Psalmul 30-6

„Cand imi mergea bine,ziceam: nu ma voi clatina niciodata !”

Sunt trist si nu mai am nici o speranta,
Vad totul negru-acum in jurul meu.
Nimic nu-mi mai ofera siguranta,
M-au coplesit parerile de rau.

Crezut-am ca mereu pe-aceasta cale
Voi sta cu Tine-alaturi, neinvins,
Mereu la umbra aripilor tale,
Ferit de rele, chiar, de neatins.

Cata putere, cata siguranta,
Pareau sa-ncununeze viata mea !
La fiecare pas, plin de speranta,
Sfidam orice-ncercare, oricat de grea.

Mi se parea ca pot sa fiu ca Tine,
Ca pot sa sufar, sa-nviez, sa zbor,
Ca nici o legatura nu ma tine
Departe de al meu Mantuitor.

Dar am privit la valurile marii
Si-am inceput , incet, sa ma afund,
Luptam din greu, in pragul disperarii
Tot incercand durerea sa-mi ascund.

Curand, nu mai aveam nicio putere
Si valuri mari asupra mea veneau.
Strigam la Tine dar primeam tacere
Iar lacrimile nu mai conteneau.

Dar cand nu mai speram in vreo minune
Cand am epuizat tot ce-am avut
Si mi-a ramas umila rugaciune,
O, Doamne langa mine-ai aparut!!!

Calcat-ai peste valuri in furtuna
Ce aprig se lupta-mpotriva mea.
Plin de-ndurare Tu mi-ai intins mana
Si m-ai adapostit in barca Ta.

A fost un vis, afost o-nchipuire?
Dar nu, caci inca ranile-mi vorbesc!
Ramas-a doar o trista amintire
Pe care-mi este greu sa-o povestesc.

As vrea de-acum, privirea mea sa fie
De-a pururi atintita-asupra Ta
Si viata mea intreaga Ti-o dau Tie,
Ca Tu sa faci orice doresti cu ea.

Marius Cheres 

Reclame

Duminică

Zorii și-au deschis petale
După ce-au cântat cocoșii
Semănând departe-n vale
Picături de raze roșii.

Răspund pomii cu iubire
Și-nfloritele lor salbe
Cum mireasa spre un mire
A pășit în straie dalbe.

Înflorirea răcoroasă
Prinde slove de Lumină
Și porni așa frumoasă
Ziua caldă și română.

Privind zarea peste margini
Ca și lebedele-n zboruri
Cu o forfotă-n imagini
Și cu înălțimi de doruri.

În splendoarea purpurie
Unui răsărit în rouă
Înflorește poezie
Foarte veche, foarte nouă.

Orice inimă ca floare
Se deschide pentru Viață:
„Bună dimineață, Soare!
Bună, bună dimineață!”

Prin furtunile de rază
Spulberă visul culorii
Pe sub aripa de barză,
Peste cârdul de prigorii.

În ninsorile Luminii
Se văd merii din colinde,
Parcă-s înfloriți creștinii
Viitorul când s-aprinde.

Este-o veșnică minune
Traiul care, pământește,
„Cristos a-nviat!” ne spune
Și „Adevărat!” trăiește!
Victor Bragagiu

Cristos a Înviat!!!

Trei zile și-o minune

Trei zile-au fost demult odată
Trei zile care din răstimp
Ne strigă-acum şi ne arată
Ce s-a-ntâmplat pe-acest pământ.

Trei zile, martori pe vecie
La tot ce-atunci s-a întâmplat
Ele-au privit cu grozăvie
Cum omul cade în păcat.

Şi-au vazut ele măreția
Dar şi puterea din înalt
Când Domnul nostru Sfânt Mesia
Al morții bold a sfărâmat.

