Nu astepta pana nu mai este

Text: Proverbele 23:15-24                       

„… părinţii sint slava copiilor lor”. Proverbele 17:6

Iată o scrisoare scrisă de un om care a simţit că trebuie să dea glas dragostei pentru tatăl lui, chiar dacă acesta era mort de 30 de ani:
Dragă tată:
Simt că trebuie să spun unele lucruri pe care am neglijat să le spun atunci cînd eram copil. Numai după ce am trecut prin şcoala lungă şi grea a vieţii, înţeleg ceea ce am simţit atunci. Eu trebuie să fi fost o încercare amară pentru tine. Am crezut în ideile mele superficiale, dar numai acum îmi dau seama cat de ridicole erau faţă de profunzimea înţelepciunii tale mature. Vreau să-mi mărturisesc una din cele mai grave greşeli – că am crezut că într-un fel tu nu înţelegi. Mă cunoşteai mai bine decat mă cunoşteam eu însumi. Înţelepciunea ta mă înconjura aşa cum apele oceanului înconjoară o insulă. Cat de multă răbdare ai avut cu mine! Ce îndelungă răbdarel Aş vrea să pot să-ţi spun azi cat de mult te iubesc şi cat de mult te preţuiesc.


Nu va trece mult şi voi fi şi eu acolo şi cred că tu vei fi cel dintai să-mi iei mana şi să mă conduci în slavă. Atunci vei realiza că nici un dor, nici o suferinţă investită în mine n-a fost zadarnică. Îmi pare atat de rău pentru nechibzuinţa mea şi pentru lipsa de dragoste, dar slavă Domnului, te voi întalni curand pe străzile de aur, deoarece m-ai iubit, rugandu-te neancetat pentru fiul tău neascultător! Cu dragoste, fiul tău recunoscător. Dacă tatăl tău mai trăieşte încă, exprimă-ţi dragostea şi aprecierea pentru el chiar azi. Nu aştepta pană cînd nu mai este! -H.G.B.

Mulţumindu-Ţi, Doamne, pentru taţii
Ce ne-arată-n faptă şi cuvant
Ascultarea sfantă-a voii Tale
Şi iubirea de Cuvantul sfant.” – Johnson

Mulţumim lui Dumnezeu pentru taţii care nu numai că ne-au adus la viaţă, dar ne-au învăţat si cum să trăim

Painea zilnica

Înțepătura de albină

1. Precum în zorii dimineții
Şi în zăduful zilei mari
Albina îşi croieşte drumul
Spre-a lua din floare mult nectar

2. Aşa suntem şi noi, aleşii,
Răscumpărații Domnului
Găsind în orişicare lucru
Lucrarea şi parfumul Lui!

3. Însă acum ne ducem gândul
Spre ultimatul albinuței-
Albina care toată viața
A strâns nectar şi-a făcut multe!

4. Prin grelele furtuni din iarnă
A răzbătut învingătoare
Însă acum, este pe-o floare
Şi greu mai scoate o suflare.

5. A evitat orice pericol
Şi a ajuns la bătrânețe
Însă acum neamul apicol
E îndreptat spre tinereţe.

6. Nu mai priveşte spre sărmană
Că-i obosită, istovită
Şi rând pe rând, de toți din neam
Vede cum este părăsită.

7. În invaziile crunte
Şi în bătălii mereu
Ea a fost oricând în frunte
Biruind cu Dumnezeu!

8. Pentru tineretul care
A crescut ca prin minune
A ținut zile de post
Umplute cu rugăciune.

9. Tot ce a strâns, a împărțit
Cu ai săi, ca să nu piară
Pe oricine a iertat
Ca să n-aibă viața-amară.

10. Iar acum, în timpul paşnic
Zboară spre o floare-aleasă
Şi se bucură la gândul
Că duce nectar acasă.

11. Dar un om cu mâna tare
Aspră şi brăzată-adânc
Cu privirea mânioasă
O ținteşte făr’cuvânt.

12. Dar cu gânduri pline numai
De ucideri şi de rău
O priveşte cu iuțime
Din înaltul stat al său.

13. Iar albina speriată
Face ochii mult mai mari
Şi se uită împrejuru-i
După tinerii cei tari

14. Speră că va fi salvată
Aşa cum şi ea salvase
Însă vede cu amar
Lumea care o trădase.

15. În această luptă grea
Are două variante:
Prima, ca să scoată acul
Iar a doua, ca să zboare.

