Iarta-ma

De-atatea ori ma plang ‘naintea Ta
Ca mi se pare crucea mea prea grea,
Si o tarasc in sila dupa mine
Cu multa-amaraciune si suspine.

In jurul meu zaresc atatia frati
Ce-si poarta crucea lor ingenunchiati;
De sub povara ce ii copleseste,
Un cant de multumire izbucneste.

Ma uit la crucea lor, la crucea mea,
Si mi-e rusine a le compara;
Eu, sprinten pot sa merg, dar cu cartire,
Iar ei, cazand sub ea, cu multumire.

Sub crucea mea ingenunchez si eu;
Imi pare rau, ma iarta, Domnul meu,
Caci mi-ai lasat cea mai usoara cruce
Si vreau cu bucurie a o duce.

Anca Winter 

În urmă privind…

În urmă privind constatăm
Că n-am fost lăsați în pierzare
Și ruga spre Rai o-ndreptăm
Și doar la Stăpân apelăm
Și Lui Îi dăm adorare
Și numai Lui ne-nchinăm.

Ne-a condus spre biruințe
Pe-un traseu întortocheat
Depășit-am suferințe
Iar în grele neputințe
Numai El ne-a ridicat
Și-a plantat în noi voințe.

Piedici multe pe cărare
N-au putut opri un mers
Spre eternele hotare
Ne-a fost Turnul de scăpare
(Singurul în Univers)
Tatăl plin de îndurare.

Fiecare pas spre Slavă
L-acondus și l-a păzit
Iar când starea a fost gravă
(Fiind parcă-ntr-o epavă)
Spre Țel ne-a călăuzit,
Către veșnica Dumbravă.

Fost-au ezitări pe cale
Dar Cel Sfânt le-a-ndepărtat
Așternutul n-a fost moale
Dar ‘nălțat-am osanale
Veșnicului Împărat
Care-alină dor și jale.

Curse au întins vrăjmașii
Să ne-atragă-n lațul lor,
Să ne devieze pașii
Dar noi am rămas urmașii
Sfântului Mântuitor
C-așa biruiesc ostașii.

Tot trecutul ne arată
C-al nostru etern destin
E păzit de-al nostru Tată
Care intervine-ndată
Când apar nevoi și chin
Din năpastă să ne scoată.

Ce Părinte! Ce iubire!
Doar cu El trăim un rost
De nespusă fericire
Și ‘nălțăm azi mulțumire
Către Cel ce e și-a fost
Îmbrăcat în strălucire.

George Cornici

Recunostinta

Doresc sa-mi fie viata o cantare
De multumire pentru Dumnezeu,
O preacurata jertfa de-nchinare
Adusa ca-ntr-o zi de sarbatoare,
Caci n-are-n univers asemanare,
Nu-i nimeni mai frumos ca Domnul meu.

Ca pana unui scriitor sa-mi fie
De iscusinta plina limba mea,
Intr-o desavarsita armonie
Sa-I cant mereu o noua melodie
Celui ce m-a ales din vesnicie
Si mantuire-a hotarat sa-mi dea.

O lume-ntreaga n-are sa-mi ofere
Ce are El, atat e de slavit;
Eu n-am nevoie pe pamant de-avere,
Nu-mi trebuie nici faima, nici putere,
Mi-a daruit cereasca-I infiere
Si sunt de Imparatul meu iubit.

Doresc sa Ii aduc recunostinta
Ca un prinos pe-al inimii altar,
Cu-adanca si eterna umilinta
Vreau sa-I inchin intreaga mea fiinta,
Caci s-a invesmantat in suferinta,
Iar eu am fost rascumparat prin har.

„Lucrarea mea de lauda este pentru Imparatul!” Psalm 45:1b.

Anca Winter 

Alergarea

Referințe

Filipeni 3:12-14 Evrei 12:1 2 Timotei 4:7

Toate vorbesc în jur, despre-un sfârșit de lume
Se împlinește azi, ce Apocalipsa spune;
Ca-n vremile lui Noe, distruse de potop
La fel e-n omenire, acuma, peste tot!

