18 Decembrie

„Sfâşiati-vă inimile, nu hainele.” Ioel 2:13

Sfâşierea hainelor şi celelalte semne exterioare ale emoţiilor religioase sunt uşor de manifestat şi adesea făţarnice. Să simţi adevărata căinţă este mult mai greu; în consecinţă, este mult mai rar întâlnită. Oamenii vor participa la cele mai lungi şi complicate ceremonii religioase, fiindcă acestea sunt pe placul firii. Adevărata religiune, însă, este prea umilitoare, prea cercetătoare, prea interioară pentru gustul omului firesc El preferă ceva mai ostentativ, mai bătător la ochi şi mai lumesc. Ceremoniile exterioare sunt confortabile pentru un timp; ochiul şi urechea sunt satisfăcute, egoismul este hrănit, şi îndreptăţirea de sine este umflată ca un balon.

Dar ele sunt ultima amăgire, fiindcă, în clipa morţii, şi în Ziua Judecăţii, sufletul are nevoie de ceva mai substanţial decât ceremoniile şi ritualurile pe care să se sprijine. Despărţită de evlavia vitală, orice formă de religie este zadarnică. Oferită fără o inimă sinceră, orice formă de închinare este o ruşine şi o batjocură pentru maiestatea cerurilor. Sfâşierea inimii este o operaţiune divină, şi este simţită solemn. Este o durere tainică experimentată personal, nu doar de formă, ci ca o lucrarea adâncă, mişcătoare a Duhului Sfânt în inima fiecărui credincios.

Nu este o problemă despre care să vorbeşti şi pe care să o crezi, ci un simţământ adânc în inima fiecărui copil viu al viului Dumnezeu. Este foarte umilitoare şi curăţă păcatul în întregime; dar pe urmă, este o dulce pregătire pentru preţioase mângâieri, care nu ar fi putut să fie primite de un suflet mândru. Este şi distinctivă, fiindcă aparţine aleşilor lui Dumnezeu, şi numai lor. Textul ne spune să ne sfâşiem inimile, dar ele sunt, în mod natural, tari ca marmura. Cum putem, deci, să facem acest lucru? Trebuie să le ducem la Calvar. Vocea Mântuitorului muribund a sfâşiat stâncile odată, şi este puternică şi acum. Duh prea Sfânt, fa-ne în stare să auzim strigătul de moarte al lui Isus, şi inimile noastre vor fi sfâşiate aşa cum îşi sfâşie oamenii hainele în vremuri de mare durere.

Meditaţii C. H. Spurgeon

25 Octombrie

„Pentru adevărul acesta care rămâne în noi, şi care va fi cu noi în veac.” 2 Ioan 2

Odată ce obţine intrarea în inima omului, şi-i supune întreaga persoană, adevărul lui Dumnezeu nu poate fi alungat de nici o putere – omenească sau drăcească. Noi nu îl tratăm ca pe un oaspete, ci ca pe stăpânul casei. Aceasta este nevoia „creştinului; cine nu crede nu este creştin. Cei care simt puterea vitală a Evangheliei şi cunosc tăria Duhului Sfânt, care deschide, aplică şi sigilează Cuvântul Domnului, ar suporta mai degrabă să fie sfâşiaţi în bucăţi, decât să se despartă de Evanghelia mântuirii. Ce mulţime de îndurări se ascund în făgăduinţa că adevărul va fi cu noi pentru totdeauna, sprijinul nostru în viaţă, mângâierea în moarte, cântecul învierii, slava veşniciei. Acesta este privilegiul creştinului; fără el credinţa noastră nu ar valora mare lucru.

Noi lepădăm unele adevăruri şi le lăsăm în urmă, fiindcă sunt nedezvoltate ca nişte lecţii pentru copii. Dar nu putem face la fel cu adevărul divin, fiindcă, deşi este dulce ca hrana copiilor, într-un alt sens este tare ca o mâncare pentru adulţi. Adevărul că suntem păcătoşi este dureros pentru că trebuie să ne umilească şi să ne facă mai atenţi. Cel mai binecuvântat adevăr, acela că oricine crede în Domnul Isus este mântuit, rămâne în noi, speranţa şi bucuria noastră. Experienţa, departe de a ne îndepărta de doctrinele harului, ne-a legat mai strâns de ele. Temelia şi motivele pentru a crede sunt acum mai puternice şi mai numeroase ca niciodată.

