Cântarea Cântărilor în versuri românești

Dorul Miresei după Mire

„Soră, Mireasă  iubită, în grădina -rai, de nuntă,
Curge miere, lapte, smirnă  cu mireasmă preaplăcută. .
Cu amicii Mei, nuntașii, intru cu-atâta plăcere
Să ne -amețim de Iubire, din vin cu faguri de miere! .”.

Adormisem… În visare, numai inima-mi veghea,
Când se-auzi o strigare: „Deschide-mi, Mireasa Mea!
Ești o porumbiță sfântă, soră blândă și miloasă,
Mi-e frig de la roua nopții, lasă-mă să intru-n casă!

Să cinăm doar noi la masă!” Dar, m-am scuzat, într-o șoaptă:
N-am pe mine haină- aleasă, . . , pe picioare sunt spălată. .
Dragul meu, bătând la ușă, mâna Și-o vârî-n zăvor
Milă a trezit în mine, vorbele-I de-amor mă dor!

Când m-am ridicat cu dor să-i deschid-deja plecase! . .
Inima-mi plângea de-amor, pe mâini smirnă-mi picurase!
Am plecat în căutarea Iubitului dispărut:
Străjerii mi-au luat marama, m-au rănit și m-au bătut!

Există și-un „prea târziu”, când ceri fără a primi,
Când strigi, dar El nu răspunde, când cauți fără-a-L găsi?
Fete din Ierusalim, de-L vedeți pe Dragul meu,
Spuneți-I că sunt bolnavă, că mă sting de dorul Său!

Fiicele Sionului mă-ntrebau nedumerite:
„Cum este Iubitul tău, de ne rogi așa fierbinte?
Căci tu ești cea mai frumoasă dintre mândrele femei!”
-Dragu-mi e de Viță-aleasă, nu-L iubesc fără temei!

El este cel mai frumos dintre-ai oamenilor fii,
Cel mai pur, mai sănătos, Ales dintre mii de mii!
Pe cap are o cunună din aur scump și curat,
Părul  Lui aduce noaptea, când în valuri l-a lăsat.

Ochii Săi sunt porumbei, care-n lapte s-au scăldat
La izvoarele din rai, în pace m-au adăstat;
Obrajii Lui sunt divini, flori cu o mireasmă-aleasă,
De pe buzele-I de crini, curge smirnă prețioasă!

Dar gura și limba Lui, pline de dulceață-I sunt!
E Izvorul Harului, fără seamăn pe pământ!
Mai semeț decât Libanul, Domnul pentru cei mai mari,
Este-un Tânăr mai măreț  decât cedrii seculari:

Picioarele Lui–stâlpi de fildeș pe temelii aurite,
Mâinile-inele de-aur ferecate-n hrisolite,
Trupul Său de ivoriu, cu safire-acoperit,
A-nviat și este Viu, după ce-a fost răstignit!

Fiice-ale  Sionului, așa-i Mirele Iubit,
Și, pe Muntele Măslinilor, Se va-ntoarce negreșit!

Marinau Daniela
Reclame

Aşteptare împlinită

Cu degetele reci si inclestate
Pe-o lira care plange la zenit,
Port tot pustiul in privirea goala,
Grele-mi sunt pleoapele scrutand inspre Cherit.

Eu doar astept sa invieze,
Acelasi imn cantat atunci demult
Cand Elohim se inalta ca Rege
Al spatiilor de Lumina si volut.

Astept sa  cante-a lor cantare iar levitii,
Iar Templul viu sa se imbrace-n fum,
Cu  inima batand in  ceata orei, densa
Clar, vocea Regelui tanjesc din nou s-aud.

Dar iata, pasii Lui se-aud din vale
Si urca inspre Muntele cel Sfant,
Un uragan de tunete vibrante
E Glasul viu, de Dumnezeu Preasfant.

Si ma-nfior de-o nesecata zare,
Cu suflet- freamat catre El pornesc,
Iar fiicele Salemului, din falnice  pridvoare
Imi tot soptesc: “ E prea tarziu sa te grabesti! “

“ Nu-mi spuneti ca nu-I El, suratelor,
Fiice de regi , de capetenii,  de voivozi,
De mi-ati iesit in cale sa m-abateti, sa stiti
Cuvantul scris se va-mplini pana la iot.

