Anotimpurile

Domnul le-a făcut frumoase, toate pentru vremea lor,
Primăvara luminoasă cu mulţimea florilor,
Şi albinele, şi mieii, şi mulţimi de porumbei,
Zâmbetele primăverii răspândesc parfum de tei.

Uite colo pârâiaşul, limpede şi cristalin,
Care-i plin de strălucire, cu albastrul cel senin.
Codrii ca în fantezie, ramuri clătinate-n vânt,
Cântă marea simfonie, lăudând pe Tatăl Sfânt.

Colo pe o cărăruie, omul trece fericit,
Parcă-ar vrea mereu să spuie: „Doamne fii în veci slăvit!”
Şi mergând mereu-nainte, omul se uită mirat,
Primăvara cea măreaţă deodată s-a schimbat.

Grâul a crescut, e mare, roadele se pârguiesc,
Toate strălucesc sub soare, ca un rai dumnezeiesc.
Vara cu a ei căldură cheamă păsări la cântat,
Iar pe câmpuri se înnalţă tot ce noi am semănat.

Dar şi vara cea frumoasă trece ca un seceriş,
Toamna e puţin mai rece, cu-al ei bogat înveliş.
Totuşi, toamna e plăcută, cu belşuguri şi cu rod,
Când e plin de grâu hambarul, şi afară şi în pod.

Cade frunza veştejită, uite ce covor frumos!
În pădurea aurită, numai frunze vezi pe jos.
Stau pe înălţimi pleşuve, pomii clătinaţi de vânt,
Căci frunzişul lor cel falnic, odihneşte pe pământ.

Trec în grabă călătorii peste frunze rumenite,
Căci frumoasele podoabe toate sunt îngălbenite.
Strâng pe lanuri fermierii bogăţia lor aleasă,
Şi în care, în căruţe, se întorc cu ea acasă.

Şi când te mai uiţi prin vie, mai găseşti câte-un ciorchin,
Dacă cel cu bogăţie s-a gândit şi la străin.
Şi mergând mereu-nainte, mai ajungi şi prin piaţă,
Toamna-i binecuvântată cu rodirea ei măreaţă.

Apoi pune-ţi în desagă, şi întoarce-te acasă,
Cu belşuguri, frate dragă, şi aşază-te la masă.
Dar întâi îi mulţumeşte, şi în faţa Lui te-nchină,
Celui ce în veci trăieşte sus în ceruri, în lumină.

Vine iarna cu zăpadă, uite brazii aplecaţi,
Ca şi regii la paradă, ei au fost încoronaţi.
Toate dealurile-s pline cu sclipiri din alb curat,
Şi în văi şi pe coline, albul toate le-a-mbrăcat.

Pe căsuţa cu zăpadă, cad scântei şi înnegresc
Frumuseţea de paradă, care ochii o privesc.
Colo în pârâu e gheaţă, şi ia streaşină ciorchini,
Ce frumoasă! Ce măreaţă! Ce dumnezeieşti rubini!

Şi ziceau pe-atunci bătrânii: „Va fi anul roditor,
După cum vedeţi ciorchinii atârnând strălucitor.”
Noaptea-aceasta viscoleşte, cerul este plin cu nori,
Şi zăpada troieneşte peste văile cu flori.

Doamne câtă măreţie! Tu pe toate le-ai zidit
Pentru vremea lor să fie minunate la privit.
Frate, soră, şi pe tine Domnul te-a făcut frumos,
Ca şi floarea primăverii e urmaşul Lui Hristos.

Noi suntem a Lui lucrare, vară e când tu rodeşti,
Pe căldura arzătoare, tot mai sus, mai sus să creşti.
Ca şi floarea cu petale, ca şi spicele de grâu,
Să rodim Isus ne cheamă, până nu e prea târziu.

Bunătate, îndurare, roadă de la Duhul Sfânt,
Să rodească fiecare cât trăieşte pe pământ.
Dacă Domnul nu găseşte roadă în al tău smochin,
Sigur va striga: „Tăiaţi-l!” chiar de te-ai numit creştin.

