14 Octombrie

Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Christos Isus, Domnul meu.” Filipeni 3:8

Cunoaşterea spirituală a lui Christos este o cunoaştere personală. Nu pot să-L cunosc pe Isus prin întâlnirea unei alte persoane cu El. Nu, trebuie să II cunosc eu însumi, trebuie să îl cunosc pe răspunderea mea. Ea este o cunoaştere inteligentă. Trebuie să îl cunosc pe El, nu din vise şi viziuni, ci aşa cum îl descoperă Cuvântul Său. Trebuie să cunosc natura Lui, Divină şi umană. Trebuie să cunosc îndatoririle Lui, atributele Lui, lucrările Lui, ruşinea Lui şi slava Lui. Trebuie să meditez la El până când ajung să pricep „împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea” şi să cunosc „dragostea lui Christos, care întrece orice cunoştinţă” (Efeseni 3:18-19).

Trebuie să fie o cunoaştere afectivă. într-adevăr, dacă îl voi cunoaşte cât de puţin, îl voi iubi. O uncie de cunoaştere din inimă este mai preţioasă decât o tonă de învăţare cu mintea. Cunoaşterea noastră despre El trebuie să fie o cunoaştere mulţumitoare. Când îl cunosc pe Mântuitorul, mintea mea se umple până sus. Simt că am căpătat lucrul după care tânjeam. Isus spunea: „Eu sunt pâinea vieţii; cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată” (loan 6:35). În acelaşi timp, trebuie să fie o cunoaştere captivantă. Cu cât cunosc mai mult despre Prea Iubitul, cu atât vreau să aflu mai mult. Cu cât urc mai sus, cu atât mai înalte vor fi culmile care îmi cheamă paşii. Vreau să iau tot ce pot să iau.

Ca şi comoara zgârcitului, aurul mă va face mai lacom. În concluzie, această cunoaştere a lui Christos Isus va fi cea mai fericită cunoaştere. De fapt, va fi atât de înălţătoare, încât mă va purta deasupra încercărilor, îndoielilor şi durerilor. Cât timp mă voi bucura de ea, voi fi mai mult decât „omul născut din femeie”, care „are viaţa scurtă, dar plină de necazuri” (Iov 14:1). Mă va înfăşură în nemurirea Mântuitorului veşnic viu, şi mă va încununa cu coroana de aur a bucuriei Sale. Vino, suflete, aşează-te la picioarele lui Isus şi învaţă de la El astăzi.

Meditaţii C. H. Spurgeon

La început

Răbdarea mântuiește și dărâmă
Dărâmă lumea-n care ai fost prins,
Lanțurile vremii le sfărâmă,
Răbdarea-i focul vieții de nestins,
Înțelepciunea creștetului nins,
Mintea cea dintâi și de pe urmă!

Și toate sunt născute din Cuvânt,
Cuvântul care-i scris în Cartea Sfântă,
Cuvântul ce se naște și frământă
Lutul amestecat cu Duhul Sfânt,
Frământat când Dumnezeul cântă,
Și precum apa preschimbată-n vin la nuntă
A apărut omul pe pământ!

La început era doar omul și natura,
Și liniște era și armonie,
Nu se născuse frica, nu apăruse ura,
Erau doar vise și flori de păpădie,
Era doar pacea dată de armonie
Și–un tată ce-și privea cu duioșie
Pe drumul vieții sale, creatura!

Nicu Hăloiu 

A înflorit liliacul

A înflorit liliacul, natura-şi schimbă haina,
Sub ştreşini rândunele-şi fac cuibul, an de an,
Duios îşi cântă bobul, sub brazda rece taina,
Murind spre nemurire, dezvăluie un plan.
În lujerul ce urcă mai sus, înspre lumină,
Stă o nădejde vie, parfum de primăveri,
Prin seva vieţii curge o pronie divină,
Splendorile iubirii, născute din dureri.

Ce doină şi ce stihuri pot oare să descrie,
Un plai mai mioritic ca plaiul românesc?
Descopăr în izvoare o caldă melodie,
E plânsetul planetei, fior nepământesc.
Îmbrăţişează zarea, pământul cu ardoare
Şi din sărutul tandru se naşte-o nouă stea,
Luceafărul ce-aduce lumină şi culoare,
Un curcubeu ce leagă pe om, de Golgota.

A înflorit liliacul, natura-şi schimbă haina,
Sub ştreşini rândunele-şi fac cuibul, an de an,
Duios îşi cântă bobul, sub brazda rece taina,
Murind spre nemurire, dezvăluie un plan.
În strânsă simbioză, ambrozia şi nectarul,
Hrănesc ca în vechime, adapă ca-n trecut,
Binecuvântă Doamne şi înmulţeşte harul,
Desăvârşeşte omul şi fă-l ca la-nceput!