16. Din principiu ştie bine
Că dacă atacă crunt,
Se va face de ruşine
Pentru-un lucru prea mărunt.

17. Dar nici zborul nu mai poate
Să îl facă mai rapid
Că aripile-s obosite
Şi puterile se-nchid.

18. Mâna aspră o loveşte
Cu o lovitură grea
Şi aşa acum găseşte
Sfârşitul insecta mea.

19. Ca o simplă întâmplare
Expusă în dialectă
Ce compară o fiinţa
Omenească cu-o insectă

20. A fost prezentată starea
De acum, dintre bătrâni
Şi acei care-au crescut
Decât ei a fi mai buni!

21. Tinerii primesc de toate
Prin puterea rugăciunii
Care-n odăință-n taină
A înflăcărat bătrânii.

22. Prin aceasta au putut
Ca să nu cadă distruşi
De nici o săgeată-aprinsă
Altfel, ar fi fost răpuşi.

23. Iar în semn de mulțumire
Când la capăt sunt bătrânii
Nu mai au pe nimeni care
Să le poarte grija pâinii.

24. Iar în luptele pe care
Cu dureri le duc mereu
Sunt aşa precum se ştie:
Numai ei cu Dumnezeu.

25. Iar când diavolul încearcă
La urmă să ia cununa,
Au doar două variante
Ce decid pe totdeauna:

26. Ori să scoată-n grabă acul
Şi să fi trăit degeaba
Ori să fie prin credință
Ei cu Tatăl, numai una.

27. Ar fi timpul potrivit
Ca să reclădim relații
Dintre tinerii cei tari
Şi cei din alte generații.

28. Precum Fiul e cu Tatăl
Noi să fim cu toții una
Ca dintre a Lui albine
Să nu se piardă niciuna.

29. Şi să ne ajute Domnul
Ca atunci, la bătrânețe
Să ne ținem tari, puternici
Să nu cedām la căruntețe.

30. Iar aşa cum ne vedem
Că suntem tari şi voinici
Să dea Domnul să ne credem
Decât nişte-albini mai mici!

Rebeca Chiricioaei 

Fii mulțumitor mereu

Motto: 1 Tes. 5/18: „”Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate
lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus,
cu privire la voi.”” Amin!

Domnul dă după dorință
Credinciosului smerit,
Dacă cere c-o credință
Ca și când ar fi primit.

Și va primi tot ce-și dorește –
Dar, toate la vremea lor,
Doar că omul se grăbește
Și n-așteaptă răbdător.

Dar fericit e omul care
Și la bine, și la greu,
Poate-aștepta cu răbdare
Să împlinească Dumnezeu.

Că Dumnezeu din cer privește,
Și peste-aleșii Lui veghează –
Și toate ce le dăruiește
El le binecuvântează.

Ori, dacă-s binecuvântate,
Cu cinci colțuri mici de pâine
Cinci mii de guri înfometate
Se satură… Și mai rămâne!

Dar fără binecuvântare
Chiar cinci mii de pâini având,
Nu-l saturi pe unul care
Nu e mulțumit nicicând.

Dumnezeu îi dă de toate
Omului, ca să trăiască,
Însă omul, din păcate,
Uită să Îi mulțumească,

Că dus de gândul avuției
Nu-i mulțumit cu ce are
Și cade-n pofta lăcomiei
Care-l duce la pierzare.

Și-atunci când n-am căpătat
Ce-am cerut, să-i mulțumim,
Că dacă Domnul nu ne-a dat
Era rău, dar noi nu știm.

Căci îmboldit de lăcomie
Omul tare multe-ar vrea,
Dar Dumnezeu e Cel ce știe
Ce, și cât, și cui să dea.

Dacă-i întrebi de a lor stare
Mulți vor spune despre sine:
„Nici prea-prea, nici foarte-foarte”,
„Este loc și de mai bine.”

Dar să mulțumești întruna
Și slavă Domnului să dai,
Că mulțumirea totdeauna
Umple golul care-l ai.

Orice necaz te lovește
Fii mulțumitor mereu,
Că cine Lui Îi mulțumește
E mântuit de Dumnezeu.

