Un crampei de cer

Text: Iacov 1:19-27

Religiunea curată şi neantinată… este să cercetăm, pe orfani şi pe văduve în necazurile lor.” Iacov 1:27

Poţi fi în cer chiar dacă stai cu picioarele ferm pe pămant. Nu, nu vorbesc despre răpiri misterioase. Am în minte o călătorie pe care o putem efectua ori de cate ori facem ceva cu amabilitate, fără egoism, în numele lui Isus.
Un om de afaceri creştin l-a auzit pe pastorul său relatand despre o văduvă care fusese evacuată din apartamentul pe care-l ocupa, deoarece nu-şi putuse plăti chiria. Mobila îi stătea afară pe iarba din faţa casei. Nu ştia unde să plece şi nici ce să facă. Pastorul a spus că dacă s-ar găsi cineva s-o ajute, acea persoană ar putea „vedea un crampei din cer”. Omul de afaceri s-a dus să vadă ce putea face pentru biata femeie. S-a întors la biserică în seara aceleiaşi zile şi a spus: „Am fost în cer. M-am dus la văduva aceea, am plătit chiria pentru ea, am ajutat-o să-şi mute din nou lucrurile în locuinţă şi i-am umplut frigiderul cu mancare. Am avut o bucurie cum n-am mai experimentat de mulţi ani”.


Ai vrea să fii în cer pentru o vreme, fără ca să părăseşti totuşi pămantul? Fă ceva cu amabilitate şi lipsit de egoism pentru cineva aflat în nevoie. Bucuria şi mulţumirea pe care o vei vedea pe feţele oamenilor pe care-i ajuţi, te vor face să te simţi bine şi te vei întreba dacă în cer poate fi mai bine decat aşa. Unul dintre motivele pentru care încercăm să ne înfigem rădăcinile atat de adanc în pămant este tocmai egoismul nostru. Cu cat devenim mai altruişti, cu atat mai multă bucurie cerească vom simţi. Urmaţi exemplul acestui om de afaceri din povestirea noastră de azi şi veţi vedea un crampei din cer.   – H.V.L.

Priveşte la nevoia semenului tău
Şi pune umărul să-l scoţi din greu.
Spune-i că-l iubeşti, dar nu uita
Fapta dovedeşte dragostea.  ”         – Anonim

Un test al adevăratei iubiri creştine: Ii ajuţi pe cei care nu-ţi pot întoarce ajutorul?

Painea zilnica

O nouă zi, un nou cadou

O nouă zi, un nou cadou,
O nouă-ncredințare
Din Cer sosit-a un ecou
Să dea înviorare.

O nouă zi să o trăim
Cu-adâncă mulțumire
Pe Suveran să Îl slujim
Total desprinși de fire.

Azi ce vom face? Cum vom fi
În lumea cu tentații?
Primi-vom noi când vor sosi
Din Slavă revelații?

S-a consumat ziua de ieri
Și-am fost păziți în toate
Și-acele sfinte privigheri
Ne-au dat seninătate.

În zorii dimineții iar
Spre Cer nălțăm privirea
Dincol’ de veșnicul hotar
Vedea-vom Nemurirea.

E înc-o zi într-un șirag
De zile destinate
Când vine seara se retrag
În spații alocate.

Și iarăși vin cu bunătăți
Direct de la-nălțime
Iar când se-arată greutăți
Ne-arată stări sublime.

O nouă zi s-a arătat
Și iar vedem lumină
Și sufletul s-a bucurat
Și-acum, din nou, se-nchină.

George Cornici

Glorii!

Ce mareț ești, Doamne sfinte,
Cu atât frumos împodobita-i
Un Univers, ce ia aminte
La al Tău Glas, când zugrăvita-I

În atât splendid, armonie,
Nepătruns, complexitate,
Luminând în bucurie,
Viață, revărsând în toate,

Aveai în inimă, făptura,
Făcută-n chip și asemănare,
Pentru ea și jertfa-ți pură,
O, Doamne, ești atât de Mare!

Mare îți e credincioșia,
Mare îți e tăria, Soare,
Tu ce-n Mână ai veșnicia,
Dar nu uiți de o iarbă-n floare,

Meriți toată închinarea:
Plecăciune, plecăciune,
Iubirea noastră, adorarea,
Ți-o proșternem, Zori- Minune!

