12 Ianuarie

„Mai am încă de vorbit pentru.” Iov 36:2

Noi nu trebuie să ne lăudăm propriile virtuţi, nici să ne evidenţiem zelul; dar, în acelaşi timp, este păcat să căutăm întotdeauna să ascundem ceea ce Dumnezeu a aşezat în noi pentru binele celorlalţi. Un creştin nu trebuie să fie un sat din vale, ci „o cetate asezată pe un munte” (Matei 5:14). El sau ea nu trebuie să fie o lumină „sub obroc” (vers. 15), ci o lumină aşezată într-un opaiţ, care luminează totul. Singurătatea poate fi bună la timpul ei, şi să-ţi ascunzi meritele este fără îndoială o dovadă de modestie, dar ascunderea lui Christos în noi nu poate fi justificată niciodată, şi păstrarea adevărului doar pentru noi este un păcat împotriva celorlalţi, şi o ofensă la adresa lui Dumnezeu.

Dacă ai un temperament nervos cu predispoziţie la singurătate, ai grijă să nu-ţi încurajezi prea mult pornirile, ca să nu ajungi nefolositor pentru biserică. Caută, în numele Celui care nu s-a ruşinat de tine, să faci tot ce poţi ca să spui şi altora ceea ce ţi-a spus Christos ţie. Dacă nu poţi să vorbeşti cu glas de trâmbiţă, foloseşte un ton mai potolit. Dacă amvonul nu poate fi tribuna ta, dacă presa nu-ţi poartă cuvintele pe aripile ei, spune alături de Petru şi Ioan „aur şi argint nu am, dar ce am îţi dau” (Faptele Apostolilor 3:6). Vorbeşte-i femeii samaritene de la fântâna din Sihar, dacă nu poţi să predici de pe munte.

Inalţă-ţi rugăciunile către Isus într-un grup mai restrâns, dacă nu îndrăzneşti s-o faci în adunare; pe câmp, dacă nu într-o intersecţie aglomerată; în mijlocul familiei tale, dacă nu poţi să-I vorbeşti în mijlocul marii familii omeneşti. Din izvoarele dinăuntru, lasă ca râurile mărturiei să ajungă până departe şi să astâmpere setea oricărui trecător. Nu-ţi ascunde talanţii. Negustoreşte cu ei, şi vei aduce un câştig bun Domnului şi Stăpânului tău. A vorbi despre Dumnezeu înseamnă o înviorare pentru noi, o bucurie pentru sfinţi, un folos pentru păcătoşi şi o onoare pentru Dumnezeu. Doamne, dezleagă limbile tuturor copiilor tăi.

C.H. Spurgeon

3 Ianuarie

„Vocea celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, netetziţi-i cărările.”

Luca 3:4 Vocea celui ce striga în pustie cerea o cale pregătită pentru Domnul, o cale prin pustie. Eu voi fi atent la ceea ce strigă învăţătorul şi îi voi pregăti o cale în inima mea, netezită, prin milă, în deşertul firii mele. Cele patru porunci din Isaia 40, din care se inspiră textul de astăzi (vers. 3) trebuie să beneficieze de atenţia mea serioasă: „Orice vale să fie înălţată” (vers. 4). Gândurile josnice şi înjositoare trebuiesc părăsite, îndoiala şi disperarea trebuiesc îndepărtate, iar plăcerile şi înălţarea de sine trebuiesc lepădate. Peste văile adânci trebuiesc înălţate drumuri glorioase. „Orice munte şi deal să fie plecate” (vers. 4). Mândria şi încrederea în sine trebuiesc nivelate pentru ca să se pregătească un drum pentru Regele Regilor.