De-o boală, dacă suferim…
Poate ne este trimisă
Ca să știm să prețuim
Sănătatea propiu-zisă

Ce ne-a dat-o Dumnezeu –
Sănătoși în trup să fim,
Însă noi uităm mereu
Pentru ea să-i mulțumim.

Suferința cărnii doare
Și nu putem fugi de ea…
C-avem trupuri muritoare,
Dar Hristos ne va învia!

Atunci nu o să mai plângem
Că Dumnezeul mângâierii
Ne va îngădui s-ajungem
Sfinți părtași ai Învierii. Amin!

Ioan Vasiu 

Un crampei de cer

Text: Iacov 1:19-27

Religiunea curată şi neantinată… este să cercetăm, pe orfani şi pe văduve în necazurile lor.” Iacov 1:27

Poţi fi în cer chiar dacă stai cu picioarele ferm pe pămant. Nu, nu vorbesc despre răpiri misterioase. Am în minte o călătorie pe care o putem efectua ori de cate ori facem ceva cu amabilitate, fără egoism, în numele lui Isus.
Un om de afaceri creştin l-a auzit pe pastorul său relatand despre o văduvă care fusese evacuată din apartamentul pe care-l ocupa, deoarece nu-şi putuse plăti chiria. Mobila îi stătea afară pe iarba din faţa casei. Nu ştia unde să plece şi nici ce să facă. Pastorul a spus că dacă s-ar găsi cineva s-o ajute, acea persoană ar putea „vedea un crampei din cer”. Omul de afaceri s-a dus să vadă ce putea face pentru biata femeie. S-a întors la biserică în seara aceleiaşi zile şi a spus: „Am fost în cer. M-am dus la văduva aceea, am plătit chiria pentru ea, am ajutat-o să-şi mute din nou lucrurile în locuinţă şi i-am umplut frigiderul cu mancare. Am avut o bucurie cum n-am mai experimentat de mulţi ani”.


Ai vrea să fii în cer pentru o vreme, fără ca să părăseşti totuşi pămantul? Fă ceva cu amabilitate şi lipsit de egoism pentru cineva aflat în nevoie. Bucuria şi mulţumirea pe care o vei vedea pe feţele oamenilor pe care-i ajuţi, te vor face să te simţi bine şi te vei întreba dacă în cer poate fi mai bine decat aşa. Unul dintre motivele pentru care încercăm să ne înfigem rădăcinile atat de adanc în pămant este tocmai egoismul nostru. Cu cat devenim mai altruişti, cu atat mai multă bucurie cerească vom simţi. Urmaţi exemplul acestui om de afaceri din povestirea noastră de azi şi veţi vedea un crampei din cer.   – H.V.L.

Priveşte la nevoia semenului tău
Şi pune umărul să-l scoţi din greu.
Spune-i că-l iubeşti, dar nu uita
Fapta dovedeşte dragostea.  ”         – Anonim

Un test al adevăratei iubiri creştine: Ii ajuţi pe cei care nu-ţi pot întoarce ajutorul?

Painea zilnica

O nouă zi, un nou cadou

O nouă zi, un nou cadou,
O nouă-ncredințare
Din Cer sosit-a un ecou
Să dea înviorare.

O nouă zi să o trăim
Cu-adâncă mulțumire
Pe Suveran să Îl slujim
Total desprinși de fire.

Azi ce vom face? Cum vom fi
În lumea cu tentații?
Primi-vom noi când vor sosi
Din Slavă revelații?

S-a consumat ziua de ieri
Și-am fost păziți în toate
Și-acele sfinte privigheri
Ne-au dat seninătate.

În zorii dimineții iar
Spre Cer nălțăm privirea
Dincol’ de veșnicul hotar
Vedea-vom Nemurirea.

E înc-o zi într-un șirag
De zile destinate
Când vine seara se retrag
În spații alocate.

Și iarăși vin cu bunătăți
Direct de la-nălțime
Iar când se-arată greutăți
Ne-arată stări sublime.

O nouă zi s-a arătat
Și iar vedem lumină
Și sufletul s-a bucurat
Și-acum, din nou, se-nchină.

George Cornici

Glorii!

Ce mareț ești, Doamne sfinte,
Cu atât frumos împodobita-i
Un Univers, ce ia aminte
La al Tău Glas, când zugrăvita-I

În atât splendid, armonie,
Nepătruns, complexitate,
Luminând în bucurie,
Viață, revărsând în toate,

Aveai în inimă, făptura,
Făcută-n chip și asemănare,
Pentru ea și jertfa-ți pură,
O, Doamne, ești atât de Mare!