Sa iasa-n albul lor vesmant  levitii,
Sa nu mai planga nimeni intre tinda si altar,
Iar roadele dintai sa fie gata,  masurate
Caci vine-al ispasirii Mare Preot, Vesnicul Echad !”

Si-alerg cu inima vibrand in mii de- acorduri ample
Spre El,  picioarele I le-am cuprins si plang,
Scaldat in razele Iubirii  tandre,
Cerul coboara , Viata in mine proclamand.

“ S-a savarsit , Davarul s-a-mplinit!
Rosteste Domnul bland, ocrotitor,
Cu fratii Mei raman Eu pe vecie,
Destul , cu-atata  asteptare, plans si dor!”

de Daniela Reghina Onu

De ce nu ni se spune desluşit?

Isus le-a poruncit să nu spună nimănui ce au văzut, până va învia Fiul Omului dintre cei morţi.

Marcu 9:9

Nu spune nimic până când Fiul Omului nu a înviat în tine – până când viaţa lui Crisios cel Înviat nu te domină, astfel încât să înţelegi ce i-a învăţat Crisios pe oameni când a trăit pe pământ. Când ajungi la o stare lăuntrică bună, cuvintele pe care le-a rostit Isus îţi sunt atât de clare, încât eşti uimit că nu le-ai înţeles mai înainte. Nu le-ai fi putut înţelege înainte pentru că nu erai matur din punct dc vedere spiritual ca să le poţi purta.

Domnul nostru nu ascunde de noi aceste lucruri; ele nu pot fi purtate până când nu ajungem într-o stare corespunzătoare în viaţa spirituală. “Mai am să vă spun multe alte lucruri, dar acum nu le puteţi purta.” Trebuie să avem comuniune cu viaţa Lui înviată înainte de a putea purta anumite cuvinte. Ştim noi ce înseamnă primirea vieţii înviate a lui Isus?

Dovada că ştim este faptul că putem înţelege Cuvântul Lui. Dumnezeu nu ne poate revela nimic dacă nu avem Duhul Lui. O atitudine îndărătnică îl va împiedica efectiv pe Dumnezeu să ne reveleze ceva. Dacă ne-am format o părere fixă despre o doctrină, lumina lui Dumnezeu nu va mai veni la noi in acea direcţie, căci nu o putem primi. Acest mod îngust de a gândi se va sfârşi imediat ce viaţa Lui de înviere va putea pătrunde în noi.

„Nu spuneţi nimănui…” – dar atât de mulţi spun ce au văzut pe Muntele Transfigurării. Ei au primit viziunea şi mărturisesc despre ea, dar viaţa lor nu se potriveşte cu ea, pentru că Fiul Omului n-a înviat încă in ei. Mă întreb când va lua El chip în tine şi în mine?

Oswald Chambers

Inima care arde

„Nu ne ardea inima în noi?” Luca 24:32

Trebuie să învăţăm acest secret al inimii care arde. Dintr-o dată lsus apare înaintea noastră, focul din inimă se aprinde şi avem viziuni minunate; dar apoi trebuie să învăţăm să păstrăm secretul inimii înflăcărate care este gata să treacă prin orice. Ziua monotonă, seacă, mohorâtă, obişnuită, cu îndatoririle și oamenii ei obişnuiţi, este cea care stinge inima înflăcărată, dacă nu am învăţat secretul rămânerii în lsus.

Multe dintre suferinţele prin care trecem noi, creştinii, vin nu ca urmare a păcatului, ci deoarece nu cunoaştem legile propriei noastre naturi. De exemplu, singurul test pentru a afla dacă trebuie să-i permitem unei emoţii să ne cuprindă este să vedem care va fi rezultatul acelei emoţii. Vezi care sunt concluziile logice şi, dacă rezultatul este ceva condamnabil in ochii lui Dumnezeu, nu-i permite să te cuprindă.

