20 Aprilie

Şi să porţi războaiele Domnului.” 1 Samuel 18:17

Oastea sfântă a celor aleşi se luptă încă pe pământ, şi Isus Christos este Comandantul mântuirii lor. El a spus: „iată, eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20). Ascultaţi strigătele de luptă! Să se aşeze poporul lui Dumnezeu în rânduri şi să nu-şi piardă cumpătul! Este adevărat că acum (1870, nota trad.) în Anglia, bătălia s-a întors împotriva noastră, şi dacă Domnul Isus nu ridică sabia, nu se ştie ce se va întâmpla cu biserica lui Dumnezeu din această ţară. Dar noi trebuie să acţionăm ca nişte bărbaţi şi să nu ne pierdem curajul. Nu a mai fost nici un timp în care protestantismul să pară mai slab decât acum, când se fac eforturi atât de mari pentru reînscăunarea antihristului. Avem nevoie de o voce puternică şi curajoasă care să predice Evanghelia pentru care au murit martirii.

Prin Duhul Său, Mântuitorul este încă pe pământ; adevărul acesta ar trebui să ne încurajeze. El se află întotdeauna în mijlocul luptei; de aceea, rezultatul bătăliei nu poate fi pus la îndoială. Când în jur urlă furtuna, este o mare mulţumire să ştii că Domnul Isus, în calitate de Mijlocitor, pledează în favoarea poporului Său! O, privitorule înspăimântat, nu te uita mereu la bătălia din faţa ta, fiindcă o să fii orbit de fum şi înspăimântat de sângele vărsat. Ridică-ţi ochii spre Mântuitorul care mijloceşte pentru tine, şi încredinţează-te că eşti în siguranţă în mâinile lui Dumnezeu.

Să luptăm ca şi cum totul ar depinde de noi, încredinţaţi însă că totul depinde de Dumnezeu. Acum, în numele crinilor purităţii, în numele trandafirilor jertfei şi „pe căprioarele si cerboaicele de pe câmp” (Cânt 2:7), vă conjurăm, luptători ai lui Isus, să faceţi totul pentru războiul sfânt, pentru adevăr şi neprihănire, pentru împărăţie şi cunună, şi pentru învăţătorul vostru. înainte! „Căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu” (2 Cronici 20:15)

C.H. Spurgeon

25 Martie

„Fiul omului.” Ioan 3:13

Cât de des a folosit Mântuitorul titlul acesta! Dacă ar fi vrut, ar fi putut să vorbească întotdeauna despre Sine ca despre Fiul lui Dumnezeu, „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (Isaia 9:6). Dar iată umilinţa lui Isus! Preferă şă fie numit „Fiul omului”. Să învăţăm o lecţie de umilinţă de la EL. Să nu ne mândrim niciodată cu titluri măreţe. Aici se află, totuşi, un gând mult mai plăcut. Isus iubeşte atât de mult omenirea încât îi place să o onoreze, fiindcă este o mare onoare, într-adevăr, şi o mare demnitate, să-L poţi numi pe Isus „Fiul omului”. El doreşte să aşeze stele regale pe pieptul omenirii, arătând dragostea lui Dumnezeu faţă de sămânţa lui Avraam.

„Fiul omului” — de fiecare dată când a rostit aceste cuvinte, El a aşezat o aură pe fruntea copiilor lui Adam. Totuşi, poate că următorul gând este încă şi mai preţios. Isus Christos s-a numit „Fiul omului” ca să-şi exprime simpatia şi identificarea cu poporul Său. Prin aceasta ne aminteşte că El este Cel de care ne putem apropia fără frică. Putem să-I spunem toate, durerile şi necazurile noastre, fiindcă El, ca Om, le cunoaşte din experienţa. Fiindcă a suferit ca un Fiu al omului, El este în stare să ne ajute şi să ne mângâie.

Fii binecuvântat, scumpul nostru Isus! De vreme ce foloseşti pentru totdeauna numele care te mărturiseşte ca Frate şi rudă a noastră, datoria noastră este să-Ţi slăvim harul, umilinţa şi dragostea. Priveşte cum Isus s-a dăruit Iubirii noastre nedesâvârşite, Şi prin iubirea Sa a dovedit Că inimile noastre sunt sfinţite. Când îşi aude Numele slăvit In fapte şi în vorbele de noi rostite, Acordă celor care L-au iubit Comori de dragoste şi suflete-nnoite.