Mulțumire, mulțumire,
Îngână Universu-n cor,
Stăpân în tot, și a tot zidire,
Viață-n tot și a tuturor,

Fii slăvit mereu, de a pururi,
Fii lăudat în orice ceas,
În mănunchi legăm vii doruri,
De a Ta inimă, al Tău Glas,

La Tronul Slavei Tale Sfinte,
Scăldat, în imnul adorării –
De pe întreg pământ, Părinte,
Glorii, Soare al îndurării!

Lidia Cojocaru

Mulțumirea

Când privesc întinse plaiuri,
Cer și mare și pământ,
Munți înalți, câmpii și dealuri,
Toate au un singur cânt!

Toate sunt ca-ntr-o orchestră
Fiecare pe-al ei ton,
De pe planeta terestră
Înspre al Dreptății Tron,

Își înalță toate cântul
Să-L slăvească pe-Mpărat,
Pe Cel Veșnic, pe Preasfântul,
Pe Acel ce le-a creat!

Nu e loc răgaz s-aștepte,
Niciodată, nicidecum!
Ar sta timpul pe-a lui trepte
S-ar opri din al său drum,

S-ar preface tot întinsul
Într-un loc mort și pustiu,
Dac-o clipă universul
N-ar slăvi pe Cel ce-I Viu!

Toate își cunosc menirea,
Toate știu să nalțe-n zbor
Lauda și mulțumirea
Spre Slăvitul Creator!

Îl înalță cu-ndrăzneală,
Fiindcă merită slăvit!
Nu e loc de oboseală,
Nu e loc de târguit!

Într-un glas și-ntr-o dorință,
Cum e greu de-nchipuit,
Toate câte au ființă
Îl slăvesc necontenit!

Dar tu, om cu rațiune,
Om, creat de Dumnezeu,
Plămădit ca prin minune
De-un Stăpân din Empireu,

Om cu simțuri și cu minte,
Om, cu suflet și cu duh!
Om, cu rădăcini preasfinte,
Care tinzi înspre văzduh,

Care poți rosti-n cuvinte
Numele Celui de sus,
Poți să-nveți și să ții minte
Lucruri mari și greu de spus,

Unde-ți sunt laudele tale?
De ce nu Îl preamărești
Ca-ntr-o zi de sărbătoare
Pe Acel din slăvi cerești?

Unde-ți este mulțumirea
Și recunoștința ta?
De ce taci, când fericirea
Este în a-L înălța?

Tu om… tu, cel mai datornic
Tu nu-I dai lauda ta
Celui ce așteaptă dornic
Mulțumiri spre slava Sa!

El ți-a dat înțelepciune
Să judeci și să gândești,
Să alegi pe cele bune
Dintre cele ce-s lumești.

Să veghezi întotdeauna
Ca trairea ta de jos
Să lucească precum luna
Spre mărirea lui Hristos!

Căci și-aceasta-i o-nchinare
De un bun miros plăcut,
Lauzi prin a ta purtare
Pe Acel ce te-a făcut!

De aceea, cu-ndrăzneală
‘Nalță-ți glasul tău spre Cer,
Să nu cazi de oboseală
Ca acei ce-n lume pier.

Întru totul va depinde
De-asta, mântuirea ta…
Dă năvală și vei prinde
Loc la masă-n Slava Sa!

Asta, să-ți scalde gândirea
Ne-ncetat pe-acest pământ:
Nu uita, că mulțumirea
E-așteptarea Celui Sfânt!

Valentin Ilisoi 

Către pace şi iubire

Când în inimă torni pace,
Când o legi de-a Ta iubire,
Toate drumurile-or duce,
„Către pace şi iubire”.

Orice-ar vrea, orice-ar propune
Şi orice lucrări ar face,
Toate le-nchină spre Tine
Inima plină de pace.

Toate caută să-Ti arate,
Toate-s dar de mulţumire,
Orice planuri, cât şi fapte,
Le exprimă prin iubire.

Ea-i fântâna nesecată,
Ce dă apă-n orice vreme,
Adevărul, niciodată,
Să-l exprime nu se teme!

