17 Ianuarie

Apoi m-am uitat, si iată că Mielul stătea pe muntele Sionului.” Apocalipsa 14:1

Apostolul Ioan a avut privilegiul să privească dincolo de porţile cerului, şi îşi începe descrierea cu „apoi m-am uitat, şi iată că Mielul”. Aceasta arată că obiectivul principal al contemplării sale cereşti era „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Nimic altceva nu atrage atât de mult atenţia apostolului ca persoana Fiinţei divine, care ne-a răscumpărat cu sângele Său. El este tema imnurilor cântate de sfinţi şi de corurile îngereşti.

Creştini, aceasta este şi bucuria voastră; v-aţi uitat, şi aţi văzut Mielul. Printre lacrimi, ochii voştri au văzut cum Mielul v-a şters păcatele. Bucuraţi-vă, aşadar. Peste puţin, când lacrimile vă vor fi şterse, II veţi vedea pe Mielul lui Dumnezeu pe tronul măririi. Bucuria inimilor voastre se află în tovărăşia zilnică cu Isus. Veţi avea parte de o şi mai mare bucurie în ceruri. Vă veţi bucura de prezenţa Sa. Veţi locui cu El pentru totdeauna. „Apoi m-am uitat, şi iată că Mielul”. Mielul acesta este întreg cerul, fiindcă, aşa cum spunea Rutherford, „Mielul şi Christos sunt unul şi acelaşi lucru”.

Să fii cu Christos înseamnă să fii în cer, şi să fii în cer înseamnă să fii cu Christos. Un prizonier al Domnului a scris într-una din minunatele sale scrisori „O, Domnul meu Isus Christos, dacă aş fi în cer fără tine, m-aş simţi ca în iad; şi dacă aş fi în iad, şi Te-aş avea cu mine, aş crede că sunt în cer, fiindcă Tu eşti tot cerul de care am nevoie. ” Este adevărat, nu-i aşa? Creştini, sufletul vostru nu spune acelaşi lucru?

Nici harpele şi nici cântarea
Nu pot aduce cerul jos,
Fără lumina şi-arătarea
Divinului Isus Christos.

Tot ce ne trebuie ca să fim binecuvântaţi pe deplin este „să fim cu Christos” (Filipeni 1:23).

Meditaţii C. H. Spurgeon

Ramasite pamantesti „pasionate”

27 decembrie

Text: Iosua 14:6-14

Da-mi dar muntele acesta despre care a vorbit Domnul.

Iosua 14:12

Marele violonist italian Nicolo Paganini (1782-1840), a voit
ca dupa moartea lui, excelentul sau instrument sa ajunga in
Genova, orasul sau natal. Testamentul lui punea o singura con-
ditie. Pe vioara aceea nu trebuia sa se mai cante niciodata; sa fie
pur si simplu expusa intr-o vitrina. Lucrul acesta nu este insa bun
pentru un instrument cu coarde mestesugite cu atata indemanare.
Ca sa-si pastreze frumusetea si valoarea, el trebuie sa fie folosit si
manuit cu regularitate. Datorita cererii lui, minunata vioara nu a
ajuns decat o simpla piesa de muzeu.

Principiul reantineririi prin folosire se aplica si la oameni. Va
aduceti aminte de Caleb? La varsta de 85 de ani era inca tare. El
nu a permis ca anii multi sa constitue o amenintare pentru el si
sa-l traga in jos. Dimpotriva, si-a dat seama ca atata timp cat mai
are putere si mai poate poseda pamant, era de datoria lui sa puna
mana pe el. Asadar, a pornit la lupta. Cu o mare incredere in
Domnul, El a cucerit Hebronul pentru poporul lui, alungand dus-
manii. Ganditi-va ce ar fi pierdut daca s-ar fi pensionat la 65 de ani.
Ca si Caleb, noi trebuie sa continuam sa fim activi. Cand ne
punem pe raft, ne pierdem folosinta. Atata timp cat Dumnezeu ne
mai pastreaza suflarea, lucrul pe care-l avem de facut pe pamant
nu este implinit. Este adevarat ca o lasam mai incetisor si ca trebuie
sa mai incetinim ritmul, dar exista intotdeauna „un munte” pe care
sa-l urcam pentru Domnul.