C.H. Spurgeon

9 februarie

 „Şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău.” Luca 11:4

Ar trebui să urmărim şi în fapte ceea ce căutăm şi cerem în rugăciune. Ar trebui să evităm ispitele, umblând mereu pe calea ascultării, astfel încât să nu-i oferim diavolului prilejul să ne ispitească. Nu trebuie să intrăm în desiş în căutarea leului. S-ar putea să ne plătim scump curiozitatea. Un leu s-ar putea să ne taie drumul sau să ne urmărească, şi noi nu avem nici o armă. Cel care întâlneşte leul, chiar dacă învinge, are de dus o bătălie grea. Este mai bine să ne rugăm să fim feriţi de ispititor. Mântuitorul nostru, care ştie ce înseamnă ispita, a spus ucenicilor Săi: „Rugaţi-vă să nu cădeţi în ispită” (Luca 22:40).

Dar, indiferent ce facem, avem parte de ispite; de aceea să ne rugăm: „lzbăveşte-ne de cel rău”. Dumnezeu a avut un Fiu fară păcat, dar nu a avut niciodată un Fiu care să nu fi fost ispitit. Omul „se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare” (Iov 5:7), şi creştinul se naşte ca să fie ispitit.Trebuie să veghem întotdeauna fiindcă Satana dă târcoale ca un hoţ.

Credincioşii care au experimentat viclenia lui Satana ştiu că sunt anumite timpuri când el atacă de obicei, aşa cum în natură există anumite perioade ploioase. Atunci creştinul pune pază dublă, şi cel rău nu se mai apropie. Prevenirea este mai bună decât tratamentul; este mai bine să te înarmezi astfel încât diavolul sa nu te atace decât să înduri primejdiile luptei, chiar dacă învingi. Roagă-te în seara aceasta să nu fii ispitit, iar dacă totuşi ispita vine, să fii izbăvit de cel rău.

C.H. Spurgeon

8 Februarie

„El va mântui pe poporul lui de păcatele sale.” Matei 1:21

Orice persoană, întrebată ce înseamnă mântuit, va răspunde „să fii salvat din iad şi luat în cer”. Acesta este unul din rezultatele mântuirii, dar nu este decât a zecea parte din totalitatea binecuvântărilor pe care le însumează. Este adevărat că Domnul Isus Christos îşi răscumpără poporul de la moarte. El îi scapă de îngrozitoarele consecinţe ale păcatului, dar victoria Sa înseamnă mult mai mult. El îşi salvează poporul „de păcatele sale”. O, să fii eliberat de cel mai mare duşman! Când îşi îndeplineşte lucrarea de salvare, Christos îl aruncă pe Satana de pe tron şi nu îl lasă să mai stăpânească niciodată. Nici un om nu poate fi un adevărat creştin dacă păcatul domneşte în trupul său.

Păcatul va fi întotdeauna în noi, fiindcă el nu poate fi nimicit până la sfârşit, dar nu va mai domni. Va fi o luptă pentru stăpânire — o luptă împotriva noii legi şi a noului duh pe care Dumnezeu 1-a implantat — dar păcatul nu va mai avea niciodată stăpânire absolută asupra noastră. Christos va fi Stăpânul inimi, şi păcatul va fi înăbuşit. Leul din seminţia lui Iuda va învinge, şi balaurul va fi umilit. Credinciosule, cine domneşte în viaţa ta? Dacă viaţa ta nu este sfântă şi dacă inima ta nu este schimbată, nu eşti o persoană mântuită. Dacă Mântuitorul nu te-a sfinţit, nu te-a reînnoit şi nu a sădit în inima ta ura faţă de păcat şi dragostea pentru sfinţenie, nu ai făcut nici un pas spre mântuire.

Harul care nu te face mai bun decât înainte este o contrafacere ieftină. Christos îşi salvează poporul nu în păcatele lor, ci de ele. Fără „sfinţire… nici un om nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12:14). „Oricine rosteşte numele Domnului, să se depărteze de nelegiuire” (2 Timotei 2:19). Dacă nu suntem curăţaţi de păcat, cum putem spera că vom fi număraţi în poporul Lui? Doamne, scapă-mă acum de orice rău şi ajută-mă să-mi onorez Mântuitorul.