Avem motive să credem că va fi la fel până în clipa în care moartea ne va duce în braţele Mântuitorului. Oriunde poate fi descoperită, această dragoste pentru adevăr ne face să ne exercităm propria dragoste. Un cerc strâmt nu poate cuprinde simpatiile noastre; părtăşia inimilor noastre trebuie să fie la fel de necuprinsă ca alegerea harului. În adevărurile pe care le primim se pot strecura multe erori. Să luptăm împotriva lor, dar să ne iubim fraţii pentru măsura de adevăr pe care o vedem în ei. Mai presus de orice, să iubim şi să răspândim noi înşine adevărul!

Meditaţii C. H. Spurgeon

23 Octombrie

„Voi nu vreţi să vă duceţi?” Ioan 6:67

Mulţi L-au lepădat pe Christos şi îşi continuă drumul fără El. Care este motivul pentru care să faci o schimbare? Ai avut vreun motiv s-o faci în trecut? Nu s-a dovedit Isus suficient pentru tine? El te cheamă în dimineaţa aceasta: „Am fost Eu o pustie?” (Ieremia 2:31). Ai fost vreodată dezamăgit când ţi-ai pus încrederea în Isus? Nu ai aflat până acum că Domnul poate fi un prieten blând şi generos, şi că numai credinţa în El îţi poate oferi pacea sufletească pe care o doreşti atât de mult? Poţi să visezi la un prieten mai bun decât El? Atunci nu schimba credinţele vechi şi încercate pentru altele noi şi false. Cât despre prezent, te poate convinge să-L laşi pe Isus? Când suntem tulburaţi de lumea aceasta sau de încercările din sânul bisericii, găsim cea mai mare alinare la pieptul Mântuitorului.

Aceasta este bucuria pe care o avem azi – aceea că suntem salvaţi în El. Dacă bucuria aceasta este mulţumitoare, de ce să o schimbăm? Cine schimbă aurul cu aramă? Nu vom respinge soarele până nu vom găsi o lumină mai bună, şi nu II vom părăsi pe Domnul până nu vom găsi pe cineva care să ne iubească mai mult. De vreme ce acest lucru nu este posibil, ne vom ţine de El cu toate puterile, şi vom înscrie numele Lui pe inimile noastre ca pe o pecete. Cât despre viitor, poţi să te gândeşti la un motiv pentru care să merite să dezertezi, să părăseşti vechiul steag, sau să slujeşti sub un alt căpitan?

Cred că nu. Dacă viaţa este lungă, El nu se Schimbă. Dacă suntem săraci, cine ne-ar putea îmbogăţi mai mult decât Christos? Când suntem bolnavi, cine ne-ar putea alina durerile mai bine decât Isus? Când murim, nu ni se spune că „nici moartea, nici viaţa; nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dummnezeu, care este în Christos Isus, Domnul nostru” (Romani 8:38-39)? Spunem împreună cu Petru: „Doamne, la cine să ne ducem?”

Meditaţii C. H. Spurgeon

4 Iunie

„Bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, si dragostea Lui faţă de oameni.” Tit 3:4

Cât de minunat este să-L vezi pe Mântuitorul în comuniune cu poporul Său iubit! Nimic nu poate fi mai uimitor decât acest fapt, care ţi se arată sub conducerea Duhului Sfânt Lasă-ţi mintea să mediteze o clipă asupra istoriei iubirii Mântuitorului, şi o mie de fapte de afecţiune ţi se vor descoperi singure — toate cele ce au fost făcute din inima lui Christos, şi au fost primite cu gânduri şi emoţii puternice în inimile reînnoite ale credincioşilor. Atunci când medităm la această dragoste minunată şi privim cum slăvita Căpetenie a bisericii o acoperă cu toate bogăţiile Lui, sufletele noastre vor fi copleşite de bucurie. Cine ar putea îndura o asemenea revărsare de iubire? Atunci când Duhul Sfânt ne descoperă o părticică a acestei Iubiri, sufletul nostru este mult prea copleşit pentru a mai îndura; cât de uimitoare trebuie să fie vederea ei completă!