Fii un soldat care lupta cu arma rugaciunii. Participa intr-un
proiect al bisericii tale. Ofera-te sa-i ajuti pe oameni in orice mod
posibil. Nu deveni insa o ramasita pamanteasca „pensionata”.

Imbatraneste, dar nu da inapoi,

Caci batalia este inca-n toi;

Mergi inainte fara oboseala,

Pana la victoria finala.” – Anonim

Nu putem evita imbatranirea,
dar putem evita racirea.

Painea zilnica

Psalmul 53

Numai nebunu-n inima lui spune:
”Nu este Dumnezeu!”, să-L întărâte
Căci oamenii stricatu-s-au în lume
Și-au săvârșit fărădelegi urâte.

Iar Domnul stă privind din înălțime
Să vadă omul care L-a făcut
De este cineva să facă bine
Pe Dumnezeu să-L caute priceput.

Că s-au stricat cu toții, rătăcesc
Nici unul nu-i măcar să facă bine
Și rele, fără minte săvârșesc
Și sunt mâncați cum se mănâncă-o pâine.

Dar ei, care pe Dumnezeu nu-L cheamă
Nu vor putea nici un cuvânt să zică
Atunci vor tremura cu toți de spaimă
Fără-a avea vreo pricină de frică.

Domnu-a lor oase o să risipească
Și-atunci tu îi vei face de rușine
Pe-ai tăi potrivnici ce-o să tăbărască
Căci Domnul lepăda-I-va de la Sine.

O, cine-are să facă să pornească
Din muntele-ncărcat de fericire
Și, din Sion venind, să se ivească
Lui Israel măreața izbăvire?

Când Dumnezeu va readuce-n glie
Pe prinșii de război în țara Sa
Da, Iacov fi-va plin de veselie
Și-atunci Israel se va bucura.

Daniel Hozan

In valea umilinţei

“Daca poţi face ceva, fie-ți milă de noi şi ajută-ne.” Marcu 9:22

După fiecare perioadă de exaltare, suntem repede aduşi înapoi la lucrurile obişnuite, aşa cum sunt ele. adică nici frumoase, nici poetice, nici palpitante. Înălţimea muntelui se măsoară prin cenuşiul muncii de rând din vale; dar aici, în vale, este locul unde trebuie să trăim pentru gloria lui Dumnezeu. Noi vedem gloria Lui pe munte, dar nu acolo trăim pentru gloria Lui. In valea umilinţei descoperim valoarea noastră reală în faţa lui Dumnezeu, aici se arată credincioşia noastră. Cei mai mulţi dintre noi putem face anumite lucruri dacă suntem întotdeauna la înălţimi eroice, datorită egoismului din inimile noastre, dar Dumnezeu ne vrea la înălţimea cenuşiului obişnuit al vieţii cotidiene de aici, din vale, unde trăim conform relaţiei noastre personale cu El. Petru s-a gândit că ar fi frumos pentru ei să rămână pe munte, dar Isus Cristos i-a luat pe ucenici de pe munte şi i-a dus jos în vale – locul unde se explică înţelesul viziunii.

“Dacă poţi face ceva…” Este nevoie de valea umilinţei pentru a smulge scepticismul din noi. Priveşte înapoi la experienţele tale şi vei descoperi că, până în momentul când ai învăţat cine este Isus, ai fost foarte sceptic în privinţa puterii Sale. Când erai pe munte, puteai crede orice, dar ai mai putut crede oare atunci când ai fost faţă în faţă cu realităţile din vale? Poate eşti în stare să depui o mărturie despre sfinţire, dar ce poţi spune despre lucrul care este o umilinţă pentru tine în momentul de faţă? Ultima dată când ai fost pe munte cu Dumnezeu, ai văzut că toată puterea din cer şi de pe pământ este a lui Isus – vei fi sceptic acum doar pentru că te afli în valea umilinţei?

Oswald CHAMBERS

Lumina Sfântă

Din muntele cel sfânt, etern și curat
Curge un pârâu de apă lină
Totul e aievea bine-mpresurat
De lumina sfântă, lumina din gradină.