Mare îți e credincioșia,
Mare îți e tăria, Soare,
Tu ce-n Mână ai veșnicia,
Dar nu uiți de o iarbă-n floare,

Meriți toată închinarea:
Plecăciune, plecăciune,
Iubirea noastră, adorarea,
Ți-o proșternem, Zori- Minune!

Mulțumire, mulțumire,
Îngână Universu-n cor,
Stăpân în tot, și a tot zidire,
Viață-n tot și a tuturor,

Fii slăvit mereu, de a pururi,
Fii lăudat în orice ceas,
În mănunchi legăm vii doruri,
De a Ta inimă, al Tău Glas,

La Tronul Slavei Tale Sfinte,
Scăldat, în imnul adorării –
De pe întreg pământ, Părinte,
Glorii, Soare al îndurării!

Lidia Cojocaru

Mulțumirea

Când privesc întinse plaiuri,
Cer și mare și pământ,
Munți înalți, câmpii și dealuri,
Toate au un singur cânt!

Toate sunt ca-ntr-o orchestră
Fiecare pe-al ei ton,
De pe planeta terestră
Înspre al Dreptății Tron,

Își înalță toate cântul
Să-L slăvească pe-Mpărat,
Pe Cel Veșnic, pe Preasfântul,
Pe Acel ce le-a creat!

Nu e loc răgaz s-aștepte,
Niciodată, nicidecum!
Ar sta timpul pe-a lui trepte
S-ar opri din al său drum,

S-ar preface tot întinsul
Într-un loc mort și pustiu,
Dac-o clipă universul
N-ar slăvi pe Cel ce-I Viu!

Toate își cunosc menirea,
Toate știu să nalțe-n zbor
Lauda și mulțumirea
Spre Slăvitul Creator!

Îl înalță cu-ndrăzneală,
Fiindcă merită slăvit!
Nu e loc de oboseală,
Nu e loc de târguit!

Într-un glas și-ntr-o dorință,
Cum e greu de-nchipuit,
Toate câte au ființă
Îl slăvesc necontenit!

Dar tu, om cu rațiune,
Om, creat de Dumnezeu,
Plămădit ca prin minune
De-un Stăpân din Empireu,

Om cu simțuri și cu minte,
Om, cu suflet și cu duh!
Om, cu rădăcini preasfinte,
Care tinzi înspre văzduh,

Care poți rosti-n cuvinte
Numele Celui de sus,
Poți să-nveți și să ții minte
Lucruri mari și greu de spus,

Unde-ți sunt laudele tale?
De ce nu Îl preamărești
Ca-ntr-o zi de sărbătoare
Pe Acel din slăvi cerești?

Unde-ți este mulțumirea
Și recunoștința ta?
De ce taci, când fericirea
Este în a-L înălța?

Tu om… tu, cel mai datornic
Tu nu-I dai lauda ta
Celui ce așteaptă dornic
Mulțumiri spre slava Sa!

El ți-a dat înțelepciune
Să judeci și să gândești,
Să alegi pe cele bune
Dintre cele ce-s lumești.

Să veghezi întotdeauna
Ca trairea ta de jos
Să lucească precum luna
Spre mărirea lui Hristos!

Căci și-aceasta-i o-nchinare
De un bun miros plăcut,
Lauzi prin a ta purtare
Pe Acel ce te-a făcut!

De aceea, cu-ndrăzneală
‘Nalță-ți glasul tău spre Cer,
Să nu cazi de oboseală
Ca acei ce-n lume pier.

Întru totul va depinde
De-asta, mântuirea ta…
Dă năvală și vei prinde
Loc la masă-n Slava Sa!

Asta, să-ți scalde gândirea
Ne-ncetat pe-acest pământ:
Nu uita, că mulțumirea
E-așteptarea Celui Sfânt!

Valentin Ilisoi 

Către pace şi iubire

Când în inimă torni pace,
Când o legi de-a Ta iubire,
Toate drumurile-or duce,
„Către pace şi iubire”.

Orice-ar vrea, orice-ar propune
Şi orice lucrări ar face,
Toate le-nchină spre Tine
Inima plină de pace.