Dragostea divină nu poate fi acordată niciodată păcătoşilor mândri şi încăpăţânaţi. Domnul îi respectă pe cei umili şi îi vizitează pe cei cu inima rănita, dar cel mândru este o urâciune în faţa Lui. Suflete, cere-I cu lacrimi Duhului Sfânt să te ajute să respecţi voia Sa. „Coastele să se prefacă în câmpii” (vers. 4). Inima nestatornică trebuie să croiască o cărare hotărâtă pentru Dumnezeu, pe care să umble sfinţenia. Oamenii nestatornici sunt străini de adevărul lui Dumnezeu.

Suflete, ai grijă să fii cinstit şi drept în toate lucrurile sub privirea atotştiutoare a lui Dumnezeu. „Strâmtorile (să se prefacă în) vâlcele” (vers. 4) Stâncile păcatului trebuie îndepărtate, iar cârtelile şi nemulţumirea smulse din rădăcini. Un Oaspete atât de important nu trebuie să păşească pe drumuri pline de mărăcini şi pietre când vine să-şi onoreze aleşii cu tovărăşia Sa. O, fie ca în seara aceasta inima să-mi fie o cale netezită pentru Domnul, astfel încât El să facă o cercetare amănunţita în toate colţurile inimii mele, de la începutul anului până la sfârşit.

C.H. Spurgeon

10 Septembrie

Isus s-a suit pe munte; a chemat la El pe cine a vrut, şi ei au venit la EL.” Marcu 3:13

Aici a fost vorba de suveranitate. Sufletele nerăbdătoare pot să se enerveze şi să spumege fiindcă nu sunt chemate într-un loc mai înalt în lucrare. Dar, cititorule, bucură-te că Isus cheamă pe cine vrea. Dacă El îmi îngăduie să fiu portarul casei Lui, II voi binecuvânta pentru harul de a face ceva în slujba Sa. Chemarea slujitorilor lui Christos vine de sus. Isus stă pe munte, deasupra lumii, în sfinţenie, sinceritate, dragoste şi putere. Cei pe care El îi cheamă trebuie să urce muntele la El. Ei trebuie să caute să se ridice la nivelul Său trăind în continuă părtăşie cu El. S-ar putea ca ei să nu fie în stare să se înalţe la onoruri sau să ajungă mari învăţaţi, dar trebuie, ca şi Moise, să urce pe muntele lui Dumnezeu şi să aibă părtăşie cu Cel Nevăzut; altfel, ei nu vor fi niciodată capabili să predice Evanghelia Păcii.

Isus mergea deoparte ca să-Şi păstreze părtăşia cu Tatăl, şi noi trebuie să intrăm în aceeaşi tovărăşie divină dacă vrem să fim o binecuvântare pentru semenii noştri. Nu este de mirare că apostolii erau îmbrăcaţi cu putere când coborau de pe muntele unde se afla Isus. In dimineaţa aceasta, trebuie să tânjim să ajungem pe muntele părtăşiei, ca să putem fi întăriţi pentru lucrarea care ne aşteaptă.

Să nu-i vedem pe oameni până când nu ÎI vedem pe Isus. Timpul petrecut cu El are un interes binecuvântat. Noi vom alunga demonii şi vom face minuni dacă vom coborî în lume încinşi cu energia divină a lui Isus. Nu foloseşte la nimic să mergi în lupta Domnului dacă nu eşti înarmat cu armătura cerească. Trebuie să-L vedem pe Isus; acesta este esenţialul. Vom sta în faţa scaunului de har până când ni se va arăta aşa cum nu se arată lumii, şi până când vom putea spune: „am fost cu El pe Muntele Sfânt”.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Acolo trebuie s-ajungi

Referințe

Romani 5:3-5 Romani 8:18

Prin foc te-am dus, prin aspra încercare
Ca să mă vezi cât sunt de iubitor
Te-am coborât până în neagra vale
Doar ca să-ți dau cununi de-nvingător.

Te-am învârtit în jurul unui munte
Să te-ncunun cu laurii răbdării
Chiar spinii grei, ți i-am lăsat pe frunte
Fiindcă te vreau pe tron cu luptătorii.