Să fie comuniune, să fie părtăşie,
Să nu cunoască starea de vină şi păcat,
Pune un Duh statornic şi-n trup natură vie,
Să laude creaţia pe Cel ce a creat.
Iar clipele rămase, să fie spre sfinţire,
Continuă şlefuire, o jertfă pe altar,
Din inimă curată dorim o revenire,
Primeşte-ne Părinte, în dragoste şi har!

Lucica Boltaşu

Complexul „batranul Charlie”

Text: Coloseni 3:16-25

Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni.” Coloseni 3:23

Cuvântul: „orice” din Coloseni 3:23, cuprinde o mulţime de îndatoriri. El le cere creştinilor să fie cu toată inima în orice efort nobil care merită să fie depus. Aceasta înseamnă că trebuie să dăruim aceeaşi răbdare sarcinilor uşoare ca şi celor importante. Evanghelistul Sam Jones se referea adeseori la un cal al tatălui său, pe care-l botezaseră „Bătrînul Charlie”. Cînd animalul era prins la plug, se dădea înapoi şi devenea o problemă. Dar cand era înhămat la şareta cu roţi vopsite în roşu cu hamurile de lux, îşi ridica capul sus şi era plin de vigoare şi încantare. Nu era niciodată nevoie să-l struneşti sau să-l loveşti cu biciul. Se părea că acestui cal îi plăcea să fie văzut cu harnaşamentele de paradă – în special cand greutatea pe care o avea de cărat era mică.

Sam Jones a spus: „Natura umană este asemănătoare acestui cal. Unii oameni pur şi simplu nu lucrează pentru Domnul în umilinţă. Trebuie să aibă un birou proeminent cu un titlu sonor ca să facă ceva pentru El”. Cat de contrar este acest lucru spiritului creştin! Orice ocazie de-a aduce glorie lui Dumnezeu nu trebuie niciodată considerată prea mică pentru a nu investi eforturile noastre cele mai bune.
Nu are importanţă cat de umile sunt sarcinile, dacă ele fac parte din datoriile noastre, trebuie să le vedem ca fiind lucrarea de slujire pentru Dumnezeu şi trebuie să le facem cu bucurie, fără să ne plangem şi să căutăm satisfacerea eului. Să nu ne dăm înapoi atunci cînd ne stă în faţă un lucru dificil şi fără recompense. Făcînd toate lucrurile „din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni”, vom fi feriţi să nu dobandim complexul „bătranului Charlie”. – H.G.B.

Nimic nu e pierdut ce-i pentru Domnul;
Chiar lucrul cel mai mic sub soare,
Cînd are privirea Lui aprobatoare
Devine fapta lumii cea mai mare. ”      – Anonim

Lucrurile mici devin lucruri mari atunci cand sunt făcute cu dorinţa de a fi pe placul lui Dumnezeu.

Painea zilnica

Iarna

Lumină înghețată
Picură din cer înmiresmat,
Albind şi pe față,
Şi pe-orice trup îndurerat.

Lumină-nghețată
Albeşte pur orice în jur,
Pecete e stânca măreață
Şi pomii di-mprejur…

Natura aşteaptă supus
Albitul ce pică de sus,
Mărgăritare primeşte suferința
De frig, în care şi-a supus voința. .

Lumina-nghețată
Veghează lunga ei odihnă,
Punându-i lin pe față
Mahrama de virgină…

Cristale de lumină
Joacă voios pe-orice drum,
Îmbie pelerini să vină,
Albind şi umbra lor de fum…

Şi îi îndeamnă să-şi albească
Veşmântul lor de logodiți
Ca-n nunta cerească
Să fie de Mire primiți…

Să rabde suferința
Şi frigul greu acestei lumi,
C-aşa primi-vor biruința,
Înaintând curat pe culmi…

Pascariu Cristina Mădălina 

Personalitatea

„Ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una.” loan 17:22

Personalitatea este acea parte unică, incalculabilă la care ne referim când vorbim despre noi înşine ca fiind diferiţi de oricine altcineva. Personalitatea noastră este prea vastă ca s-o putem cuprinde cu mintea.

O insulă în mijlocul mării poate fi doar vârful unui munte uriaş. Personalitatea este ca o insulă: nu cunoaştem nimic despre marile adâncimi ale fiinţei noastre, de aceea nu ne putem estima corect. Începem prin a crede că putem, dar curând realizăm că există o singură Fiinţă care ne înţelege, şi acea Fiinţă este Creatorul nostru.