O goană, alergare, o nepăsare-adâncă,
Se-nalță ziduri mari, se-nsoară, beau, mănâncă,
Dar ce e rău în asta, păcat e să mănânci
Să-ți construiești o casă, să ai cu ai tăi prunci?

Nu, răul nu-i acolo, el vine și-ți șoptește:
Prea mică-ți este casa, mai bine ți-o mărește
Apoi, mașina-i veche, va trebui-noită
Și iute îți mai cauți, o slujbă mai plătită,

Dar slujba-ți fură timpul și vezi că nu mai poți,
Nici să-ți educi copilul, mereu ești ca pe roți:
Te scoli cu noaptea-n cap și te întorci doar seara,
De-o vreme-ai și uitat că… . și joia-i adunarea…

Și-alergi, alergi într-una să mai aduni un pic,
Când trece săptămâna, ești tare obosit
Și ușa se deschide, iar frații rând pe rând,
Vin toți să se închine, aici în templul sfânt,

Dar tu mai stai creștine, ca să te odihnești,
Ora de rugăcine, apuci doar… s-o sfârșești.
Chiar de aici începe, păcatul dragul meu,
Când vrem să construim, fără de Dumnezeu.

Nu-i timp de rugăciune, nu mai zidim altare,
De stăruinți, azi cine vorbește-n adunare?
Nu-i timp ca să mai intri, pe la bătrânul slab,
Nu-i timp să mai ajuți, nu-i timp pentr-un bolnav…

Nu-i timp, că timpul, noi, îl furăm mereu,
Doar pentru noi vrem totul, nimic Lui Dumnezeu.
Nu-i timp și totuși, este, că-s uni ce petrec
Ore din zi și din noapte, ecranul îl privesc.

Dar de-i întrebi vreodată: Creștine, ce mai faci?
Îți vor răspunde-n grabă: Așa sunt de stresat
Nici nu mai pot să dorm, mă tot frământ din greu!
Eu mă întreb din nou: De ce-alergăm mereu?

Că alergau părinții, da, alergau… dar ei,
De dragul stăruinții, nu dormeau dragii mei.
Pe frig și pe zăpadă, ei alergau pe jos,
Pe Dumnezeu să-l vadă, în rugăciuni cu foc,

Dar, o căsuță mică și plină de copii,
O carte mult citită, le erau bogății…
Dar care e misterul, de unde mulțumirea?
Nu cunoșteau confortul și nici tehnologia

Și totuși, a lor fețe, erau mai descrețite,
Dar, nu știu, ale noastre… tare-s posomorâte.
N-avem nici bucurie, nici liniște, nici stare,
Ni-s inimile pline de-a lumii alergare.

Căci alergăm într-una, chiar, pentru ce-alergăm?
Când Domnu-nchide mâna, pe toate le lăsăm,
Tot ce-adunăm o viață, rămâne după noi
Și când plecăm acasă, plecăm cu pumnii goi…

Drept Solomon ne spune: „Alții s-or bucura
De lucrul mâinii tale și ce vei aduna.”
Și-atunci, ce-i viața aceasta? E trudă, e durere,
Deșertăciune-s toate și-o lungă alergare!

Noi alergăm într-una… Și Petru alerga
Dar el țintea cununa, nimica altceva,
Pe toate celelalte, gunoi le-a socotit,
Deși-avea studii înalte, când Domnul l-a orbit,

I-a acoperit privirea, ce-o ținea numa-n jos
Și i-a deschis pe-aceea, ce-L vede pe Hristos.
Și, ce frumoasă-i lupta, ce bine s-alergi
Să îți aduni comoară, în cer, acol să construiești.

E bună alergarea, când e cu Dumnezeu
E bună construirea, cu El, iubitul meu.
Să nu furi niciodată din timpul Lui Hristos
Și binecuvântat vei fi tu, cu folos!

Cornelia Sărac

Ca si Toma

In duminica-nvierii, catre seara, adunati
Stau cu usile-ncuiate ucenicii, spaimantati
De Iudei; dar dintr-o data-i copleseste-o spaima noua,
Intre ei Isus apare si le spune: „Pace voua!”