Aș fi putut să-ți dau doar fericire
Dureri să n-ai, cuptorul să nu-l știi
Dar n-ai avea în ceruri strălucire
Nici locu-n care te aștept să vii.

Nu ai cum știi ce-n ceruri te așteaptă
Te văd că nu-i ușor să izbutești
Dar nu uita nicicând, treaptă cu treaptă
Te urcă mâna Mea, tu biruiești!

Eu nu te las, chiar dacă-n rugi adesea
Mi-ai spus în lacrimi: „-Simt că-s părăsit!”
Copilul Meu, să nu îți pierzi nădejdea
Puțin mai e, un pas pân’ la sfârșit.

O clipă doar și când vei trece pragul
Un cânt de mulțumire vei ‘nălța
Văzând cununa, moștenirea, locul
Primite pentru osteneala ta.

Te vei vedea în toată strălucirea
Și vei striga: „-N-am suferit de-ajuns
De nu erau nici lacrimi, nici zdrobirea
În locu-acesta, nu aș fi ajuns!”

O, luptă-te, fiindcă se merită
Copil iubit, să nu te îndoiești
Cu tine- s Eu, clipită de clipită
Te-ajut, acas’, cu Mine să sosești.

Cornelia Sărac 

Fericirile de pe munte

Când duhu-i frânt, lovit, mâhnit
Și apăsat de tot ce lumea zice
A lor e-mpărăția cerurilor
De cei săraci în duh, ferice!

Și dacă lacrimi curg cu-amar
Și nu e nimeni să-i ridice
Ei mângâiați de Cer vor fi
De cei ce plâng, ferice!

Și când împrăștie doar bunătate
Iar ca răspuns doar lovituri de bice
Ei tot pământu-or moșteni
De cei ce-s blânzi, ferice!

Și când pustiul îi doboară
Sunt la pământ, nu pot să se ridice
Neprihănirea îi va sătura
De cei flămânzi și însetați, ferice!

Și când nu-i nimeni ca să ierte
Ci doar o Lege să aplice
De milă, parte vor avea
De cei miloși, ferice!

Își vor păstra viața în lumină
Indiferent ce lumea zice
Păstrându-și inima curată
Îl vor vedea oe Dumnezeu, ferice!

Când pacea-i tot ce le-a rămas
Căci restu-au început ca să se strice
Ei sunt copiii Tatălui de Sus
De cei ce-s împăciuitori, ferice!

Și dacă-s alungați și doborâți
Cu vorbe, pietre sau chiar bice
A lor e-mpărăția Sa
De cei ce-s prigoniți, ferice!

Și când în Viata de Apoi
„Veniți la Mine!”, le va zice
Răsplată lor e mare-n Ceruri
Deci bucurați-vă și veseliți-vă, ferice!

 Bodea Florina

19 Iulie

Domnul, Dumnezeul nostru, ne-a arătat slava şi mărirea Lui.” Deuteronom 5:24

Marele însemn al lui Dumnezeu în toate lucrările Sale este manifestarea propriei Sale glorii. Orice altceva ar fi fost nedemn de El. Dar cum se poate manifesta gloria lui Dumnezeu în nişte creaturi căzute, cum suntem noi? Ochiul omului nu este singur; el are tendinţa să-şi privească mereu propria onoare. Îşi supraestimează puterile, şi nu este pregătit să vadă gloria Domnului. Este clar, deci, că sinele trebuie îndepărtat din drum, ca să-L putem slăvi pe Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care El îşi aduce adesea poporul în probleme şi dificultăţi, astfel încât, conştientizaţi de propria nebunie şi neputinţă, să fie în stare să vadă maiestatea lui Dumnezeu care le vine în ajutor. Cel care îşi petrece viaţa pe un drum lin şi uşor nu va vedea prea mult din gloria Domnului, fiindcă are puţine ocazii de a se elibera de sine; de aceea, are puţine goluri care să fie umplute cu descoperirea lui Dumnezeu.