Peste tot în jur unde privești
E pace sfântă, liniște și bucurie
Totul e mirific, ca-n povești
E libertate, veselie, armonie.

O adiere, blândă, lină și suavă
Ne înconjoară cu a sa splendoare
Ne lasă pace și multă fericire-n suflet
Ne confirmă că-n veșnicii e sărbătoare

Pururea ne bucurăm de eterna veșnicie
Cu hohote de râs, laude-n cântări
Trăim, ne veselim pentru Cel ce va să Vie
De dincolo din slăvi, din depărtate zări.

A Lui să fie Slava, Cinstea, Măreția
Pacea Sa cea Sfântă să coboare-n noi
Lauda, cântarea Sfântă, armonia
Să cuprindă-ntreaga omenire pentru voi.

Din îndepărtate zări, noi așteptăm lumina
Să vină să coboare aici jos pe pământ
Și să despartă grâul și neghina
Iar ce e bun, curat, Să-l ia-n Hambarul Sfânt.

Să ne trudim să fim adevărați împlinitori
Cuvântul Sfânt în adevăr, pecete să ne fie
Să fim găsiți curați și sfinți pe veșnice cărări
Si treji să stăm în veghe pentru Cel din veșnicie.

Bandi Sebastian Alexandru 

Cântarea Cântărilor în versuri românești

Dorul Miresei după Mire

„Soră, Mireasă  iubită, în grădina -rai, de nuntă,
Curge miere, lapte, smirnă  cu mireasmă preaplăcută. .
Cu amicii Mei, nuntașii, intru cu-atâta plăcere
Să ne -amețim de Iubire, din vin cu faguri de miere! .”.

Adormisem… În visare, numai inima-mi veghea,
Când se-auzi o strigare: „Deschide-mi, Mireasa Mea!
Ești o porumbiță sfântă, soră blândă și miloasă,
Mi-e frig de la roua nopții, lasă-mă să intru-n casă!

Să cinăm doar noi la masă!” Dar, m-am scuzat, într-o șoaptă:
N-am pe mine haină- aleasă, . . , pe picioare sunt spălată. .
Dragul meu, bătând la ușă, mâna Și-o vârî-n zăvor
Milă a trezit în mine, vorbele-I de-amor mă dor!

Când m-am ridicat cu dor să-i deschid-deja plecase! . .
Inima-mi plângea de-amor, pe mâini smirnă-mi picurase!
Am plecat în căutarea Iubitului dispărut:
Străjerii mi-au luat marama, m-au rănit și m-au bătut!

Există și-un „prea târziu”, când ceri fără a primi,
Când strigi, dar El nu răspunde, când cauți fără-a-L găsi?
Fete din Ierusalim, de-L vedeți pe Dragul meu,
Spuneți-I că sunt bolnavă, că mă sting de dorul Său!

Fiicele Sionului mă-ntrebau nedumerite:
„Cum este Iubitul tău, de ne rogi așa fierbinte?
Căci tu ești cea mai frumoasă dintre mândrele femei!”
-Dragu-mi e de Viță-aleasă, nu-L iubesc fără temei!

El este cel mai frumos dintre-ai oamenilor fii,
Cel mai pur, mai sănătos, Ales dintre mii de mii!
Pe cap are o cunună din aur scump și curat,
Părul  Lui aduce noaptea, când în valuri l-a lăsat.

Ochii Săi sunt porumbei, care-n lapte s-au scăldat
La izvoarele din rai, în pace m-au adăstat;
Obrajii Lui sunt divini, flori cu o mireasmă-aleasă,
De pe buzele-I de crini, curge smirnă prețioasă!

Dar gura și limba Lui, pline de dulceață-I sunt!
E Izvorul Harului, fără seamăn pe pământ!
Mai semeț decât Libanul, Domnul pentru cei mai mari,
Este-un Tânăr mai măreț  decât cedrii seculari:

Picioarele Lui–stâlpi de fildeș pe temelii aurite,
Mâinile-inele de-aur ferecate-n hrisolite,
Trupul Său de ivoriu, cu safire-acoperit,
A-nviat și este Viu, după ce-a fost răstignit!

Fiice-ale  Sionului, așa-i Mirele Iubit,
Și, pe Muntele Măslinilor, Se va-ntoarce negreșit!