Si dupa aceste vorbe mainile le-a aratat,
Si-apoi coasta; ucenicii tare mult s-au bucurat.
Ce adanca fericire si ce mare mangaiere,
Domnul este viu, si iata-L, e real, nu-i o parere.

Insa Toma, zis si Geaman, numarat printre acei
Doisprezece, fara unul, nu era atunci cu ei;
Si i-au spus cand se-ntalnira: „Am vazut pe Domnul!” Toma,
A venit pe neasteptate in mijlocul nostru-aidoma.

Vreau dovezi, raspunse Toma, mana mea in palma Lui
Vreau sa-mi pun, si vreau sa pipai semnul urmelor de cui,
Si in coasta Lui de-asemeni mana mea vreau sa mi-o pun,
Nu voi crede daca-aceste evidente nu le-adun.

Trec opt zile. Ucenicii iar in casa se aduna,
Toma, de aceasta data, cu ei este impreuna,
Si Isus din nou apare si le spune: „Pace voua!”
Si lui Toma: ‘Ia priveste mainile Mele-amandoua.

Adu-ti degetul, si mana pune-ti-o in coasta Mea,
Si nu fi fara credinta’, caci sunt viu, Ma poti vedea;
Special, chiar pentru tine am venit acuma Eu,
„Domnul meu”, raspunde Toma, Tu esti „Dumnezeul meu!”

Ca si Toma, si eu, Doamne, am umblat dupa dovezi,
Straduindu-ma zadarnic sa-nteleg cum Tu lucrezi,
Si, cand planul Tau prea tainic si maret s-a dovedit
Pentru mintea mea ingusta, eu atunci m-am indoit.

Speciala intalnire insa Tu mi-ai acordat,
Si-am crezut ca pentru mine ai murit si-ai inviat.
Multumirea si-nchinarea Ti le-aduc acuma eu,
Tu esti Domnul meu, Isuse, si esti Dumnezeul meu!

Inspirata din Ioan 20:19-29.

Anca Winter 

Agonia Fiului

A răbdat o lungă agonie
Ca-ntreagă omenirea să știe
Că jertfa Lui naște vindecare
Și dă tărie în stări precare.

Om al durerii-nume potrivit
Să-nvingă iadul la noi a venit
Păcatul să nu mai domnească în noi
Schimbați să fim în ai credinței eroi.

Cerească Îi era teologia
Și binecuvântată strategia
Dar L-au respins numindu-L rebel
Căci ziceau: “se pretinde Emanuel”.

Cărturarii și fariseii nu L-au vrut
Dar nu știau planul în Cer conceput
L-au prins și apoi L-au judecat
Și pe lemn de-ocară L-au crucificat.

Cuiele străpungeau carnea vie
Și-așa a-nceput lunga agonie
Pironit, la culme era chinul
Dar El ne diviniza destinul.

Batjocurile îi sporeau durerea
(Dar nu știau că vine Învierea)
Iar cununa pe cap înspina cumplit
Ce mult Mirele nostru a pătimit!

Și-a dat duhul rostind “s-a isprăvit”
Cereasca lucrare s-a desăvârșit
Și rodul agoniei se va vedea
Căci altă eră se deschidea.

Profețiile ne spun foarte clar
C-a Lui suferință a adus har
Prin rănile Lui primim tămăduire
Ce tainică și divină izbăvire!

Ne-a scăpat de osândă, de jugul greu
Și-acum ne conduce pe-ngustul traseu
Spre Plaiul unde nu e suferință,
Nici întristare, nici neputință.

Necontenit ‘nălțăm mulțumire
C-am primit fără cost mântuire
Și știm că Fiul jertfei supreme
Ne-așteaptă cu cununi și diademe.

George Cornici

Acum este momentul

Acum este momentul
Să stai-naintea Sa.
Cât încă-aprins e becul,
Seară-i, nu noapte grea.

Cât floarea-i înflorită,
Frumoasă la fereastră,
Apropie-te-I cântă
Ce simți, sufletu-ți varsă!