Cei care navighează pe pâraie şi vaduri ştiu puţine despre Dumnezeul furtunilor, dar cei care fac „negoţ pe apele cele mari” (Psalmi 107:23) văd „minunile Lui în mijlocul adâncului” (vers. 24). In mijlocul oceanului de pierderi, sărăcie, ispite şi mustrări învăţăm multe despre puterea Domnului, fiindcă simţim neputinţa omului. Mulţumeşte-i lui Dumnezeu, deci, dacă ai fost condus pe un drum stâncos. Astfel vei experimenta măreţia şi bunătatea lui Dumnezeu. Necazurile tale te-au îmbogăţit cu o comoară de cunoştinţe care nu puteau fi câştigate prin alte mijloace.

Încercările tale au fost despicătura stâncii în care te-a aşezat Iehova, aşa cum a făcut cu slujitorul Său Moise, astfel încât să-I vezi slava atunci când trece prin faţa ta. Slavă Domnului că nu ai fost lăsat în întunericul şi ignoranţa pe care o aduc continua prosperitate, şi că în vâltoarea nenorocirilor ai fost echipat pentru razele slavei Sale în lucrările minunate pe care El le-a făcut pentru tine.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Binele din greu

Tu ai vrut să urc pe munte! Eu am vrut să ma ferești…
Iartă-mi dar nechibzuința de-a nu vrea ce Tu gândești!
Iartă-mă că-Ți cer adesea lucruri mici, ușor de dus,
Fără ca să știu că fi-vor cântărite acolo sus!

Știu că fața-Ți strălucește peste-a mele slăbiciuni
Stau la poala unui munte! Doamne, fă, te rog minuni!
E un munte de probleme care-mi pare neclintit
Știu că am să-i urc pe creste! Pentru asta Tu-ai plătit!

Tu-mi dai munți-n stăpânire, mă ridici pe înălțimi
Dac-aș vrea să-i muți, Isuse, aș rămâne-n adâncimi
Iartă-mă când cred adesea c-al meu plan este mai bun
Te rog, fă ce crezi, o, Doamne, nu ce vreau și nu ce-ți spun!

Căile-Ți sunt mai înalte, Tu știi timpul potrivit
Știi măsura bună-n toate, fă, te rog, tot ce-ai gândit
Chiar de nu-nțeleg acum văile prin care trec,
Știu că mâna Ta mă scoate și din greu și din eșec!

De-ar avea o cale-ușoară, fără aspre apăsări
Ști-va lutul să se spele de mizerii și ocări?
Ști-va aurul că-i aur dacă n-a fost încercat?
Ști-va vasul sa servească de n-a fost întâi probat?

Chiar de negru totu-mi pare înainte când privesc
Tu vei fi deja acolo mult mai mult decât gândesc
Tu le faci pe toate, Doamne, spre un și mai bine-al meu
De aceea, știu, o, Tată, e un bine și în… greu!

Camelia Stîngaciu  

25 Iunie

Suie-te pe un munte înalt.” Isaia 40:9

Cunoaşterea noastră despre Christos seamănă cumva cu escaladarea unuia din munţii din Wales. Când îl priveşti de la poale, ţi se pare o nimica toată: muntele este însă de două ori mai înalt. Dacă îţi petreci toată viaţa pe vale, nu vei vedea decât pâraiele care coboară în cascade la picioarele muntelui. Urcă-te pe primul dâmb care îţi este la îndemână, şi vei vedea toată valea întinsă la picioarele tale. Urcă mai sus, şi vei vedea întreg ţinutul, într-o privelişte care îţi va bucura sufletul. Urcă încă şi mai sus, şi scena se va mai lărgi, până când vei ajunge în vârf, şi vei vedea estul, vestul, nordul şi sudul; întreaga Anglie se va întinde la picioarele tale.