C.H. Spurgeon

18 Decembrie

Sfâşiati-vă inimile, nu hainele.” Ioel 2:13

Sfâşierea hainelor şi celelalte semne exterioare ale emoţiilor religioase sunt uşor de manifestat şi adesea făţarnice. Să simţi adevărata căinţă este mult mai greu; în consecinţă, este mult mai rar întâlnită. Oamenii vor participa la cele mai lungi şi complicate ceremonii religioase, fiindcă acestea sunt pe placul firii. Adevărata religiune, însă, este prea umilitoare, prea cercetătoare, prea interioară pentru gustul omului firesc El preferă ceva mai ostentativ, mai bătător la ochi şi mai lumesc. Ceremoniile exterioare sunt confortabile pentru un timp; ochiul şi urechea sunt satisfăcute, egoismul este hrănit, şi îndreptăţirea de sine este umflată ca un balon.

Dar ele sunt ultima amăgire, fiindcă, în clipa morţii, şi în Ziua Judecăţii, sufletul are nevoie de ceva mai substanţial decât ceremoniile şi ritualurile pe care să se sprijine. Despărţită de evlavia vitală, orice formă de religie este zadarnică. Oferită fără o inimă sinceră, orice formă de închinare este o ruşine şi o batjocură pentru maiestatea cerurilor. Sfâşierea inimii este o operaţiune divină, şi este simţită solemn. Este o durere tainică experimentată personal, nu doar de formă, ci ca o lucrarea adâncă, mişcătoare a Duhului Sfânt în inima fiecărui credincios.

Nu este o problemă despre care să vorbeşti şi pe care să o crezi, ci un simţământ adânc în inima fiecărui copil viu al viului Dumnezeu. Este foarte umilitoare şi curăţă păcatul în întregime; dar pe urmă, este o dulce pregătire pentru preţioase mângâieri, care nu ar fi putut să fie primite de un suflet mândru. Este şi distinctivă, fiindcă aparţine aleşilor lui Dumnezeu, şi numai lor. Textul ne spune să ne sfâşiem inimile, dar ele sunt, în mod natural, tari ca marmura. Cum putem, deci, să facem acest lucru? Trebuie să le ducem la Calvar. Vocea Mântuitorului muribund a sfâşiat stâncile odată, şi este puternică şi acum. Duh prea Sfânt, fa-ne în stare să auzim strigătul de moarte al lui Isus, şi inimile noastre vor fi sfâşiate aşa cum îşi sfâşie oamenii hainele în vremuri de mare durere.

Meditaţii C. H. Spurgeon

25 Octombrie

Pentru adevărul acesta care rămâne în noi, şi care va fi cu noi în veac.” 2 Ioan 2

Odată ce obţine intrarea în inima omului, şi-i supune întreaga persoană, adevărul lui Dumnezeu nu poate fi alungat de nici o putere – omenească sau drăcească. Noi nu îl tratăm ca pe un oaspete, ci ca pe stăpânul casei. Aceasta este nevoia „creştinului; cine nu crede nu este creştin. Cei care simt puterea vitală a Evangheliei şi cunosc tăria Duhului Sfânt, care deschide, aplică şi sigilează Cuvântul Domnului, ar suporta mai degrabă să fie sfâşiaţi în bucăţi, decât să se despartă de Evanghelia mântuirii. Ce mulţime de îndurări se ascund în făgăduinţa că adevărul va fi cu noi pentru totdeauna, sprijinul nostru în viaţă, mângâierea în moarte, cântecul învierii, slava veşniciei. Acesta este privilegiul creştinului; fără el credinţa noastră nu ar valora mare lucru.

Noi lepădăm unele adevăruri şi le lăsăm în urmă, fiindcă sunt nedezvoltate ca nişte lecţii pentru copii. Dar nu putem face la fel cu adevărul divin, fiindcă, deşi este dulce ca hrana copiilor, într-un alt sens este tare ca o mâncare pentru adulţi. Adevărul că suntem păcătoşi este dureros pentru că trebuie să ne umilească şi să ne facă mai atenţi. Cel mai binecuvântat adevăr, acela că oricine crede în Domnul Isus este mântuit, rămâne în noi, speranţa şi bucuria noastră. Experienţa, departe de a ne îndepărta de doctrinele harului, ne-a legat mai strâns de ele. Temelia şi motivele pentru a crede sunt acum mai puternice şi mai numeroase ca niciodată.