Adu-I o mulțumire
Purtată-n piept cu dor,
De simți că ocrotire
Ești și de ajutor,

Pentru cei dragi din casă;
Încă poți curăța
Chiar dacă nu le pasă,
Cât poți tu rezista.

Nimic nu pare greu,
Nici nu poți compara,
Gândind la Domnul meu
Cât a putut căra.

Cărat-a-a mea povară,
Dus-a păcatul meu,
Spălat-a rana-amară,
Făcându-mă om nou.

Acum simt că e vremea
Să stau-naintea Lui.
Să nu mă-ntind, că lenea
Mă poartă iar hai-hui.

Și iar nu am putere,
Și iar zic că sunt slab,
De nu vin și-n durere
Să-Ți mulțumesc degrab`

Slujind celor din casă,
Văzându-mă că tac,
Că toate pun pe masă
Și tot ce pot eu, fac,

Cât pot, cu bucurie:
Spăl, șterg, mătur, gătesc,
E ca și cum le-aș scrie:
„Ce mult eu vă iubesc”!

În inima mea mare,
Primindu-vă pe toți,
Străini din depărtare,
Gineri, nurori, nepoți…

Copiii mi-au crescut
Și-mi sunt ca o răsplată.
Mult ajutor îmi dau,
Sunt binecuvântată!

Nu sunt mai bun ca alții,
Nu că-aș fi meritat,
Privind prin generații,
E har nemeritat.

Cum să nu-I mulțumesc,
Chiar dacă-s încercat?
Slujindu-i,”Te iubesc”!
Îi scriu Lui ne-ncetat.

Lidia Gheorghe 

16 Februarie

În totul si pretutindeni m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă.” Filipeni 4:11

Aceste cuvinte ne arată că mulţumirea nu este o înclinaţie naturală a oamenilor. Invidia, nemulţumirea şi plângerile sunt la fel de fireşti pentru om ca buruienele pentru pământ. Nu avem nevoie să semănăm spini şi pălămidă; răsar fără să ne obosim, fiindcă sunt băştinaşe. La fel, nu avem nevoie să învăţăm oamenii să se plângă; se plâng fără să li se spună nimic.

Dar lucrurile de preţ trebuie cultivate. Dacă vrem grâu, trebuie să-l semănăm şi să secerăm. Dacă vrem flori, trebuie să le plantăm şi să avem grijă de ele. Mulţumirea este una dintre florile cerului, şi dacă vrem să o avem, trebuie să o cultivăm. Nu creşte în noi de la sine. Numai firea cea nouă o poate produce şi chiar şi atunci trebuie îngrijită şi supravegheată şi cultivată prin harul Domnului care a semănat-o în noi. Pavel spune: „în totul… m-am deprins”. Această declaraţie arată că el nu ştia să fie mulţumit de la început. L-a costat durere să ajungă la marea taină a adevărului.

Fără îndoială că uneori, când îşi închipuia că învăţase deja lecţia, a căzut. Şi când, în cele din urmă, o învăţase pe deplin, şi a putut spune „m-am deprins să fiu sătul şi flămând”, era un bătrân cărunt, la marginea mormântului – un biet prizonier închis în temniţa lui Nero din Roma. Trebuie să suferim alături de Pavel şi să împărţim lanţurile cu el dacă vrem să ajungem la poziţia lui. Să nu ne imaginăm că putem fi mulţumiţi fără efort şi fără disciplină. Nu este o putere pe care să o exerciţi natural, ci o ştiinţă pe care o înveţi pe parcurs. Ştim acest lucru din experienţă. Frate, alungă cârtelile şi învaţă în continuare în Şcoala Mulţumirii.

Meditaţii C. H. Spurgeon

‘Nălţăm din inimi mulţumire

‘Nălţăm din inimi mulţumire
C-am mai trăit un an bogat
În stări de-adâncă împlinire,
Cu biruinţe în slujire,
Cu-a Lui prezenţă, ne-ncetat.

EL – sursa fericirii noastre
EL – Dumnezeu ce-a zămislit
Tot ce-i cuprins în zări albastre
El ne-a ferit şi de dezastre
Şi de atacul cel cumplit.