Colo vei vedea o pădure dintr-un ţinut îndepărtat, poate la două sute de kilometri, şi dincolo marea, şi mai încolo şerpuirea argintată a unui râu şi coloanele de fum dintr-un mare oraş, sau catargele corăbiilor odihnindu-se în port. Toate lucrurile acestea te vor încânta, şi îţi vei spune: „nu mi-am imaginat niciodată că aş putea vedea atâtea minunăţii de aici”. Viaţa creştinului este la fel. Când primim credinţa în Christos, ÎI vedem foarte puţin. Dar, cu cât urcăm mai sus, cu atât vedem mai mult din frumuseţea Lui. Insă cine ar putea spune că a ajuns în vârf?

Cine a cunoscut toate înălţimile şi adancimile iubirii „lui Christos, care întrece orice cunoştinţă” (Efeseni 3:19)? Bătrânul Pavel, albit de vreme şi necazuri, tremurând în temniţele Romei, a avut dreptate să spună „ştiu în cine am crezut” (2 Timotei 1:12), fiindcă, pentru el, fiecare experienţă a fost ca urcarea unei culmi, fiecare încercare a însemnat o escaladare, iar moartea l-a condus chiar în vârf, de unde a văzut toată credincioşia şi dragostea Celui căruia îi încredinţase sufletul. Urcă, prietene, pe un munte înalt.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Credința nu ne înșeală

Credința sădită în noi
Știm bine: nu ne înșeală
Ne poartă spre viața de-apoi
Învinge necaz și nevoi
Nu-i doborâtă de boală.

Poate străbate-un deșert
Și poate urca un munte
Efectul ei este cert
Convinge total nu vreun sfert
Peste vid face punte.

Ne-aduce bucurii din dureri
Înveselind inima tristă
Îmbrățișând-o ne dă puteri,
Din sânu-i curg adieri,
La focul intens rezistă.

Îi este soră iubirea
Împreună minuni fac
Unde-a fost întâlnirea?
Le-a trimis Nemurirea
Pentru suferinzi este leac.

Prin ochii ei vedem glorii
Ce-s doar în spațiul ceresc
Ne-a dat atâtea victorii!
Cu ea slujesc slujitorii
Și-oricând, oriunde-o vestesc.

Nimic n-o poate învinge
Nu-i clătinată de-un val
Alină pe cel care plânge
Când vin îndoieli le stinge,
Ne-ajută s-ajungem la mal.

Siguranța născută în noi
În Ea își are izvorul
Prin Ea devenim eroi
Și-nvingem în orice război
În Ea ne e viitorul.

În noi credința e vie
(Minunile sunt dovezi)
Ea nu e doar teorie
Ne leagă de-Mpărăție
Învinge și foc și zăpezi.

Avem nevoie de Tine
Credință, ceresc giuvaer!
Suflul Tău ne susține
Să te urmăm se cuvine
Pân’ vom ajunge în Cer.

George Cornici

Harul

Fără de număr, zilnic, ţepuşe firea-mpung
‎Şi nici cu rugi fierbinţi, văd, nu pot să le alung
Mă doare când, în focu-ncercării, n-am răspuns,
Dar Tu îmi ‎spui că haru-Ţi mereu îmi e de-ajuns.

‎Prin valea mea cu lacrimi şi cu-al ispitei scrum,
‎Necazuri cât un munte ades m-opresc din drum,
Cred că ades un bine chiar şi în rău e-ascuns,
Te rog revarsă harul, să-mi fie de ajuns.

Mi se încurcă planuri şi nu primesc ce-aş vrea,
‎Mă copleşeşte-o veste, mă-ncearcă boala grea,
Dar voia Ta-i plăcută şi fără de cusur,
Te rog, dă-mi, Doamne, harul pe toate să le-ndur‎.

Talazurile-n hăuri se cască să mă-ngroape,
Dar mila Ta şi ‎harul îmi sunt mereu aproape,
‎Cu cât mai neagră-i noaptea şi ceasu-i mai amar,
‎Cu-atât mai mult fă-mi parte de-al păcii dulce har!

„Și El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită.” 2 Corinteni 12: 9

 Olivia Pocol