Iar în cazuri de ispită,
Nu se-amestecă, ci tace,
Pentru-a merge, e grăbită,
De e cazul să dea pace.

Ea e pomul veşnic verde,
Nu se-ndoaie de furtună,
Pe coroana ei se vede
Flori şi fructe-n orice lună.

Inima aprinsă-odată
Se căleste ca oţelul,
Să se-ndoaie nu se poate,
Nici nu-şi poate stinge zelul.

E curentul ce-ncălzeşte,
Ca să ardă tot mai tare,
Focul Sfânt o lămureşte
Ca pe aur în cuptoare.

Mii de raze de lumină
Şi scântei oricâte-ar face,
Toate-n dragoste le-mbină
Inima plină de pace.

E comoara ne-nţeleasă
In cercuri familiare,
De se află în vreo casă,
Sau în vreo adunare.

Cand se-adună câţi şi câte,
Ca şi pestii umplând lacul,
Cine pune vârf la toate?
Cine face la toţi placul?

Si de n-ar fi printre-aceia
Acel nebăgat în seamă,
I-ai vedea cum sar ca leii,
C-antr-o casa fără mamă.

Însă cand apare unul,
C-un cuvant calm si umil,
Leilor le schimba planul,
Ca pe vremea lui Danil.

Unii sar cu o părere,
Altii sar să il atace,
Cat de scump e cel ce sare
Şi deodată pune pace.

Duhul Sfânt de împăcare,
Darul câştigat de sus,
Este darul cel mai mare
Dintre câte-a dat Isus.

Într-o casă creştinească,
De-ai căuta în orişicare,
Unde-i dragoste cerească
Vezi şi darul de-mpăcare.

De s-ar naşte vreo ispită
Sau scandaluri de s-or face,
Inima-i neliniştită
Până vede iarăşi pace.

De liniştea-şi luase zborul,
Apăsat de-o greutate,
Geme ca şi călătorul,
Cu povara tot în spate.

Insă, de se află unul
Să-l salveze de povară,
Înfloreşte ca şi crinul
Într-o zi de primăvară.

Cel ce orice greutate
O ridică de la tine.
E Isus ce-ţi iartă toate,
Chiar acum, de vrei, creştine!

El poate să-ţi dea pace,
El îţi dă şi bucurii,
El din inimă îţi face
Un izvor de ape vii.

Vino azi, Te cheamă Domnul!
Vino suflete iubit!
Către tine-i azi îndemnul,
Călător nefericit!

Vino azi la mântuire!
Vin’ la Cel ce poate face,
Să te umpli de iubire
Şi să-ţi dea-n inimă pace!

Doar atunci vei întelege
Drumul rătăcit din fire,
Cand cărarea ta va merge
„Către pace şi iubire”.

Teodor Codreanu 

De ziua ta

Azi, gândul m-a purtat spre tine
Și-oprindu-mă puțin din drum
Vreau inimii să-ți fac urare
Și gânduri bune să-ți adun.

Doresc l-acest hotar din viață
Să-L simți pe Domnul mai aproape
Să-i recunoști a Lui povață
Având călăuzire-n toate.

Să ai în suflet mulțumire
Și-n inimă mereu credință
Să te-ocoleasc-orice-ncercare
De-ar fi aceasta cu putință.

Să-ți fie timpul cu folos
În via Marelui Stăpân
Zidește fapte prin Hristos
Știind c-acestea doar rămân.

S-aștepți în toate cu răbdare
A cerului făgăduință
Crezând că-n lunga așteptare
Se-ascunde-o mare biruință.

Să fii o binecuvântare
Pentru toți cei ce te-ntâlnesc
Ca ei să recunoască-n tine
Un trai sublim, dumnezeiesc.

Să ai în trup doar sănătate
Tot binele să te-nsoțească
Și străbătând prin astă lume
Să ai ca țel cauza cerească.

Mulți ani să fie dar cu Domnul,
Să-L ai Sfătuitor în toate
Și-astfel îți vei parcuge drumul
Doar în Lumină chiar de-i noapte.

 Calfa Diana 

Fii lumină!