VINERI

Am fost o zi ca şi oricare
Dar martoră la mari minuni
Eu nu ştiam că vor apare
Tunete, fulgere, furtuni

Dar nu furtuni de vânt şi ploaie
Ci o furtună în neant
Căci în vazduh în larga zare
Lupta tot cerul preaînalt

Şi nu ştiam ce se petrece
Parcă erau toate pe dos
Pân’ am văzut o gloată mare
Şi mult popor mergând pe jos

Urcau pe dealul căpățânii
Sau Golgota cum se spunea
Şi-n fruntea lor erau trei oameni
Iar gloata-n urma lor urca.

Unul din ei avea pe față
În ciuda sângelui uscat
O pace parcă nedescrisă
Şi doi ochi blânzi de neuitat

Şi am ştiut ca El era
Mesia ce avea să vină
Căci am simțit în ființa Sa
O mare putere divină

Şi chiar dacă avea puterea
Să se înalțe-atunci la cer
Mergea ‘nainte şi mulțimea
Îşi bătea iarăşi joc de El.

Ajunşi acolo sus pe deal
Mulțimea i-a întins pe cruce
Pe crucile ce pân’ acol’
I-au pus pe ei a şi le duce

Şi cuie, o ce cuie mari
I-au pus în mâini şi în picioare
Iar El statea cu doi tâlhari
In ziua caldă şi-arzătoare

Îşi ridica privirea-n sus
Cu ochii parcă cerea milă
Era-ntre cer si pământ pus
Purta a oamenilor vină

Şi nu cerea să fie atunci
El, ocolit de-această soartă
Ci mijlocea-n suspine lungi
Pentru acea nebună gloată

Căci doar nebun poți fi să faci
O mişelie ca aceasta
Şi cum să stai privind, să taci
Când El îşi da pe cruce viața

Mă durea tare sa mă uit
La-acea priveliște de groază
Mă întrebam cum au putut
Pe Fiul sfânt să-l răstignească.

Şi mi-am oprit atunci lumina
Când Domnul a trecut în moarte
Pământu-şi scutura zidirea
Şi ziua s-a schimbat în noapte

Şi mama Lui, o cum plângea
Sub cruce jos pe al său fiu
Şi parcă nicicum nu credea
Că Domnul Sfânt nu era viu

Se isprăvise-acum tot chinul
Speranța parcă era moartă
O umbră-acoperea tot cerul
Tăcea acum întreaga gloată

SÂMBĂTĂ

Acum totul s-a liniştit
Şi forfota a încetat
Natura parcă a murit
Tot zbuciumul s-a încheiat

Parcă sta ceru-n aşteptare
Să se întâmple-atunci ceva
Era aşa o-nspăimântare
Şi pacea-n zare se pierdea

Mesia Domnul cel preasfânt
Era-acum mort şi îngropat
Zăcea în recele mormânt
Era dintre ai săi plecat

Iubiții Domnului plângeau
Şi erau trişti nespus de tare
Pe Domnul ei nu-l mai aveau
Nu aveau nici o alinare

Mai ales unul sta atunci
Nemângâiat, părându-i rău
Suspinele-i erau adânci
O Petre unde-i Domnul tău?

DUMINICĂ

Eu sunt o zi atât de mare
Cea mai frumoasă dintre toate
Povestea-mi n-are asemănare
Eu port şi-aduc veşti minunate

Veşti care înnoiesc speranța
În inimile frământate
Veşti care au în ele viața
Şi-eliberare de păcate.

Sunt ziua acesta-n care acum
Stăm adunați toți împreuna
În mine s-a-mplinit precum
Se profețise în scriptură

Şi sa-ntâmplat precum vă spun
A fost o mare bucurie
Luați aminte voi acum
Căci ce vă spun, e apă vie

Un susur blând și-o caldă adiere
Treceau în taină prin grădină
Un sfânt fior şi-o dulce mângâiere
Şi raze albe pline de lumină

Venea Maria la mormânt
Să îngrijească trupul lui Isus
Dar iată piatra era la pământ
Şi Domnul oare unde era pus?

O groază mare-atuncea o cuprinse
Căci Domnul ei nu era de găsit
Cine-l luară şi unde îl puse
Şi-ndată la apostoli a fugit.