Atunci când sufletul va avea înţelegerea de a discerne toate darurile Mântuitorului, înţelepciunea de a le preţui şi timpul de a medita la ele, aşa cum se va întâmpla în lumea ce va să vie, vom Comunica cu Isus într-un mod mult mai apropiat. Dar cine îşi poate imagina dulceaţa unei asemenea comuniuni? Trebuie să fie unul din lucrurile care la inima omului nu s-au suit, pregătite de Dumnezeu pentru cei care îl iubesc. O, să deschizi uşa grânarului lui Iosif, şi să vezi ce a pregătit El pentru noi! Descoperirea aceasta ne va copleşi cu iubire.

Prin credinţă vedem „ca într-o oglindă, în chip întunecos” (1 Corinteni 13:12) imginea reflectată a bogăţiilor Sale, dar când vom vedea cu ochii noştri lucrurile cereşti, ne vom cufunda într-un torent de părtăşie! Până atunci, cântarea noastră de laudă va fi rezervată Binefäcätorului nostru, Isus Christos, al cărui dragoste este Minunată, mult mai presus de dragostea umană.

Meditaţii C. H. Spurgeon

26 Mai

„Incredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, şi El te va sprijini.” Psalmi 55:22

Grija, chiar dacă este obiect legitim, dacă este excesivă, are în ea ceva păcătos. Preceptul de a evita grijile este repetat mereu şi mereu de Mântuitorul în învăţăturile Sale. El este repus în drepturi de apostoli, şi nu poate fi neglijat fără a păcătui: fiindcă esenţa îngrijorării noastre este credinţa că noi suntem mai înţelepţi decât Dumnezeu, şi ne aşezăm în locul Lui pentru a face ceea ce El nu poate face pentru noi. Ne gândim mereu la ceea ce credem că El a uitat. Muncim ca să ne purtăm singuri poverile, de parcă El ar fi neputincios.

Această neascultare de preceptele Sale, această necredinţă în Cuvântul Său, această încercare de a interveni în domeniul Său, toate acestea înseamnă păcat. Mai mult decât atât, îngrijorarea duce adesea la fapte păcătoase. Cel care nu-şi poate lăsa soarta în mâna Domnului şi îşi duce singur povara este tentat să folosească mijloace greşite pentru a se ajuta singur. Păcatul ne face să uităm că Dumnezeu este Sfătuitorul nostru, şi să recurgem la înţelepciunea umană. Asta înseamnă să mergi la „puţuri crăpate” (Ieremia 2:13), în loc lă te îndrepţi spre „Izvorul apelor vii” — un păcat de care s-a făcut vinovat Israelul din vechime.

Îngrijorarea ne face să ne îndoim de bunătatea lui Dumnezeu, şi din această cauză şi dragostea noastră faţă de El se răceşte. Suntem neîncrezători, şi întristăm Duhul Sfânt, rugăciunile noastre încep să se poticnească, exemplul nostru şchiopătează, şi vieţile noastre devin egoiste. Lipsa de încredere în Dumnezeu ne îndepărtează de El, dar dacă, prin credinţă simplă în făgăduinţele Sale, ne aruncăm povara asupra Lui, şi „nu ne îngrijorăm de nimic” (Filipeni 4:6) fiindcă se îngrijeşte El pentru noi, ne vom apropia de El şi vom putea birui ispitele. „Celui cu inima tare Tu-i chezăşluieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine” (Isaia 26:3).

Meditaţii C. H. Spurgeon

De ce suntem fericiți?

Suntem atât de fericiți
Că ne-a chemat Mântuitorul
Suntem, oricând, de El iubiți
În El suntem adăpostiți
Când dă atac ispititorul.

În urma noastră am lăsat
Valul de deșertăciune
Cuvântul vieții ne-a schimbat
Un trai plenar din trai uscat
A fost, desigur, o minune.

Privind în urmă la ce-a fost
(Un trai lipsit de împlinire)
Azi știm că s-a plătit un cost
S-avem un țel, s-avem un rost
Și-acces deplin la moștenire.