Avem motive să credem că va fi la fel până în clipa în care moartea ne va duce în braţele Mântuitorului. Oriunde poate fi descoperită, această dragoste pentru adevăr ne face să ne exercităm propria dragoste. Un cerc strâmt nu poate cuprinde simpatiile noastre; părtăşia inimilor noastre trebuie să fie la fel de necuprinsă ca alegerea harului. În adevărurile pe care le primim se pot strecura multe erori. Să luptăm împotriva lor, dar să ne iubim fraţii pentru măsura de adevăr pe care o vedem în ei. Mai presus de orice, să iubim şi să răspândim noi înşine adevărul!

Meditaţii C. H. Spurgeon

23 Octombrie

Voi nu vreţi să vă duceţi?” Ioan 6:67

Mulţi L-au lepădat pe Christos şi îşi continuă drumul fără El. Care este motivul pentru care să faci o schimbare? Ai avut vreun motiv s-o faci în trecut? Nu s-a dovedit Isus suficient pentru tine? El te cheamă în dimineaţa aceasta: „Am fost Eu o pustie?” (Ieremia 2:31). Ai fost vreodată dezamăgit când ţi-ai pus încrederea în Isus? Nu ai aflat până acum că Domnul poate fi un prieten blând şi generos, şi că numai credinţa în El îţi poate oferi pacea sufletească pe care o doreşti atât de mult? Poţi să visezi la un prieten mai bun decât El? Atunci nu schimba credinţele vechi şi încercate pentru altele noi şi false. Cât despre prezent, te poate convinge să-L laşi pe Isus? Când suntem tulburaţi de lumea aceasta sau de încercările din sânul bisericii, găsim cea mai mare alinare la pieptul Mântuitorului.

Aceasta este bucuria pe care o avem azi – aceea că suntem salvaţi în El. Dacă bucuria aceasta este mulţumitoare, de ce să o schimbăm? Cine schimbă aurul cu aramă? Nu vom respinge soarele până nu vom găsi o lumină mai bună, şi nu II vom părăsi pe Domnul până nu vom găsi pe cineva care să ne iubească mai mult. De vreme ce acest lucru nu este posibil, ne vom ţine de El cu toate puterile, şi vom înscrie numele Lui pe inimile noastre ca pe o pecete. Cât despre viitor, poţi să te gândeşti la un motiv pentru care să merite să dezertezi, să părăseşti vechiul steag, sau să slujeşti sub un alt căpitan?

Cred că nu. Dacă viaţa este lungă, El nu se Schimbă. Dacă suntem săraci, cine ne-ar putea îmbogăţi mai mult decât Christos? Când suntem bolnavi, cine ne-ar putea alina durerile mai bine decât Isus? Când murim, nu ni se spune că „nici moartea, nici viaţa; nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dummnezeu, care este în Christos Isus, Domnul nostru” (Romani 8:38-39)? Spunem împreună cu Petru: „Doamne, la cine să ne ducem?”

Meditaţii C. H. Spurgeon

4 Iunie

Bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, si dragostea Lui faţă de oameni.” Tit 3:4

Cât de minunat este să-L vezi pe Mântuitorul în comuniune cu poporul Său iubit! Nimic nu poate fi mai uimitor decât acest fapt, care ţi se arată sub conducerea Duhului Sfânt Lasă-ţi mintea să mediteze o clipă asupra istoriei iubirii Mântuitorului, şi o mie de fapte de afecţiune ţi se vor descoperi singure — toate cele ce au fost făcute din inima lui Christos, şi au fost primite cu gânduri şi emoţii puternice în inimile reînnoite ale credincioşilor. Atunci când medităm la această dragoste minunată şi privim cum slăvita Căpetenie a bisericii o acoperă cu toate bogăţiile Lui, sufletele noastre vor fi copleşite de bucurie. Cine ar putea îndura o asemenea revărsare de iubire? Atunci când Duhul Sfânt ne descoperă o părticică a acestei Iubiri, sufletul nostru este mult prea copleşit pentru a mai îndura; cât de uimitoare trebuie să fie vederea ei completă!

Atunci când sufletul va avea înţelegerea de a discerne toate darurile Mântuitorului, înţelepciunea de a le preţui şi timpul de a medita la ele, aşa cum se va întâmpla în lumea ce va să vie, vom Comunica cu Isus într-un mod mult mai apropiat. Dar cine îşi poate imagina dulceaţa unei asemenea comuniuni? Trebuie să fie unul din lucrurile care la inima omului nu s-au suit, pregătite de Dumnezeu pentru cei care îl iubesc. O, să deschizi uşa grânarului lui Iosif, şi să vezi ce a pregătit El pentru noi! Descoperirea aceasta ne va copleşi cu iubire.