O fugă-amară plină de durere
Şi-n urma ei semăna lacrimi multe
Îşi simțea trupul sleit de putere
Vroia ca cineva să o ajute

Găsi pe cel ce Domnul-l iubea mult
Dar şi pe Simon Petru împreună
Şi-şi descărcă al inimii tumult
Şi spuse celor doi de ce veniră

Au luat pe Domnul meu Isus
Le spuse ea cu-nflăcarare
L-au luat şi nu ştiu un’ l-au pus
Veniți şi voi cu mine pe cărare

Şe întrecuseră în drumul spre mormânt
Le-ardea în inimi un dor sfânt de El
Nu mai vedeau nici cer şi nici pământ
Vroiau să vadă unde-i sfântul Miel

Odată-ajunşi acolo, au-văzut fapte
Mormântul gol şi piatra răsturnată
Ştergarul şi fâşiile de-o parte
A lor credință era încercată.

Afară lângă piatra de mormânt
Şedea Maria şi plângea amar
Îi curgeau lacrimile pe pământ
Credea că totul este în zadar

Îşi amintea acum plină de dor
De-acele clipe scumpe neuitate
Când l-a primit în suflet cu-n fior
Pe Tatăl, o ce clipe minunate.

Căci numai El dăduse bucurie
În sufletul ei trist şi-mpovărat
Doar El îi dăruise mântuire
Şi-o viață nouă fără de păcat

Şi iată a văzut atunci ‘nainte
Doi îngeri albi şezând în locul lui Isus
De ce plângi tu femeie aşa de fierbinte?
Căci nu ştiu unde pe Domnul mi l-au pus

Dar iată că apare grădinarul
Ce era El, Domnul cel preaiubit!
Pentru ce plângi şi-ți verşi amarul?
Pe cine cauți şi nu ai găsit?

Văzându-l şi crezând că-i grădinar
A început mai tare-atunci a plange
O, spune-mi unde-i  zicea cu amar
De l-ai luat ‘napoi îl voi aduce.

Isus văzăndu-i dorul şi suspinul
I-a deschis ochii ca deplin să-L vadă
„Marie”a spus El topindu-i chinul
„Rabuni” spus-a ea nevenindu-i să creadă.

Aşa au fost cele’ntâmplate
A fost o bucurie de nespus.
O, hai şi tu soră şi frate
Vesteşte învierea lui Isus

Şi spune tuturor să ştie lumea
Că Domnul Tău Isus Hristos trăieşte
Vesteşte azi şi tu cu noi minunea
Hristos a înviat ce mare veste!

Alexandra Cîmpean

Omule, incotro?

Dintre toate creaturile, Tu Doamne
Ai ales omul să-Ţi poarte veşnic chipul,
Dar tocmai el cândva avea să te condamne
Fără nici-o ezitare, şi răstignindu-ţi Fiul
Ce tot din veşnicie îl vedeai pe cruce,
Pironit şi fără vină, singurul fără păcat,
Totuşi, n-ai lasat omul, venind să-l vindece
Ca un Dumnezeu, de moarte şi de oftat.

Şi ai crezut şi crezi în el dumnezeieşte
Deşi, naiv, aţăţător, el mereu Te sfidează,
Dar numai Tu îi ştii adâncul ce şopteşte
Şi-şi cheamă cu dor rostul ce dormitează
De la cădere, căci păcatul vălul şi-l aşterne
Peste icoana chipului Tău, nemailăsând
LuminaTa să treacă prin zidul de carne
Împătimită; dar Tu mereu crezi în el, iertând.

Cine ar cunoaşte cel mai bine ceasul
Decât ceasornicarul, cel care l-a făcut?
Cine cunoaşte mai bine omul, toate, totul
Decât Tu Doamne, căci le-ai creat neştiut.
De aceea, nimeni să nu judece nimic
Cum e aceea că  nu  numai omul crede,
Dar şi Creatorul, deşi fiind Atotputernic,
El Om se face, iubirea făcându-ne rude!