ReferințeMatei 5:14-16 Ioan 8:12 Ioan 11:9-10

Dumnezeu te-a pus pe stâncă,
Să-ți arate-a Lui splendoare,
Şi să ții a Lui poruncă…
Cu onoare…

Într-o lume agitată,
Creionată de păcate,
Tu, de fiecare dată,
Stai pe spate?

Ai ca scop să fii lumină,
Ca un far în colț de noapte,
Şi ca mierea de albină
Să ai fapte…

Fix la testul corigenței,
Când fuge la deal credința,
Fii o torță a speranței,
Nu absența!

Bucuria ta, prin fapte
Să se-audă, să se vadă,
Ca lumina fără şoapte
Să dai roadă!

În descurajări şi foame,
Fii un sprijin pentru altul,
Ca necazul să exclame:
„Ai luat testul!”…

Printr-o singură jertfire,
Isus te-a salvat de vină;
Cu o pură mulțumire,
Fii lumină!

Horja Robert  

Se apleacă-n osanale…

Se apleacă-n osanale
Ceru-ntreg în mulțumire,
Nu-s în cale munți și vale
Ci e veșnic fericire!

Mielului se-nchină zarea
Mulțimilor răscumpărate –
O, Tu, Divin ce-ai pus iertarea
Pecete peste a morții fapte,

Aducând lumină lumii
Ce zacea în bezna nopții,
Luând asupra-ți negrul humei,
Trasând calea, schimbând sorții,

Ce putem ca răsplătire
Să-ți aducem la picioare,
Noi, făptura-ți – licărire
Ție, Veșnicului Soare?

Nimic, nimic, ce umbra poate?
Al Tău e tot, Atotstăpâne!
Ne minunăm doar, cum prin moarte
Purtând pe Braț și un ”azi” și un ”mâine”

Atât de mult iubit-ai omul,
Tu, Necuprins și Glorios
Lăsând splendori, lăsându-ți Tronul,
Prin Jertfă ai ridicat de jos!

Triumfător al Nemuririi,
Ne-nchinăm în adorare –
Cântând imnul mulțumirii
Ție, Domn, Stăpân și Soare!

––––––––––––-

De splendid imn, răsună zarea
E odă a recunoștinței,
Cerul îi preia cântarea –
Pe Tron, e Domnul Biruinței!

Lidia Cojocaru

Când nu mai ești

Când nu mai ești în groapa cea adâncă
Și nici nu știi cum iarăși ești pe stâncă,
Să știi, n-a fost noroc! Ci ajutorul,
Ți l-a trimis din Ceruri, Salvatorul

Când negru diagnostic ți se pune
Dar ani se scurg pe rând, e o minune,
Nu, solul morții nu te ocolește!
Ci Domnul Vieții-i Cel ce te iubește.

Privind în urmă la o încercare,
Din care n-ai crezut să ai scăpare,
Nu-i datorită cunoștinței tale,
Ci-i numai Harul îndurării Sale.

Când simți c-a suferinței grea povară
A devenit atâta de ușoară,
Sunt lacrimi transformate în cunună
De-Acel ce lacrimi încă mai adună.

Când ai ieșit din bezna-ntunecoasă
Și din furtuna cea mai furioasă,
Acel ce ți-a-ntins brațul cu iubire
Te-așteptă să te-ntorci cu mulțumire.

Acel ce-ți dă viață și-ți dă pâine,
În grija Lui e ziua cea de mâine.
El vrea să-ți lumineze-ntreagă viața
Spre El de-ți vei întoarce zilnic, fața.

Acel ce stă pe Tron și-mpărățește,
Ce toate le-a creat și stăpânește,
E plin de bunătate și-ndurare,
De aceea te-a trecut prin încercare,

Căci Domnu-Și pregătește moștenirea,
Ne-ncearcă și credința, și iubirea,
Ne ‘ngăduie-ncercări și suferință,
Să creștem și-n iubire, și-n credință.

De-acum, să știi că nu-i o întâmplare,
Și nici noroc să ieși din încercare,
Ci-a Lui privire care te veghează
Și mâna Lui ce permanent lucrează.

Părinte drag, m-aplec cu umilință,
Cu mulțumire și recunoștință,
Chiar dacă m-ai trecut prin groapa-adâncă,
Mi-ai pus din nou picioarele pe stâncă.

Daniel Hozan