Doar un moment…

„Totul s-a întâmplat într-un singur moment, cel mai remarcabil moment.

Pe măsură ce momentele trec, acest moment nu pare să fie cu ceva mai deosebit decât celelalte. Dacă cineva ar putea să-L scoată de pe axa timpului şi să-l examineze, acesta ar părea că arată întocmai ca acelea care au trecut în timp ce citeaţi aceste cuvinte. A venit şi a trecut. A fost precedat şi urmat de altele ca şi el, la prima vedere. Este un moment din acele momente nenumărate ce au marcat timpul de când veşnicia a devenit măsurabilă.

Dar, în realitate, acel moment, în mod deosebit, a fost, este şi va fi ca nici un altul, căci în acel segment de timp s-a petrecut ceva cu totul spectaculos. Dumnezeu a devenit Om! În timp ce creaturile Pământului habar nu aveau, Divinitatea sosise pe Pământ. Cerul s-a deschis şi Dumnezeu Şi-a pus ce a avut mai de preţ într-un pântec de om.

Cel Atotputernic, într-o secundă a devenit fragil. El, Cel ce era Duh, a devenit uşor de străpuns. El, Cel ce era mai mare decât întreg Universul, a devenit un embrion uman. El, Cel ce ţinea lumea cu un cuvânt, a ales să devină dependent de îngrijirea unei tinere fecioare.

Dumnezeu – făt uman! Sfinţenia odihnindu-Se într-un pântec! Creatorul vieţii – creat!

Dumnezeu a primit sprâncene, gene, o inimă, doi rinichi, o splină, a plutit în lichidul amniotic şi S-a întins, crescând în pântecele mamei Sale.

Dumnezeu S-a apropiat de omenire!

El a venit, nu ca o străfulgerare de lumină sau ca un cuceritor pe care nu-l poţi atinge, ci ca Unul ale Cărui ţipete au fost auzite de o ţărăncuţă şi de un tâmplar somnoros. Mâinile care L-au ţinut pentru prima dată în braţe nu aveau manichiură, ci erau murdare şi aspre.

Fără mătase. Fără fildeş. Fără petrecere. Fără ovaţii.

Dacă n-ar fi fost păstorii, n-ar fi fost nici măcar vreun fel de recepţie. Şi dacă nu ar fi fost un grup de cititori în stele, nu ar fi fost nici daruri.

Îngerii priveau, în timp ce Maria Îi schimba scutecele lui Dumnezeu. Universul privea cu uimire cum Cel Atotputernic începea să trăiască ca şi Om.”

Max Lucado 

Eu sunt

Gândul slavei mă îmbracă, vine peste gândul lumii
Cum o haină de mătase o iau regii şi stăpânii,
E ţesut de Cel ce spune:”Din vecie doar Eu sunt,
Am putere să ţin viaţa şi în cer şi pe pământ”.

Glasul slavei îmi vorbeşte, cel al firii este mut
Cum o trâmbiţă de luptă sună tare şi prelung,
E adus de Cel ce zice: „Peste toate doar Eu sunt,
Să le pierd sau să le apăr şi în cer şi pe pământ”.

Ochiu-n mine se deschide, către slavă să o prindă
Cum o mână-n întuneric candela vrea s-o aprindă,
E străpuns de Cel ce spune:”În lumină doar Eu sunt,
Şi o dau să fie aprinsă şi în cer şi pe pământ”.

Dorinţa ce mă frământă,către slavă se îndreaptă
Şi acolo să rămână stâncă în furtuni de apă,
Pusă de Cel care spune:”Stânca veacurilor sunt,
Neclintită şi aceeaşi peste cer, peste pământ”.

„Eu sunt Cel ce număr perii pe cap tânăr şi bătrân,
Scriu mereu în a Mea carte cuvintele ce se spun,
Adun gândurile toate ce trec în fapte ascunse
Şi vor fi la judecată în faţa lumii aduse.

Sunt Cel care ţine-n mână vânturile-n patru zări,
Să nu aducă urgia din neguri şi depărtări,
Răbdare încă mai este în paharul milei Mele
Aşteptând să dea iertarea celui ce o vrea şi-o cere.

Eu sunt Cel ce a-ntins cerul ca o mantie albastră,
Să aducă o lumină ziua pe cărarea voastră,
Sub a stelelor ivire liniştit să scânteieze,
Somnul nopţii în tăcere peste voi să îl vegheze.

Eu sunt Tatăl veşniciei,care are viaţa-n Sine,
Pot s-o dau şi să o iau în bucurii şi suspine,
Chemarea Mea este lege, pământul pe gol l-am pus
Ca sub soare să aducă şi răsărit şi apus.

Suflarea de viaţă am dat-o, umplând marea şi pământul,
L-am creat pe om şi-n el, am pus ca şi-n Mine gândul,
Iar când totul am sfârşit, am privit şi admirat
Spunându-Mi că este bun, în Mine m-am bucurat.

Eu sunt Cel ce-a dat ca semn, ziua a şaptea de odihnă
Ca minţii şi mâinii tale să îi fie o grădină,
În ea să sădeşti mereu floarea albă a-nchinării,
Să aduc în al tău suflet pacea binecuvântării.

Eu sunt Alfa şi Omega, Cel ce e atotputernic,
Pe a veşniciei cale gândul Meu îmi este sfetnic,
Eu am întrupat Cuvântul, L-am făcut nemuritor,
Eu reînoiesc pământul printr-un foc mistuitor”.

Doamne, când Ţi-aud Cuvântul gândul slavei mă îmbracă,
Nu mai vreau ca cel al lumii de Tine să mă despartă,
S-aud cum îmi dai putere: „Cel ce vine doar Eu sunt,
Să îţi dau o nouă viaţă, într-un cer şi-un nou pământ”.

Stanculescu M.