Iar rudele şi toate cele unite prin iubire
Sunt şi neclintite şi se-ncred unii într-alţii,
Până la a-şi da viaţa, aceasta-i marea simţire
Şi adevărata prietenie, care au avut-o sfinţii.
Dar fiecare avem un drum unic şi măreţ,
Cum fiecare om e unic şi este o persoană,
Aflându-şi sensul iubind pe alta fără dispreţ
Şi fără vreo plată, iubirea fiindu-ne haină.

Cu această haină a iubirii şi-a umilinţei
S-a îmbrăcat Atotcreatorul, şi coborând
În cele mai de jos, în lumea necredinţei,
Dumnezeu s-a făcut om – zicea un sfânt,
Ca pe om să-l îndumnezeiască, să-l facă
Un dumnezeu mic, iar în Fiul Omului ce stă
La dreapta Tatălui, avem frate ce-mbracă
O inimă de om din carne şi Lumina celestă.

Iată, atât de mult Dumnezeu a iubit lumea,
Omul, încât pe Fiul Său, Unul-Născut la dat,
Ca oricine crede în El să nu piară şi să stea
De va vrea să-şi ia crucea ca un împărat!…
Cu Împăratul tuturor în Împărăţia Cerurilor,
Unde veşnic va creşte omul în asemănare
Cu Hristosul iubirii şi-al iertării, nu ideilor,
Şi unde nicicând nu va fi suspin sau întristare.

Dar tu omule atât de iubit şi de cinstit,
Ce vei da în schimb pentru atâta dăruire?
Căci, ce ai facut de tine nu din ce e zidit,
Ci din nimic să aduci la viaţă spre nemurire?
Răspunsul sincer  ni-l putem da singuri,
Şi este că nu avem nimic, doar poate a voi,
Dar nici măcar a voi se vede din năravuri
Că nu mai voim binele, ci doar a păcătui.

Deci, nimic n-avem dar ni s-a dat totul,
Păcatul şi plăcerea ne sunt frate şi soră,
Fericirea o vrem pe tavă fără a plăti preţul,
Unii se întreabă, deşi au Scriptura şi-o ignoră,
Dacă mai este ceva după moarte, sau de ce
Nu li s-a cerut voie când s-au adus la viaţă?…
Vai, de viaţa noastră atunci aşa de vom zice,
Nevăzând frumuseţea lumii şi a veşniciei faţă.

Oamenilor, bărbaţi şi femei, fraţii mei,
Să ne trezim cât mai suntem în acest trup,
Căci nu ştim ce ne aduce clipa indiferenţei,
Iar dacă ne aduce moartea, când toate se rup,
Când sufletul se desparte de trup nemaiputând
Să lucreze binele, ca să-şi zidească sufletul
Prin iubirea fraţilor şi prin cele lumeşti urcând,
Ce vei face atunci omule, încotro îţi va fi locul?…

Omule, bărbat şi femeie, cum ai fost creat,
Adânc neştiut şi taină mare a iubirii şi unirii,
Tu crezi că adevărul e ştiinţă, poate fi posedat
Sau putea-va creatura să-l supună înţelegerii?…
Dacă ar fi aşa, înseamnă ca şi creatul ar fi una
Cu Creatorul, şi în loc de un singur Dumnezeu
Ar fi mulţi, ceea ce ar friza absurdul şi bezna,
Iar tu omule, încotro ar fi fost drumul tau?…

O, omule, numit şi cea mai mare minune,
Icoană vie creată după chipul Sfânt al Treimii,
Unde mintea asemuie pe Tatăl ce presupune
Că şi Fiul – Cuvântul, închipuie gândul inimii,
Adică cuvântul ce-l vorbim venit prin minte,
Iar sufletul ce le uneşte pe-amândouă închipuie
Pe Duhul Sfânt ce are unite în El, nedespărţite,
Pe Tatăl cu Fiul, deci omule, încotro ai obârșie?…