Iarna pomul odihneşte, şi întreaga armonie
Care astăzi străluceşte în pădure, pe câmpie.
Şi creştinul odihneşte, toţi aceia mântuiţi,
Dar în marea primăvară noi vom fi din somn treziţi.

Vara mântuirii sfinte, nu ştim, poate ca s-a dus,
Şi curând recolta sfântă va fi adunată sus.
Oricum, să veghem pe cale, aşteptând măreaţa zi,
Căci Mântuitorul nostru, Domnul Isus va veni!

Dionisie Giuchici

Orice lucru isi are vremea lui

El face orice lucru frumos la vremea lui;
A pus in noi chiar gandul vesniciei,
Macar ca nu pricepem lucrarea Domnului;
Cuprinsa-n ea e taina maretiei.

Caci toate au o vreme sub soare, si un timp,
Si Dumnezeu le-a masurat durata;
Ce-a fost va mai fi iarasi la anumit rastimp,
Cand ceasul isi intoarce iarasi roata.

E-o vreme cand ne nastem, si-o vreme cand murim,
Uciderii-i urmeaza vindecarea,
Sadim, dar vine vremea cand smuls e ce sadim,
Dupa zidire, vine daramarea.

Bocitul si-are vremea dand plansului ecou,
Dar vine iarasi rasul si jucatul,
De aruncam cu pietre, le adunam din nou,
Dupa absenta, scump e-mbratisatul.

Cautam cu staruinta, dar pierdem ce gasim,
Si lepadam ce am pastrat odata,
E-un timp pentru tacere, un timp cand iar vorbim,
Si partea rupta iarasi e-mbinata.

E-o vreme de iubire, si-o vreme cand uram,
E-o vreme de razboi, si-apoi de pace,
Cu balansoarul vietii urcam si coboram,
Dar nu-ntelegem tot ce Domnul face.

De planul care vesnic ramane neschimbat,
Lui Dumnezeu nu-i cere nimeni seama,
Scazut nimic nu este, si nici adaugat,
El face-asa ca lumea sa se teama.

Din toata-nvatatura, esenta o desprind:
Cat pribegim prin lumea cea sihastra,
De Domnul sa ne temem, Cuvantu-I implinind,
Aceasta este datoria noastra.

Inspirata din Eclesiastul 3:1-8,11,14,15; 12:13.

Anca Winter 

„Încă puțină, foarte puțină vreme”

Motto: „”Sătulul calcă în picioare fagurele de miere, dar pentru cel flămând
toate amărăciunile sunt dulci.”” Proverbe 27:7

Îndestulatul calcă în picioare
Cu nonșalanță fagurii de miere,
Dar celui flămând și-n strâmtorare
Amărăciunile îi par o mângâiere.

Suspină când își vede masa goală…
Ofteaz-adânc c-a lui e gol paharul…
Atunci, ușor, obrazul lui îl spală
O lacrimă ce îndulcește-amarul.

Se zbate zi și noapte să răzbească,
Trudește cu nădejde,fără de răgaz…
Dar lipsurile par să se-nmultească
Și toată truda lui e doar necaz.

Cu lacrimi ce dor și ard sub pleoape,
Cu gustul amar al duhului mâhnit
Se roagă Tatălui ceresc să-l scape
Că pe pământ prea mult a suferit.

Dar, fericit cine se-ncrede-n Dumnezeu
Că El e milostiv și plin de îndurare
Și El va da celui flămând mereu
Pâine-n necaz și apă-n strâmtorare.

Fericiți vor fi aceia care îndură
Atâtea lipsuri, nevoi și suferinți;
Puțin mai e și goarna din Scriptură
Va slobozi chemarea catre sfinți.

Cu glas de-arhanghel are să ne cheme
Că Domnul, ce-a promis se va împlini:
„Incă puțină, foarte puțină vreme”
Și „Cel ce vine nu va zăbovi”.