Toate caută să-Ti arate,
Toate-s dar de mulţumire,
Orice planuri, cât şi fapte,
Le exprimă prin iubire.

Ea-i fântâna nesecată,
Ce dă apă-n orice vreme,
Adevărul, niciodată,
Să-l exprime nu se teme!

Iar în cazuri de ispită,
Nu se-amestecă, ci tace,
Pentru-a merge, e grăbită,
De e cazul să dea pace.

Ea e pomul veşnic verde,
Nu se-ndoaie de furtună,
Pe coroana ei se vede
Flori şi fructe-n orice lună.

Inima aprinsă-odată
Se căleste ca oţelul,
Să se-ndoaie nu se poate,
Nici nu-şi poate stinge zelul.

E curentul ce-ncălzeşte,
Ca să ardă tot mai tare,
Focul Sfânt o lămureşte
Ca pe aur în cuptoare.

Mii de raze de lumină
Şi scântei oricâte-ar face,
Toate-n dragoste le-mbină
Inima plină de pace.

E comoara ne-nţeleasă
In cercuri familiare,
De se află în vreo casă,
Sau în vreo adunare.

Cand se-adună câţi şi câte,
Ca şi pestii umplând lacul,
Cine pune vârf la toate?
Cine face la toţi placul?

Si de n-ar fi printre-aceia
Acel nebăgat în seamă,
I-ai vedea cum sar ca leii,
C-antr-o casa fără mamă.

Însă cand apare unul,
C-un cuvant calm si umil,
Leilor le schimba planul,
Ca pe vremea lui Danil.

Unii sar cu o părere,
Altii sar să il atace,
Cat de scump e cel ce sare
Şi deodată pune pace.

Duhul Sfânt de împăcare,
Darul câştigat de sus,
Este darul cel mai mare
Dintre câte-a dat Isus.

Într-o casă creştinească,
De-ai căuta în orişicare,
Unde-i dragoste cerească
Vezi şi darul de-mpăcare.

De s-ar naşte vreo ispită
Sau scandaluri de s-or face,
Inima-i neliniştită
Până vede iarăşi pace.

De liniştea-şi luase zborul,
Apăsat de-o greutate,
Geme ca şi călătorul,
Cu povara tot în spate.

Insă, de se află unul
Să-l salveze de povară,
Înfloreşte ca şi crinul
Într-o zi de primăvară.

Cel ce orice greutate
O ridică de la tine.
E Isus ce-ţi iartă toate,
Chiar acum, de vrei, creştine!

El poate să-ţi dea pace,
El îţi dă şi bucurii,
El din inimă îţi face
Un izvor de ape vii.

Vino azi, Te cheamă Domnul!
Vino suflete iubit!
Către tine-i azi îndemnul,
Călător nefericit!

Vino azi la mântuire!
Vin’ la Cel ce poate face,
Să te umpli de iubire
Şi să-ţi dea-n inimă pace!

Doar atunci vei întelege
Drumul rătăcit din fire,
Cand cărarea ta va merge
„Către pace şi iubire”.

Teodor Codreanu 

De ziua ta

Azi, gândul m-a purtat spre tine
Și-oprindu-mă puțin din drum
Vreau inimii să-ți fac urare
Și gânduri bune să-ți adun.

Doresc l-acest hotar din viață
Să-L simți pe Domnul mai aproape
Să-i recunoști a Lui povață
Având călăuzire-n toate.

Să ai în suflet mulțumire
Și-n inimă mereu credință
Să te-ocoleasc-orice-ncercare
De-ar fi aceasta cu putință.

Să-ți fie timpul cu folos
În via Marelui Stăpân
Zidește fapte prin Hristos
Știind c-acestea doar rămân.

S-aștepți în toate cu răbdare
A cerului făgăduință
Crezând că-n lunga așteptare
Se-ascunde-o mare biruință.

Să fii o binecuvântare
Pentru toți cei ce te-ntâlnesc
Ca ei să recunoască-n tine
Un trai sublim, dumnezeiesc.

Să ai în trup doar sănătate
Tot binele să te-nsoțească
Și străbătând prin astă lume
Să ai ca țel cauza cerească.

Mulți ani să fie dar cu Domnul,
Să-L ai Sfătuitor în toate
Și-astfel îți vei parcuge drumul
Doar în Lumină chiar de-i noapte.

 Calfa Diana