Marinau Daniela

Aşteptare împlinită

Cu degetele reci si inclestate
Pe-o lira care plange la zenit,
Port tot pustiul in privirea goala,
Grele-mi sunt pleoapele scrutand inspre Cherit.

Eu doar astept sa invieze,
Acelasi imn cantat atunci demult
Cand Elohim se inalta ca Rege
Al spatiilor de Lumina si volut.

Astept sa  cante-a lor cantare iar levitii,
Iar Templul viu sa se imbrace-n fum,
Cu  inima batand in  ceata orei, densa
Clar, vocea Regelui tanjesc din nou s-aud.

Dar iata, pasii Lui se-aud din vale
Si urca inspre Muntele cel Sfant,
Un uragan de tunete vibrante
E Glasul viu, de Dumnezeu Preasfant.

Si ma-nfior de-o nesecata zare,
Cu suflet- freamat catre El pornesc,
Iar fiicele Salemului, din falnice  pridvoare
Imi tot soptesc: “ E prea tarziu sa te grabesti! “

“ Nu-mi spuneti ca nu-I El, suratelor,
Fiice de regi , de capetenii,  de voivozi,
De mi-ati iesit in cale sa m-abateti, sa stiti
Cuvantul scris se va-mplini pana la iot.

Sa iasa-n albul lor vesmant  levitii,
Sa nu mai planga nimeni intre tinda si altar,
Iar roadele dintai sa fie gata,  masurate
Caci vine-al ispasirii Mare Preot, Vesnicul Echad !”

Si-alerg cu inima vibrand in mii de- acorduri ample
Spre El,  picioarele I le-am cuprins si plang,
Scaldat in razele Iubirii  tandre,
Cerul coboara , Viata in mine proclamand.

“ S-a savarsit , Davarul s-a-mplinit!
Rosteste Domnul bland, ocrotitor,
Cu fratii Mei raman Eu pe vecie,
Destul , cu-atata  asteptare, plans si dor!”

de Daniela Reghina Onu

De ce nu ni se spune desluşit?

Isus le-a poruncit să nu spună nimănui ce au văzut, până va învia Fiul Omului dintre cei morţi.

Marcu 9:9

Nu spune nimic până când Fiul Omului nu a înviat în tine – până când viaţa lui Crisios cel Înviat nu te domină, astfel încât să înţelegi ce i-a învăţat Crisios pe oameni când a trăit pe pământ. Când ajungi la o stare lăuntrică bună, cuvintele pe care le-a rostit Isus îţi sunt atât de clare, încât eşti uimit că nu le-ai înţeles mai înainte. Nu le-ai fi putut înţelege înainte pentru că nu erai matur din punct dc vedere spiritual ca să le poţi purta.

Domnul nostru nu ascunde de noi aceste lucruri; ele nu pot fi purtate până când nu ajungem într-o stare corespunzătoare în viaţa spirituală. “Mai am să vă spun multe alte lucruri, dar acum nu le puteţi purta.” Trebuie să avem comuniune cu viaţa Lui înviată înainte de a putea purta anumite cuvinte. Ştim noi ce înseamnă primirea vieţii înviate a lui Isus?

Dovada că ştim este faptul că putem înţelege Cuvântul Lui. Dumnezeu nu ne poate revela nimic dacă nu avem Duhul Lui. O atitudine îndărătnică îl va împiedica efectiv pe Dumnezeu să ne reveleze ceva. Dacă ne-am format o părere fixă despre o doctrină, lumina lui Dumnezeu nu va mai veni la noi in acea direcţie, căci nu o putem primi. Acest mod îngust de a gândi se va sfârşi imediat ce viaţa Lui de înviere va putea pătrunde în noi.

„Nu spuneţi nimănui…” – dar atât de mulţi spun ce au văzut pe Muntele Transfigurării. Ei au primit viziunea şi mărturisesc despre ea, dar viaţa lor nu se potriveşte cu ea, pentru că Fiul Omului n-a înviat încă in ei. Mă întreb când va lua El chip în tine şi în mine?