Si orice ochi Îl va vedea când vine
Pe nori de slavă, plin de măreție,
Să-Și ia de-aici, copiii Săi cu Sine,
În cereasca și eterna Sa Împărăție.

Acolo, moarte nu-i… și nici necaz,
Nici tânguire sau vaiet de durere…
Nici lacrimi nu vor curge pe obraz
Că Însuși Domnul fi-va mângâiere.

Ioan Vasiu 

În urma Ta

Să Te urmez mi-ai spus, Isuse,
Şi am pornit în urma Ta,
Iar Duhu-n Gheţimani mă duse,
Pe Dolorosa, Golgota …

Ce greu mi-a fost să gust amarul,
Să fiu un rob, nu corifeu! …
Cât am jelit urcând Calvarul
Ca să-mi crucific “eul” meu!

Ce greu a fost să-mi văd şi golul,
Că sunt şi eu un biet tâlhar,
Pustiei i-am tot dat ocolul,
Iar ce sunt azi sunt doar prin har!

Ce greu mi-a fost să-nvăţ răbdarea,
Să tac, să iert, să nu blestem,
Să nu mă clatine trădarea
Şi doar de Tine să mă tem!

Ce greu mi-a fost, în vreme bună
Să Te urmez, să-Ţi fiu supus,
Dar Tu, prin beznă, prin furtună
Mi-ai fost şi far şi scut, Isus!

Ce greu mi-a fost s-ascult de Tine
Şi-n Tine să mă-ncred deplin,
Că pâinile, chiar de-s puţine,
Mi le-nmulţeşti de Ţi le-nchin!

În faţa măreţiei Tale
M-aplec smerit şi vrerea-mi frâng
Şi-n urma Ta, pe-ngusta Cale,
Din darurile sfinte strâng!

Olivia Pocol 

Ce mult îți pasă…

Ce mult Îți pasă, Tată
Ce mult ne iubești!
Te chemăm și-ndată
Tu la noi sosești.

Din mare-ncurcătură
Ne scoți la liman
Vrei o viață pură
În drum spre Canaan.

Spre starea biruinței
Poteci netezești
Îndemnuri dai ființei,
Dorințe împlinești.

Când greutăți apasă
Cu-n gest le ușurezi
Din nou: ce mult Îți pasă,
Ce bine ne tratezi!

Am străbătut cuptoare,
Încinse, și-ai venit
Și ne-ai adus răcoare
Și iar ne-am odihnit.

Căzuți fiind în groapa
Adâncii disperări
Ne-ai pregătit agapa
Cu dulci înviorări.

Primejdiile toate
Le-ndepăerezi veghind
Să fie libertate
De-a Te cinsti slujind.

Cu Tine n-avem teamă
Când vin amenințări
C-atunci luăm în seamă
Cum vin încredințări.

Ce mult Îți pasă Ție
De-al nostru veșnic trai!
Din sfânta-Ți măreție
Cadouri ne tot dai.

George Cornici

Cel Preaînalt – împărățește!

Ref. Is. 55:12-13; 35:10.

Da, veți ieși cu bucurie, în pace fiind călăuziți,
Munți și dealuri și câmpie, vor răsuna, vă veseliți!

Copacii bate-vor din palme: se întorc biruitorii,
În a bucuriei haine – cununa-I: fiice și feciorii,

Răscumpărați prin a Lui Sânge, cu cântece de biruință,
Păstorul în dragoste îi strânge, înainte prin credință!

Imn măreț, cap încunună, spre Sion cu bucurie,
Lucruri noi, în El – cunună, armonie, veselie!

înpărățește, Cel Preaînalt, pământu-ntreg se veselește,
Nu-i nimeni ca El mai ´nalt, viața-și cântă imn, rodește!

Râurile-n palme bată, munții strige-n bucurie,
Din arfe, lauda-i înălțată, vine Cel, ce-I Apa Vie!

Slava Domnului se înalță, Mareția Lui, domnește!
Armonia, râvna încalță, Cel Preaînalt – împărățește!

Da, vom ieși cu bucurue, cu biruință spre Sion,
Munți și dealuri și câmpie – tresăltați, Domnu-I pe tron!