Dar dacă este o emoţie aprinsă de Duhul lui Dumnezeu şi tu nu laşi ca acea emoţie să-ţi cuprindă viaţa, ea va provoca o reacţie la un nivel inferior. Aşa se întâmplă cu oamenii sentimentali. Cu cât este emoţia mai înaltă, cu atât va fi şi degradarea mai mare dacă emoţia nu este trăită la nivelul corespunzător. Dacă Duhul lui Dumnezeu a mişcat inima ta, fă cât poţi de multe lucruri inevitabile, indiferent care ar fi consecinţele. Nu putem rămâne pe Muntele Transfigurării, dar trebuie să ne supunem luminii pe care am primit-o acolo, trebuie s-o transpunem în practică. Când Dumnezeu îţi dă o viziune, mergi înainte în acea direcţie, indiferent cât te-ar costa.

„Noi nu putem aprinde când vrem

Focul din inima noastră,

Duhul vorbeşte sau stă în tăcere.

Sufletul nostru rămâne în taină;

Dar planurile făcute în ore de cugetare

Pot fi împlinite în ceasuri întunecate.”

Oswald Chambers

Balada dorurilor

Târzie, adâncă noapte, cu luna cenușie,
Dar inima-mi veghează zorii, ce stau să-nvie.
Nu, să nu credeți că am băut prea târziu cafeaua!
Nu sunt nici gândurile, cele care-mi întunecă steaua
Ci sunt DORURILE, neînduplecatele,
Aprinsele, ascuțitele, încăpățânatele…
Doruri după ucise izvoare,
Dor după frântele raze de soare,
Dor dupa El-dorul plecării
Dorul de îngeri-dorul cântării.
Piroane abstracte care, scrijelind fără milă,
Pereții odăilor mele interioare de-argilă,
(Precum odinioară sub umbra de șarpe
Toiagul lui Moise, stânca doritelor ape)
Fac să țâșnească râuri neprihănite,
Cu valuri mari, cristaline, sfințite,
Ce se revarsă mereu ca o cascadă
Fără ca altcineva din jur să o vadă.
Pe obrajii arzând în jăratecul aprinselor necuvinte,
Mereu, și niciodată deplin mistuite
Cât timp se vor numi DORURI,
Cât timp vom avea ca decoruri
Aceste mizere alei de cetate,
Aceste bucăți de Gomora în spate!!!

Dar acum știu ce voi face, iată,
Le voi lua bucată cu bucată,
Le voi uni într-un mănunchi de nefericire,
Îl voi înveli într-o coală de iubire
Și cu el la piept, voi porni pe urmele Lui, crezând,
Călător spre creasta muntelui sfânt
Preda-l-voi pământului îmbibat cu Slavă și Viață,
Și dintr-odată, totul, totul, se va schimba la față!

Iar zorii ce-așteaptă să vină, mă vor găsi ferice, chiar dacă în tină,
La coliba clădită pe munte, aproape de cruce,
Unde noaptea-i cu stele, iar plânsul e dulce.

Preschimba-se-vor dorurile-n crampeie de Rai
Si-auzi-voi un inger, cantandu-mi din nai!!!

Rodica Cacuci Simionas

Picioarele întărite

“Dumnezeu este tăria mea, El îmi va face picioarele ca ale cerboaicei şi mă va face să merg pe locurile stâncoase.” (Habacuc 3.19)

Încrederea pe care omul lui Dumnezeu o arată aici este totuna cu o făgăduinţă, căci ceea ce a primit credinţa este o realitate care intră în planul lui Dumnezeu. Prorocul a trebuit să treacă prin încercările aspre ale lipsei şi ale foametei, dar a trecut biruitor prin ele, pentru că Dumnezeu l-a sprijinit, El însuşi a fost tăria lui. Priviţi! Dumnezeu Cel Atotputernic este tăria noastră! Cât de minunat!

Apoi Dumnezeu i-a întărit picioarele. Cerboaicele sar pe deasupra colţurilor de stâncă şi a gropilor, fără să-şi piardă echilibrul. Tot aşa şi Domnul nostru ne îngăduie să înaintăm pe cărările întortocheate ale vieţii acesteia, fără să ne poticnim. El va întări picioarele noastre în aşa fel că vom trece cu uşurinţă prin locuri pe unde, fără Dumnezeu, am fi nimiciţi cu siguranţă, într-una din zile von fi chemaţi chiar pe locurile cele mai înalte. Chiar acolo ne vom urca, pe muntele lui Dumnezeu, pe locurile înalte unde totul este numai strălucire. Ce picioare sunt picioarele credinţei, cu care, urmărind zorile dimineţii, ne vom urca pe muntele cel sfânt al Domnului!