Oswald Chambers

Inima care arde

„Nu ne ardea inima în noi?” Luca 24:32

Trebuie să învăţăm acest secret al inimii care arde. Dintr-o dată lsus apare înaintea noastră, focul din inimă se aprinde şi avem viziuni minunate; dar apoi trebuie să învăţăm să păstrăm secretul inimii înflăcărate care este gata să treacă prin orice. Ziua monotonă, seacă, mohorâtă, obişnuită, cu îndatoririle și oamenii ei obişnuiţi, este cea care stinge inima înflăcărată, dacă nu am învăţat secretul rămânerii în lsus.

Multe dintre suferinţele prin care trecem noi, creştinii, vin nu ca urmare a păcatului, ci deoarece nu cunoaştem legile propriei noastre naturi. De exemplu, singurul test pentru a afla dacă trebuie să-i permitem unei emoţii să ne cuprindă este să vedem care va fi rezultatul acelei emoţii. Vezi care sunt concluziile logice şi, dacă rezultatul este ceva condamnabil in ochii lui Dumnezeu, nu-i permite să te cuprindă.

Dar dacă este o emoţie aprinsă de Duhul lui Dumnezeu şi tu nu laşi ca acea emoţie să-ţi cuprindă viaţa, ea va provoca o reacţie la un nivel inferior. Aşa se întâmplă cu oamenii sentimentali. Cu cât este emoţia mai înaltă, cu atât va fi şi degradarea mai mare dacă emoţia nu este trăită la nivelul corespunzător. Dacă Duhul lui Dumnezeu a mişcat inima ta, fă cât poţi de multe lucruri inevitabile, indiferent care ar fi consecinţele. Nu putem rămâne pe Muntele Transfigurării, dar trebuie să ne supunem luminii pe care am primit-o acolo, trebuie s-o transpunem în practică. Când Dumnezeu îţi dă o viziune, mergi înainte în acea direcţie, indiferent cât te-ar costa.

„Noi nu putem aprinde când vrem

Focul din inima noastră,

Duhul vorbeşte sau stă în tăcere.

Sufletul nostru rămâne în taină;

Dar planurile făcute în ore de cugetare

Pot fi împlinite în ceasuri întunecate.”

Oswald Chambers

Balada dorurilor

Târzie, adâncă noapte, cu luna cenușie,
Dar inima-mi veghează zorii, ce stau să-nvie.
Nu, să nu credeți că am băut prea târziu cafeaua!
Nu sunt nici gândurile, cele care-mi întunecă steaua
Ci sunt DORURILE, neînduplecatele,
Aprinsele, ascuțitele, încăpățânatele…
Doruri după ucise izvoare,
Dor după frântele raze de soare,
Dor dupa El-dorul plecării
Dorul de îngeri-dorul cântării.
Piroane abstracte care, scrijelind fără milă,
Pereții odăilor mele interioare de-argilă,
(Precum odinioară sub umbra de șarpe
Toiagul lui Moise, stânca doritelor ape)
Fac să țâșnească râuri neprihănite,
Cu valuri mari, cristaline, sfințite,
Ce se revarsă mereu ca o cascadă
Fără ca altcineva din jur să o vadă.
Pe obrajii arzând în jăratecul aprinselor necuvinte,
Mereu, și niciodată deplin mistuite
Cât timp se vor numi DORURI,
Cât timp vom avea ca decoruri
Aceste mizere alei de cetate,
Aceste bucăți de Gomora în spate!!!

Dar acum știu ce voi face, iată,
Le voi lua bucată cu bucată,
Le voi uni într-un mănunchi de nefericire,
Îl voi înveli într-o coală de iubire
Și cu el la piept, voi porni pe urmele Lui, crezând,
Călător spre creasta muntelui sfânt
Preda-l-voi pământului îmbibat cu Slavă și Viață,
Și dintr-odată, totul, totul, se va schimba la față!

Iar zorii ce-așteaptă să vină, mă vor găsi ferice, chiar dacă în tină,
La coliba clădită pe munte, aproape de cruce,
Unde noaptea-i cu stele, iar plânsul e dulce.

Preschimba-se-vor dorurile-n crampeie de Rai
Si-auzi-voi un inger, cantandu-mi din nai!!!

Rodica Cacuci Simionas