Lidia Cojocaru

În ce Împărăție trăim?(2)

În veci va dăinui a noastră-mpărăție
Ea nu-i clădită pe legi scrise de titrați
Esența ei nu-i faima din falsă măreție
Ci-i Slova asimilată de miliardele de frați.

S-au scufundat imperii cum nave se scufundă
Când nu pot face față furtunilor ce vin
Sau când, voit, conducători confundă
Caracterul nobil cu cel ce e meschin.

Ce ne-a unit pe toți în cânt și-n adorare?
Ce ne-a atras spre starea plăcută lui Isus?
Nu dregători ce-aduc tendințe seculare
Ci siguranța că vom cânta și-n Țara făr-apus.

Pier structuri ce stau pe solul îngâmfării,
Entități ce nu-L recunosc pe Creator
Pe noi ne susține nu capriciul întâmplării
Ci harul ce-a venit la orice muritor.

Oricât de elegante, în cripte n-om rămâne
Ce s-a zidit în noi transcende colb și lut
Nu vrem societatea să meargă fără frâne
Ci-o vrem cum fost-a gândită la-nceput.

Cu false pașapoarte acolo nu-i intrare
Și nici cu cunoștințe la cel mai ‘nalt nivel
Ci trebuie răspuns la dulcea Lui chemare,
La tot ce Salvatorul a-naintat apel.

Ceata de îndoctrinați și azi o sfidează
Dar nici un milimetru nu s-a clătinat
De-aceea demonii nu se delectează
Și s-au adunat la un nou incendiar sfat.

Acei ce și-azi mai cred că pot să o dărâme
S-au coborât în grota eternei nebunii
Și-au reușit toți dracii gândirea s-o sfărâme
Și vor gusta osânda acutei agonii.

Oricând va triumfa a noastră-mpărăție
Ea promovează doar principii ce zidesc
Suflete ce-adună comori în visterie
Și numai pe Cârmaci, cu zel, Îl proslăvesc.

Vreți și voi să câștigați membralitatea
În ceata de martiri, profeți și slujitori?
Va trebui să dezgropați integritatea
Și s-o trimiteți mai sus de existenții sori.

George Cornici

O viaţă plină de măreţie

„Vă las pacea, vă dau pacea Mea… Să nu vi se tulbure inima.”

loan 14:27

De fiecare dată când în viaţa noastră personală apare un lucru dificil, suntem în pericol de a-L învinovăţi pe Dumnezeu. De fapt noi suntem cei care greşim, nu Dumnezeu – există undeva în noi un păcat pe care nu vrem să-l părăsim. Imediat ce părăsim păcatul, totul devine limpede ca lumina zilei. Cât timp încercăm să slujim la doi stăpâni, nouă şi lui Dumnezeu, viaţa noastră va fi plină de confuzie. Atitudinea noastră trebuie să fie una de dependenţă totală de Dumnezeu. O dată ce ajungem acolo, nu este nimic mai uşor decât să trăim o viaţă sfântă. Dificultăţile apar atunci când încercăm să uzurpăm autoritatea Duhului Sfânt în vederea împlinirii propriilor noastre scopuri.

Atunci când asculţi de Dumnezeu, El te pecetluieşte cu pacea Sa, cu mărturia unei păci de necuprins, care nu ţine de domeniul naturalului, ci este pacea lui Isus. Ori de câte ori nu apare pacea, aşteapt-o până vine sau caută să afli motivul pentru care nu vine. Dacă acţionezi din propriul tău impuls sau dintr-un sentiment de eroism, nu vei avea mărturia păcii lui Isus; lipseşte simplitatea sau încrederea în Dumnezeu, deoarece spiritul simplităţii este născut din Duhul Sfânt, nu din deciziile tale. De fiecare dată când asculţi, umblarea ta cu Cristos va fi caracterizată de simplitate.