Personalitatea este caracteristica omului spiritual, aşa cum individualitatea este caracteristica omului natural). Domnului nostru nu i se aplică termenii de individualitate sau independenţă, ci numai acela de personalitate. „Eu şi Tatăl una suntem.” Natura personalităţii este să fie unită cu o altă personalitate: poţi ajunge la adevărata ta identitate numai atunci când eşti unit cu o altă persoană. Când un om se întâlneşte cu dragostea sau cu Duhul lui Dumnezeu, este transformat; el nu mai insistă asupra individualităţii sale separate.

Domnul nostru nu a insistat niciodată asupra individualităţii sau a unei poziţii de izolare a unei persoane, ci asupra personalităţii: „Ca ei să fie una cum Noi suntem una”. Daca Îi predai lui Dumnezeu dreptul pe care-l ai asupra ta, natura reală a personalităţii tale îi răspunde imediat lui Dumnezeu. Isus Cristos eliberează personalitatea: chiar şi individualitatea ta este transformată.

Elementul transformator este dragostea, devotamentul personal faţă de Isus. Dragostea este revărsarea unei personalităţi în părtăşie cu o altă personalitate.

Oswald CHAMBERS

Ai Lui!

“Ai Tăi erau. şi Tu Mi i-ai dat” Ioan 17:6

Misionarul este omul pe care Duhul Sfânt la făcut să înţeleagă cuvintele: “Tu nu eşti al tău”. A spune “Nu mai sunt al meu” înseamnă a fi ajuns la o poziţie înaltă in nobleţea spirituală. Natura adevărată a vieţii, în goana de fiecare zi, se vede în predarea mea deliberata lui Isus Cristos, preferându-L pe El mai presus de orice altceva. Duhul Sfânt îmi prezintă natura lui Isus ca să mă facă una cu El, nu ca să devin un “trofeu” expus în vitrină. Domnul nostru n-a trimis în lucrare pe nici unul dintre ucenici pe baza a ceea ce a făcut El pentru ei.

Numai după înviere, când ucenici au înţeles, prin puterea Duhului Sfânt, cine era Isus cu adevărat, le-a spus El: “Duceţi-vă!””Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte…, nu poate fi ucenicul Meu”; nu e vorba că nu poate fi bun sau drept, ci că nu poate fi omul pe care Isus să scrie cuvintele Al Meu. Oricare dintre relaţiile pe care Domnul nostru le menţionează în versetul de mai sus poate fi o relaţie care concurează cu relaţia cu El. Poate prefer să-i aparţin mamei mele, soţiei mele sau mie însumi, in acest caz, Isus îmi spune: “Nu poţi fi ucenicul Meu”. Aceasta nu înseamnă că nu voi fi mântuit, ci înseamnă că nu pot fi pecetluit cu cuvintele Ai Lui.

Domnul face din ucenicii Săi proprietatea Sa. El devine răspunzător pentru ei. “îmi veţi fi martori.” Dorinţa din inima ucenicului nu este de a face ceva pentru Isus, ci de a fi o plăcere desăvârşită pentru El. Secretul unui misionar este acesta: “Eu sunt al Lui şi El Îşi împlineşte planurile prin mine”.

Fii cu totul al Lui!

Oswald Chambers

Natura şi faptele

“Dacă dreptatea voastră n-o va întrece pe cea a cărturarilor si a fariseilor, nicidecum nu veţi intra în împărăţia cerurilor.” Matei 5:20

Caracteristica unui ucenic nu este aceea că el face fapte bune, ci aceea că motivaţiile lui sunt bune, deoarece el a fost făcut bun prin harul supranatural al lui Dumnezeu. Singurul lucru care depăşeşte calitatea de a face bine este acela de a fi bun. Isus Cristos a venit să pună o nouă ereditate în orice om care Ii dă voie să facă acest lucru: ereditatea aceasta va depăşi dreptatea cărturarilor şi a fariseilor. Isus spune: ” Dacă sunteţi ucenicii Mei, trebuie să fiţi drepţi nu numai in trăirea voastră, ci şi în motivaţiile voastre, în aspiraţiile voastre, în gândurile cele mai tainice ale minţii voastre”.

Motivaţiile noastre trebuie să fie aşa de curate, încât Dumnezeul cel Atotputernic să nu vadă nimic de condamnat. Cine poate sta în lumina veşnică a lui Dumnezeu, iar El să nu aibă nimic de condamnat? Numai Fiul lui Dumnezeu, iar El susţine că, prin Răscumpărarea Lui, poate pune în orice om propria Lui natură, făcându-l să fie la fel de nepătat şi de simplu ca un copil. Puritatea pe care o cere Dumnezeu este imposibilă dacă eu nu pot fi refăcut în interiorul meu, şi tocmai aceasta este ceea ce Isus şi-a asumat să facă prin Răscumpărarea Lui. Nici un om nu poate ajunge curat prin respectarea unor legi. Isus Cristos nu ne dă legi şi reguli; învăţăturile Lui sunt adevăruri ce pot fi interpretate numai prin natura pe care El o pune în noi.