De ce laşi grijile şi patimile să te înrobească,
Chiar nu vezi putreda materie că nu-i săţioasă?
Nu simţi dorul fericirii ce veşnic va să trăiască,
Nu o clipă sau două, ci la a Tatălui casă şi masă?
Te-ai luat dupa ştiinţa ce-a ajuns în fundatură,
Tehnica îţi dă timp mai mult dar tot nu ai respiro,
Căci credinţa scade, e doar vis, nimic nu ne satură,
Deci, vai şi-amar de viaţa noastră, omule, încotro?…

pictor, teolog, VASILE NEGUŞ

A fost de-ajuns un strop de sînge

A fost de-ajuns un strop de sînge
Să cadă pe a vieții-mi haină
Ca să înceapă-n mine-a plange
Acea ființă fără teamă

Am ascultat întotdeauna
Cum a murit si-a înviat
Dar nu știam că e si-n lume
Credeam că-i doar în cer nălțat

L-am întîlnit în rătăcire
În întunericul cumplit
M-a –mbrățișat cu-a Lui iubire
Și foarte dulce mi-a vorbit

,,Ridică-te și nu te teme
Eu pentru asta am murit
Crezînd in Min-să ai putere
Să nu mai fii acel trudit

Eu te iubesc, privește-mi rana
Și nu te îndoi nicicînd
Eu am purtat în lume hrana
Ce duce spre tărîmul sfînt,,

Și-atunci ființa fără teamă
Ce-n mine își avea trăirea
A început să ia în seamă
A Dumnezeului vorbire

A început să se închine
Recunoscînd iubirea-i mare
În suflet cîntec să îngane
Să-i mulțumească cu glas tare

Astăzi este-n siguranță
Cu sufletul la adăpost
Și mijlocește pentru viață
Pentru acei ce-s fără rost

Se-nchină-acum în rugăciune
Ca Domnul să îi dea puteri
Să răspîndească-a Lui minune
Căci lumea duce nicăeri

Chiar de se știe refuzat
De multe ori batjocorit
El știe Domnul a iertat
Și iartă-ncă necontenit
Amin!

Berbec Ion

Credinta

Si credinţa este o încredere neclintita o puternica încredinţare despre lucrurile care nu se vad ,
Definiţia credinţei :

Credinţa vie e doar una
Credinţe moarte-s cate vrei
In ea sta crucea si cununa
Pentru acum si totdeauna
A mielului urmat de miei

Doar una e credinţa vie
Si-a fost data celor sfinţi
Ca sfânt izvor de bucurie
Ca legământ si mărturie
Prin încercări si suferinti

Credinţa înseamnă încredinţare
Si nu sa fi religios
Sa crezi in Dumnezeul care
La dat ca jerfa spre iertare
Pe fiul sau Isus Cristos

Credinţa vie-i legătura
Cu Dumnezeul nevăzut
Sa porţi in tine a lui natura
Si apoi prin fapte si prin gura
Sal faci la alţi cunoscut

Credinţa in logosul cel veşnic
Se curateste in cuptor
Si viata ta va fi un sfeşnic
Sa lumineze acum si veşnic
Iar tu sa fi moştenitor

Credinţa fara fapte-i moarta
E haina ce o imbraca mulţi
Ea e la moda si se poarta
Dar nuti deschide a vieţi poarta
Când de aici ai sa te muţi

Credinţa este o minune
Producătoare de minuni
Când o transformi in rugăciune
Nui forţa mai presus in lume
E curcubeu peste genuni …

Petru Dugulescu

Răsplata dumnezeiască

“Cel ce udă pe alţii, va fi udat şi el.” (Proverbe 11.25)

Dacă iau seama şi sunt atent la nevoile altora, şi Dumnezeu va fi cu luare aminte la ale mele, pentru a mă răsplăti. Dacă îl voi cinsti pe sărac şi Dumnezeu mă va cinsti. Dacă mă voi ocupa de copilaşi, mă va socoti ca pe un copil al Său şi se va ocupa de mine. Dacă voi păstori turma Sa şi El mă va păstori. Dacă voi uda grădina Sa, va face şi El din inima mea o grădină udată. Aceasta este chiar făgăduinţa lui Dumnezeu, şi rămâne ca eu să împlinesc condiţia ce mi se cere, pentru a îndrăzni să aştept împlinirea ei.