Întrebările apar ori de câte ori încetez să ascult. Atunci când ascult de Dumnezeu, problemele nu se interpun între mine şi El, ci vin ca un mijloc de a-mi ţine mintea trează şi cuprinsă de uimire în faţa revelaţiei lui Dumnezeu. Orice problemă care apare între mine şi Dumnezeu izvorăşte din neascultare. Orice problemă – şi sunt multe – care îmi iese în cale atunei când ascult de Dumnezeu îmi sporeşte bucuria şi plăcerea, pentru că ştiu că Tatăl meu îmi cunoaşte problemele; eu aştept să văd cum le va rezolva.

Oswald CHAMBERS

Măreţie şi splendoare

Mă plec în faţa măreţiei Tale sfinte
Şi recunosc Domnia Ta, în viața mea
Ascultă glasul meu şi dă-mi cuvinte
Să preamăresc deplin lucrarea Ta.

Tot ce ai creat, e o splendoare
E măiestria unui mare arhitect
Cu mâna Ta, ai aşezat hotare
Şi toate se supun si se opresc.

Tot universul stă în închinare
În fața unui Creator desăvârşit
Înconjurat de Slavă şi onoare
De frumuseți, ce nu mai au sfârşit.

Când ochii Tăi privesc întinsul zării
Iar soarele răsare, chiar din mări
Apoi se ascunde, după culmea văii
Recunoscând a Tale mari puteri.

Se închină astrele în faţa Ta Stăpâne
Şi stele cad din cer, când le priveşti
Când sutele de galaxii, le chemi pe nume
Şi toate-ți spun: O cât de mare eşti!

Venim şi noi cu coru-ntreg de astre
De galaxii, de stele şi de nori
Alături de luceferii de dimineață
Te preamărim de seara, pâna-n zori.

Şi-n fiecare zi te adorăm Stăpâne
Căci viaţa noastră, Tu ai Luminat
Prin soare, ce răsare şi apune
Pe bolta unui cer inmaculat.

Cu apele ce izvorăsc din stâncă
Şi satură atâţia însetaţi
Iar, roua dimineţii se proşterne
Peste câmpii şi peste munţi înalţi.

Cu toată strălucirea bogăției
Şi atâtea frumuseți, ce ai creat
Minunea ce cuprinde-adâncul mării
Prin toate Doamne, Tu eşti Lăudat.

Iar, într-o zi când vom ajunge acasă
Splendori, ce mintea noastră n-a visat
Şi frumuseţi ce ochiul nost de carne
Să vadă pe pământ, nu i-a fost dat.

Dar, când lumina razei Tale sfinte
Va transforma deplin fiinţa mea
Te voi privi în toată Măreția
Şi voi slăvi în veci Lucrarea Ta.

Ion Popescu 

Veşnicia

Vedem cum zilele se duc în goană
Aleargă una după alta-n infinit.
Și viața ni se duce, ba chiar zboară
Azi e-n apus și ieri era la răsărit.

Cu pumnii goi venim în lumea noastră
Și tot cu pumnii goi plecăm în zbor ușor.
Tot ce-am trăit privim ca prin fereastră
Dar gândul nostru e-ndreptat spre viitor.

Unde vom fi în veșnicii știm oare?
Știm drumul să ajungem sigur colo sus?
Acolo unde rana nu mai doare,
Nu e suspin, nici lacrimă și nici apus.

Acolo-i pururi dulce sărbătoare,
Acolo Mielul e pe tron încoronat.
Acolo e lumină, e cântare.
Acolo-i Raiul Sfânt. Acolo ești chemat.

ISUS e Calea către veșnicie,
El Singur este drumul cel adevărat.
Jerfirea Sa pe cruce mi-a dat mie
Dreptul să fiu al Său, să fiu pe veci salvat.

Ascultă vocea care blând te cheamă,
Privește rănile de cui din palma Sa,
Răspunde-i astăzi fără nici-o teamă,
Și vei obține sigur mântuirea ta.

Și ție poate să-ți aducă-ndată,
O pace-adânc-o siguranță vie,
Că veșnicia ți-e asigurată,
Al tău e locul plin de măreție.

Anonim