Marea minune a mântuirii aduse de Isus Cristos este aceea că El schimbă ereditatea noastră. Nu schimbă natura umană, ci schimbă izvorul.

Oswald CHAMBERS

Fă un pas înainte in privinţa muncii de rând

“Şi pe lângă aceasta adăugaţi” 2 Petru 1:5, KJV

Voi aţi moştenit natura divină, spune Petru în acest pasaj (v. 4), acum concentraţi-vă atenţia şi formaţi-vă obiceiuri, daţi-vă silinţa, folosiţi-vă mintea. “A adăuga” implică tot ce înseamnă caracter. Nici un om nu se naşte, fie în mod natural, fie în mod supranatural, cu caracter: el trebuie să-şi formeze caracterul. Nu ne naştem nici cu obiceiuri; trebuie să ne formăm obiceiuri pe baza noii vieţi pe care Dumnezeu a pus-o în noi. Nu suntem meniţi a fi nişte exemplare luminate, ci oameni obişnuiţi din viaţa obişnuită, care arată minunea harului lui Dumnezeu în ei.

Munca de rând este piatra de încercare a caracterului. Marea piedică din viaţa noastră spirituală este aceea că noi căutăm să facem lucruri mari. Însă “Isus a luat un ştergar… şi a început să spele picioarele ucenicilor” Sunt perioade când nu există nici iluminare şi nici un entuziasm deosebit, ci doar rutina zilnică, obligaţiile obişnuite. Rutina este modul lui Dumnezeu de a lucra în viaţa noastră între momentele noastre de mare inspiraţie. Nu aştepta ca Dumnezeu să-ţi facă întotdeauna parte de momente palpitante, ci învaţă să trăieşti în domeniul muncii de rând prin puterea lui Dumnezeu.

“A adăuga” este dificil. Noi spunem că nu ne aşteptăm ca Dumnezeu să ne ducă în cer pe petale de flori, şi totuşi acţionăm ca şi cum aceasta am aştepta! Cel mai mic detaliu în care ascult de El are în spatele lui toată puterea harului lui Dumnezeu. Dacă-mi fac datoria nu de dragul datoriei, ci deoarece cred că Dumnezeu e Cel care îmi rânduieşte împrejurările vieţii, atunci, chiar în momentul ascultării mele, am parte, prin Ispăşirea lui Cristos pe cruce, de întregul har minunat al lui Dumnezeu.

Oswald CHAMBERS

Spontaneitatea dragostei

„Dragostea este îndelung răbdătoare, plină de bunătate…”

1 Corinteni 13:4-8

Dragostea nu este premeditată, ea este spontană, apare în moduri extraordinare. Nu există nici un fel de siguranţă matematică în concepţia lui Pavel despre dragoste. Noi nu putem spune: „Nu mă voi gândi la nimic rău; voi crede toate lucrurile”. Caracteristica dragostei este spontaneitatea. Nu aşezăm spusele Lui Isus ca pe un standard în faţa noastră: dar când Duhul Lui are cale liberă în noi, trăim potrivit standardului Lui fără să ne dăm măcar seama de aceasta, iar când privim înapoi suntem uimiţi de absenţa vreunui interes personal în manifestarea unui anume sentiment, ceea ce dovedeşte prezenţa spontaneităţii dragostei adevărate.

Natura oricărui lucru legat de viaţa Lui Dumnezeu în noi poate fi remarcată numai după ce lucrul respectiv a trecut. Izvoarele dragostei sunt în Dumnezeu, nu în noi. Este absurd să credem că dragostea Lui Dumnezeu se află în mod natural în inima noastră; ea este acolo numai după ce „a fost turnată în inimile noastre de către Duhul Sfânt”.

Dacă încercăm să-I demonstrăm Lui Dumnezeu cât de mult Îl iubim, acesta este un semn sigur că nu Îl iubim. Dovada dragostei noastre faţă de El este spontaneitatea ei absolută; ea vine în mod natural. Când privim înapoi, nu putem spune de ce am făcut anumite lucruri; le-am făcut în conformitate cu natura spontană a dragostei Lui din noi. Viaţa Lui Dumnezeu se manifestă în acest fel spontan, deoarece izvoarele dragostei se afla in Duhul Sfant.

Oswald Chambers