Este de mare folos pentru mine să nu mă mai vait de suferinţele mele, de încercările mele, de slăbiciunea mea, încetând să mă ocup de mine însumi şi – din dragoste pentru Domnul – să încep să mă ocup de sufletul celor din jurul meu. Apa din lacul meu scăzuse mult, nici o ploaie nu venise să-l umple iar. Văzând cum grădina mea se usca din cauza secetei, deschisei într-o zi zăgazul şi lăsai să vină apă, pentru a uda plantele care se ofileau. Dar, o minune, un izvor ascuns şi necunoscut de mine până atunci ţâşni de la fund, aşa că bazinul ce pe altă deschizătură se golea, udând grădina, se umplea din nou. Atâta timp cât apa rămăsese stătătoare, izvorul era ca sigilat; dar, de îndată ce se scurgea, se umplea din nou. Frate, soră, de îndată ce tu vei voi să uzi viaţa altora, Domnul se va gândi la tine şi-ţi va da o apă proaspătă şi răcoritoare.

Charles Spurgeon

Nu voi fi eu

M-ai întrebat dar n-am putut răspunde,
M-ai adunat apoi la pieptul Tău
Cum stau aici n-o să mai stau niciunde
Şi nicidecum n-o să-mi mai pară rău.

Când văd cum dintre ceruri se coboară
Lumina Ta şi arde-n ochiul meu
Nici nu mai ştiu ce-ar mai putea să doară
Când Te-ai atins de mine, Dumnezeu…

M-am închinat şi m-am rugat cu frică
Să nu mă laşi aicea pe pământ
Întinde-ţi, Doamne, mână şi ridică
Atinge-mă din nou cu Duhul Sfânt.

Şi-am să înţeleg ce nu se poate spune
Ce-i presimţit în mintea mea de-abia,
Fă, Doamne-Dumnezeule-o minune
Şi-ajută-mă să nu mai ies din ea…

Desfă-Te, Doamne sfinte din înaltul
Acestui cer ce stă acolo sus
Nu voi fi eu să Te primesc, ci altul
Nu voi fi eu, va fi numai Isus…

Sanja Cristea Tiberian

Ispitirea

„Isus, plin de Duhul Sfânt, … a fost dus de Duhul în pustiu, unde a fost ispitit de diavolul timp de patruzeci de zile.“ Luca 4.1-2

Evanghelia dupa Luca ne prezinta într-un mod cu totul special pe Isus ca Fiul Omului. În versetele de care ne ocupam, Îl vedem în lupta cu ispititorul, cu împotrivitorul, caci Isus trebuia sa-l învinga înainte de a face lucrarea de rascumparare. În pustiu, diavolul L-a ispitit pe Isus timp de patruzeci de zile, în timpul carora Cel supus încercarii nu a mâncat nimic. La sfârsitul acelor zile, lui Isus i s-a facut foame si diavolul a ales acel moment pentru a-L ispiti. Ispitirea a constat în a încerca sa-L faca pe Isus sa iasa din calea ascultarii de Dumnezeu, cale, prin care El dorea sa-L glorifice pe Dumnezeu si sa mântuiasca creatura Sa.

Stiind ca Isus era Fiul lui Dumnezeu, cum Dumnezeu Însusi vestise, diavolul i-a zis: „Daca esti Fiul lui Dumnezeu, porunceste pietrei acesteia sa se faca pâine.“ Însa Isus i-a raspuns cu promptitudine ispititorului: „Este scris: Omul nu va trai numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.“ Isus era cu adevarat Fiul lui Dumnezeu si putea sa schimbe o piatra în pâine. Daca ar fi savârsit aceasta minune, nu ar mai fi aratat dependenta de Dumnezeu, care-L caracteriza pe El, Omul ascultator, si ar fi cedat santajului diabolic.