Pe drumu-ngust Lumina-I clară
Ne-a arătat cum să umblăm
Cu cei ce curajoşi declară:
„Noi mergem către sfânta Ţară
Şi steagul luptei îl purtăm.”

Ne-a dat la toţi cu mână largă
S-avem pe mese din belşug
Fiinţa Lui ne este dragă
Ne-a dat iubirea Lui întreagă
Şi-a tras cu noi la greul jug.

Vedem azi roadele umblării
În Adevărul Lui ceresc
Şi nu-i la voia întâmplării
Că-n ceasul greu al încercării
Iar auzim: „Eu vă păzesc!”

Am strâns cu bucurii nespuse
Ce am plantat cu plâns amar
Învins-am forţele opuse
Căci energii ne-au fost aduse
Din Plaiul fără de hotar.

Iar când arid a fost ogorul
Ştiut-am c-or veni iar ploi
Şi au venit; iar tot poporul
Şi-a proslăvit Izbăvitorul
Cu rugi, poeme, imnuri noi.

‘Nălţăm, deci, iar recunoştinţă
Şi-mbrăţişăm pe Cel ce-a pus
Alin în boli şi-n suferinţă,
A dat puteri în neputinţă
Şi multe roade ne-a adus.

Privind cu optimism ’nainte
Vedem victorii în lucrări
Şi ştim că veşnicul Părinte
Sădi-va-n suflet şi în minte
Doar bucurii şi-ncredinţări.

George Cornici

Gânduri de Crăciun

Gândindu-mă la noaptea minunată
Purtând și strălucire și mister. .
O, noapte sfântă, binecuvântată
În care Sfântul Fiu veni din Cer.

Lăsând ceresc veșmânt și slăvi divine
Și tron și Tată, veșnice comori
În lumea noastră plină de suspine
Isuse, ai ales ca să cobori.

La Betleem în ieslea cea săracă,
Deși nici un palat nu Te-ncăpea. .
Cum de-Ai ales acolo să se facă
Și-așa rudimentar venirea Ta?

Căci Ai ales cu multă iscusință
Pe cea neprihănită-ntre fecioare
Ce-a acceptat cu multă umilință
Să-Ți fie o mămică iubitoare.

Puteai la fel s-alegi un om de bine
Sau chiar vre-un împărat de viță-aleasă
Să pregătească totul pentru Tine
Să-Ți fie nașterea cât mai frumoasă.

Dar Tu te-ai întrupat venind în lume
Sărac, umil, un coplilaș ce plânge
Purtând un veșnic Legământ anume
Ce mai târziu Îl vei semna cu sânge.

Puteai să vii direct triumfător
Ca Împărat cu strălucire mare
Dar însă fiecărui muritor
Dorit-Ai să-i oferi răscumpărare.

Nu doar celor aleși, cu privilegii
Ci și celor săraci, celor de jos
Să ștergi pe veci zapisul făr’delegii
S-aduci salvare celui păcătos.

De-aceea cor de îngeri li se-arată,
Cu vestea bună ce-a venit de sus,
Păstorilor care-au pornit de-ndată
La iesle și-au găsit cum li s-a spus.

S-au proșternut în semn de închinare
Și magii cei veniți din răsărit
Fiind cuprinși de-o bucurie mare
Alese daruri ei Ți-au dăruit.

Și-acei chemați miraculos de Tine
Și-acei care trudind Te-au căutat
Aveau în suflet mulțumiri depline
Căci Te-au găsit și nu s-au înșelat.

Deși cei răi din lumea de afară
Ți-au pregătit piroanele și-o cruce. .
Jertfirea Ta la toți câți Te căutară
Iertare și salvare le aduce.

Isus ești Domn! și vine iar Crăciunul
Iar Tu ne-aștepți cu-atâta nerăbdare
Ca-n duhul nostru unul câte unul
Să coborâm la iesle fiecare.

Din nou sărbătorim a Ta venire
E iar Crăciun și știu atât de bine
Căci Tu lăsat-Ai slavă și mărire
Și Te-ai născut Isuse… pentru mine.

Daniel Hozan