căldură,
Minciuna-i rece ca şi un gheţar,
Chiar dacă-ţi spune multe din Scriptură,
Nu-i bucurie, nu e nici un har.

Vedeţi pe câte laturi ne atacă,
Minciuna cea de veacuri un război,
Să minţi şi tu, să mint şi eu oleacă,
Minciuna rea se ţine după noi.

Te îngrozeşte parcă adevărul,
Când ne arată tot ce e murdar,
Căci mântuirea nu-i prin iscusinţă,
Doar adevărul ne aduce har.

Căci nu averea, titlul sau onoarea,
Ne duce-n ceruri lângă Dumnezeu,
Ci pocăinţa, dragostea, răbdarea,
Şi adevărul, cât ar fi de greu.

Dar nu-nţeleg sărmanii prefăcuţi
Că trebuie întâi să ne smerim,
Isus Hristos ne porunceşte astăzi,
Să ne întoarcem, să ne pocăim.

Hristos în faţa lui Pilat răspunde,
Şi la preoţi adevărat le-a spus,
Cu preţul vieţii, Domnul nu se-ascunde,
Căci El e adevărul sfânt de sus.

Ce facem noi trecând prin strâmtorare?
Vom spune adevărul, sau minţim?
Minciuna e să ştiţi şi lepădare,
De frica morţii noi tăgăduim.

Apostolul s-a blestemat pe sine
Că nu-L cunoaşte, însă a minţit,
Şi doar atunci când a cântat cocoşul,
De Domnul lui din nou şi-a amintit.

Nu poţi cu firea, dând cu pumnul frate,
Să biruieşti minciuna celui rău,
Căci izbăvirea noastră de păcate,
E prin Isus, Fiul lui Dumnezeu.

Dar ce e rău, e că împotrivirea
Ne poartă-n valuri greu de biruit,
Când omul vrea cu mintea şi cu firea,
Să lupte, şi să fie mântuit.

Sărmanul Petru s-a convins la urmă,
Că vitejia nu e un pumnal,
Căci numai Domnul ne va trece marea,
Şi vom ajunge dincolo, la mal.

Nu mai ştirbiţi lucrarea mântuirii
Cu tot ce e străin şi omenesc,
Lăsaţi-vă de gândurile firii,
Şi cereţi harul Tatălui Ceresc!

Prin adevăr, prin focul Cincizecimii,
Să mai topim gheţarii din popor!
Să cerem fraţi, puterea înnălţimii,
Să cerem de la Domnul ajutor!

Să ridicăm ologii de pe vatră
Prin Duhul Sfânt, aşa ca la-nceput!
Să schimbe Domnul inima de piatră
La toţi aceia care au crezut!

Să scoatem „baalii” toţi din adunare!
Pe-acei ce vin cu prefăcătorii!
Să cerem de la Domnul cercetare!
Să ne trimită ploile târzii!

Ne-am săturat de cloaca cea amară,
De ape tulburi care-mbolnăvesc,
Avem nevoie de lumină clară,
Şi de puterea Tatălui Ceresc!

Veniţi să spunem lumii adevărul!
Să spunem şi la fraţi ce-i de făcut
Să ne întoarcem la Mântuitorul!
La dragostea dintâi, de la-nceput.

Să părăsim minciuna şi păcatul,
Căci Domnul vine, fraţilor, curând!
Să stăm în aşteptare, în veghere,
În adevărul Domnului umblând

Te poţi lăsa sărmane de minciună,
E foarte greu, dar cere ajutor!
Căci adevărul ne va da cunună,
Dar mincinoşii în pedeapsă mor.

Şi vai, în câte feluri se mai minte!
Minciuna e un mare dicţionar,
Şi glumele sunt tot minciuni scornite,
Aruncă-le te rog din buzunar!

Nu-ţi face listă să le pui în frunte,
Sau pe la mijloc, când ai predicat,
Căci glumele şi vorbele uşoare,
Sunt tot minciuni, ce tu le-ai strecurat.

Şi predica din prefăcătorie,
Să mă iertaţi, ea nu revarsă har,
Sărmanul om se luptă şi nu ştie,
Că toată truda lui e în zadar.

Şi rugăciunea, şi cântarea, frate,
Doar de pe buze, n-are mângâieri,
Din inimă, lucrările predate
Ne-aduc de sus dumnezeieşti puteri.

Precum se vede, omul vechi e ciumă,
El este condamnat la răstignit,
De fapt, păcatul care îl sugrumă,
Acesta trebuieşte pedepsit.

Dar noi îl punem pe altar să steie,
Îl respectăm pe omul cel firesc,
Şi-i cerem adevăruri să ne deie,
Dar bieţii oameni nu se pocăiesc.

Şi uite-aşa, nădejdi înşelătoare,
E masa noastră deseori, să ştiţi,
Căci ne hrănim cu lucruri pieritoare,
Şi ne-nşelăm că suntem mântuiţi.

Vorbim adesea şi despre răpire,
Şi slava-n care o să locuim,
Dar pocăinţa pare rătăcire,
Căci nu ne place să ne pocăim.

Cămilă dragă, acul e subţire,
Cum vei străbate, ştie Dumnezeu,
Voi fraţi zgârciţi, Isus Hristos vă spune
Că veţi ajunge-n ceruri foarte greu.

Şi cei săraci, mai mint şi ei de frică,
Şi caută adăpostul în minciuni,
Nu prin minciună omul se ridică,
Ci când înalţă sfinte rugăciuni.

Şi-acei a cu păcatele ascunse,
Pe jumătate le-au mărturisit,
Şi uită că-naintea Celui Veşnic
Orice păcat va fi descoperit.

Precum se vede, nu-i nici o scăpare,
Doar adevărul ne va izbăvi!
Căci nu există ascunziş sub soare
În care noi scăpare vom găsi.

Şi-apoi de ce să fugi? când Domnul cheamă
Să ne lăsăm de lanţul cel străin!
Căci unii strigă: „Ajutor! Salvare!”
Dar de minciună încă se mai ţin.

Deschide Doamne ochii prin credinţă!
Să vadă fraţii adevărul sfânt!
Şi să ne-ntoarcem toţi la pocăinţă,
Şi să trăim cum scrie în Cuvânt!

Şi-atunci nădejdea nu ne mai înşeală,
Când noi prin Duhul suntem ancoraţi,
În locul unde nu e îndoială,
În locul sfânt, cu-acei răscumpăraţi.

Afară vor rămâne mincinoşii
Şi cine a iubit ce e păcat,
În ceruri vor ajunge credincioşii
Ce adevărul veşnic l-au păstrat.

Dionisie Giuchici