Charles Spurgeon

Prin naşterea în lumea asta

Prin naşterea în lumea asta noi am venit într-un exil,
Tu ne-ai trimis pentru-o slujire – şi timpul rânduindu-ni-l.
Când slujba noastră şi când timpul cel hotărât
va fi-mplinit,
noi, fericiţi, ne vom re-ntoarce la locul drag făgăduit.

Dar chiar şi-aici, ce dulci popasuri ne-ai rânduit
din când în când,
ce minunat ne-a fost tot drumul spre muntele slăvit urcând,
de-am fi ştiut privi nainte cum ştim acum privi napoi
cu cât mai plin de bucurie şi-ncredere-ai fi mers cu noi!

Şi-acum când ceva ni se-ntâmplă
şi trec prin noi nişte fiori,
deşi nu ştim nimic nainte, stăm liniştiţi şi-ncrezători;
va fi, sau nu va fi, – Tu Singur ştii numai ce ne-ai rânduit,
la ce răscruce stăm! – şi totuşi ce pace ne-ai statornicit!

De câte ori am fost ‘nainte la vreo răscruce ca acum
eram atât de plini de teamă
şi ne feream de-acest greu drum,
iar azi, când asta, omeneşte, ar fi să fie şi mai grea,
cu câtă linişte ne umpli fiinţa chiar privind la ea!

Nu-i oare chiar şi asta, Doamne, un semn dumnezeiesc
şi sfânt
că tot ce ni se-ntâmplă-i planul ce-l ai cu noi
pe-acest pământ?
Şi chiar încrederea cea tare ce-ai pus-o-n noi în voia Ta
nu-i oare tocmai ea dovada că Tu eşti Cel Ce vei lucra?

… O fie voia Ta, Părinte, noi, fericiţi, Te preamărim
şi-ngenuncheaţi smeriţi alături
vrem liniştiţi să Ţi-o-mplinim,
fă să privim numai spre Tine şi numai spre Cuvântul Tău
crezând mereu cu neclintire că-i bine tot ce pare rău!

Vrem să ne-ncredem mai puternic ca orişicând în Mâna Ta
că noi nici bănuim acuma ce Tu mai vrei a ne-arăta.
Când, Doamne, pân’ acum cu nimeni n-ai mai lucrat
aşa frumos,
cum să nu credem noi că astăzi ne dai un har mai luminos?

Şi când trecutul tot ne este atât de plin cât îl vedem,
cum n-ar fi mai degrab’ cu slavă tot viitorul ce-l avem?
… O,-ncredeţi-vă-n El puternic, voi, fraţii mei,
pe noul drum,
că tot ce-a fost cu noi pân’ astăzi
– e pentru ce va-ncepe-acum!

Traian Dorz

Picioarele întărite

“Dumnezeu este tăria mea, El îmi va face picioarele ca ale cerboaicei şi mă va face să merg pe locurile stâncoase.” (Habacuc 3.19)

Încrederea pe care omul lui Dumnezeu o arată aici este totuna cu o făgăduinţă, căci ceea ce a primit credinţa este o realitate care intră în planul lui Dumnezeu. Prorocul a trebuit să treacă prin încercările aspre ale lipsei şi ale foametei, dar a trecut biruitor prin ele, pentru că Dumnezeu l-a sprijinit, El însuşi a fost tăria lui. Priviţi! Dumnezeu Cel Atotputernic este tăria noastră! Cât de minunat!

Apoi Dumnezeu i-a întărit picioarele. Cerboaicele sar pe deasupra colţurilor de stâncă şi a gropilor, fără să-şi piardă echilibrul. Tot aşa şi Domnul nostru ne îngăduie să înaintăm pe cărările întortocheate ale vieţii acesteia, fără să ne poticnim. El va întări picioarele noastre în aşa fel că vom trece cu uşurinţă prin locuri pe unde, fără Dumnezeu, am fi nimiciţi cu siguranţă, într-una din zile von fi chemaţi chiar pe locurile cele mai înalte. Chiar acolo ne vom urca, pe muntele lui Dumnezeu, pe locurile înalte unde totul este numai strălucire. Ce picioare sunt picioarele credinţei, cu care, urmărind zorile dimineţii, ne vom urca pe muntele cel sfânt al Domnului!

Charles Spurgeon