Prin credinţă vedem „ca într-o oglindă, în chip întunecos” (1 Corinteni 13:12) imginea reflectată a bogăţiilor Sale, dar când vom vedea cu ochii noştri lucrurile cereşti, ne vom cufunda într-un torent de părtăşie! Până atunci, cântarea noastră de laudă va fi rezervată Binefäcätorului nostru, Isus Christos, al cărui dragoste este Minunată, mult mai presus de dragostea umană.

Meditaţii C. H. Spurgeon

26 Mai

Incredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, şi El te va sprijini.” Psalmi 55:22

Grija, chiar dacă este obiect legitim, dacă este excesivă, are în ea ceva păcătos. Preceptul de a evita grijile este repetat mereu şi mereu de Mântuitorul în învăţăturile Sale. El este repus în drepturi de apostoli, şi nu poate fi neglijat fără a păcătui: fiindcă esenţa îngrijorării noastre este credinţa că noi suntem mai înţelepţi decât Dumnezeu, şi ne aşezăm în locul Lui pentru a face ceea ce El nu poate face pentru noi. Ne gândim mereu la ceea ce credem că El a uitat. Muncim ca să ne purtăm singuri poverile, de parcă El ar fi neputincios.

Această neascultare de preceptele Sale, această necredinţă în Cuvântul Său, această încercare de a interveni în domeniul Său, toate acestea înseamnă păcat. Mai mult decât atât, îngrijorarea duce adesea la fapte păcătoase. Cel care nu-şi poate lăsa soarta în mâna Domnului şi îşi duce singur povara este tentat să folosească mijloace greşite pentru a se ajuta singur. Păcatul ne face să uităm că Dumnezeu este Sfătuitorul nostru, şi să recurgem la înţelepciunea umană. Asta înseamnă să mergi la „puţuri crăpate” (Ieremia 2:13), în loc lă te îndrepţi spre „Izvorul apelor vii” — un păcat de care s-a făcut vinovat Israelul din vechime.

Îngrijorarea ne face să ne îndoim de bunătatea lui Dumnezeu, şi din această cauză şi dragostea noastră faţă de El se răceşte. Suntem neîncrezători, şi întristăm Duhul Sfânt, rugăciunile noastre încep să se poticnească, exemplul nostru şchiopătează, şi vieţile noastre devin egoiste. Lipsa de încredere în Dumnezeu ne îndepărtează de El, dar dacă, prin credinţă simplă în făgăduinţele Sale, ne aruncăm povara asupra Lui, şi „nu ne îngrijorăm de nimic” (Filipeni 4:6) fiindcă se îngrijeşte El pentru noi, ne vom apropia de El şi vom putea birui ispitele. „Celui cu inima tare Tu-i chezăşluieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine” (Isaia 26:3).

Meditaţii C. H. Spurgeon

De ce suntem fericiți?

Suntem atât de fericiți
Că ne-a chemat Mântuitorul
Suntem, oricând, de El iubiți
În El suntem adăpostiți
Când dă atac ispititorul.

În urma noastră am lăsat
Valul de deșertăciune
Cuvântul vieții ne-a schimbat
Un trai plenar din trai uscat
A fost, desigur, o minune.

Privind în urmă la ce-a fost
(Un trai lipsit de împlinire)
Azi știm că s-a plătit un cost
S-avem un țel, s-avem un rost
Și-acces deplin la moștenire.

Suntem atât de mulțumiți
De tot ce ne trimite Cerul
Pe cale suntem însoțiți,
În luptă suntem întăriți,
Stăpân e Tatăl, nu misterul.

Călătorind spre o Cetate
Cu un statornic fundament
Ne bucurăm că-n Trinitate
Găsim și har și demnitate
Și Adăpostul permanent.

Trăim atâta bucurie
Cu-al nostru Mire pe traseu
El nu stă la periferie
Ci e în noi, așa cum scrie
Cu vorbe de la Dumnezeu.

Nu ne doboară vreo durere
Știm că răsplata e în Rai
Să ne rugăm e o plăcere
Căci vine-o dulce adiere
Să îndulceasc-al nostru trai.

Nu în reclame-s satisfacții
Nici în avutul monetar
Ci în divine revelații
Și-n părtășiile cu frații
Pe drum spre veșnicul Hotar.

George Cornici