Suntem atât de mulțumiți
De tot ce ne trimite Cerul
Pe cale suntem însoțiți,
În luptă suntem întăriți,
Stăpân e Tatăl, nu misterul.

Călătorind spre o Cetate
Cu un statornic fundament
Ne bucurăm că-n Trinitate
Găsim și har și demnitate
Și Adăpostul permanent.

Trăim atâta bucurie
Cu-al nostru Mire pe traseu
El nu stă la periferie
Ci e în noi, așa cum scrie
Cu vorbe de la Dumnezeu.

Nu ne doboară vreo durere
Știm că răsplata e în Rai
Să ne rugăm e o plăcere
Căci vine-o dulce adiere
Să îndulceasc-al nostru trai.

Nu în reclame-s satisfacții
Nici în avutul monetar
Ci în divine revelații
Și-n părtășiile cu frații
Pe drum spre veșnicul Hotar.

George Cornici

21 Mai

„Dacă aţi gustat într-adevăr că bun este Domnul.” 1 Petru 2:3

„Dacă” – atunci această favoare nu este garantată oricărui membru al rasei umane. „Dacă” – deci există posibilitatea şi probabilitatea ca unii să nu fi gustat încă bunătatea Domnului. „Dacă” – deci nu este o binecuvântare generală, ci una specială, şi este necesar să ne testăm ca să vedem dacă am cunoscut harul Domnului. Nu există nici o favoare spirituală care să nu fie acordată adevăratului căutător. Dar, dacă aceasta este o chestiune care necesită rugăciune sinceră, nimeni nu ar trebui să fie mulţumit atâta timp cât există un „dacă” în privinţa experienţei sale de a „gusta într-adevăr că bun e Domnul”. Întrebarea aceasta se poate naşte chiar în inima unui adevărat credincios, din cauza neîncrederii în sine, dar continuarea unei asemeni îndoieli este un mare rău.

Noi trebuie să luptăm să ne prindem de mâna Mântuitorului cu braţele credinţei, şi să spunem: „ştiu în cine am crezut, şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea” (2 Timotei 1:12). Nu te lăsa bătut, credinciosule, până când nu te asiguri de interesul tău faţă de Isus. Nu lăsa nimic să te mulţumească până în momentul în care, prin lucrarea Duhului Sfânt în inima ta, ai siguranţa că eşti un „copil al lui Dumnezeu” (Romani 8:16). O, nu te poticni aici; nu lăsa un „dacă”, sau un „poate”, sau un „posibil” să-ţi mulţumească sufletul.

Clădeşte pe adevărurile veşnice, şi clădeşte cu ele. Adună „îndurările Mele faţă de David” (Isaia 55:3), şi strânge-le bine. Aruncă-ţi ancora în ape adânci, şi asigură-te că sufletul tău este bine legat de ancoră. Treci de aceşti dacă. Nu mai sta în valea îndoielilor şi temerilor. Treci Iordanul neîncrederii, şi intră în Canaanul păcii unde mai locuiesc canaaniţii, dar unde pe pământ curge într-una „lapte şi miere” (Levitic 20:24).

Meditaţii C. H. Spurgeon

Mântuitorul și Toma

Pune-ți mâna, Toma, în coasta Mea
Să știi că sunt Eu, neprihănirea Ta.

Adevărul, Toma, ai vrut să-l știi
Iată-mă aici, de-acum credincios să fii.

Fii credincios, vestește despre Mine
La Neamuri, la Evrei și la oricine.

Ai fost nedumerit, dar azi mă vezi
Revelația de azi să o păstrezi.

Azi, Toma, cunoști clarificare
A urmat Înviere după crucificare.

Unda necredinței vine uneori
Cheamă-mă și-amăndoi vom fi biruitori!

Trăiesc, Toma, oriunde Te-nsoțesc
Cinstește-Mă cu-n trai dumnezeiesc…

C-așa vei vedea cerească-mplinire
Și vei merge spre-a ta moștenire…

Și nu uita: crezând fără să vezi
Prin harul ceresc te orientezi.

George Cornici

11 Aprilie

„Am ajuns ca apa, care se scurge, şi toate oasele mi se despart.” Psalmi 22:14

Au auzit cerurile sau pământul un bocet mai trist? În trup şi suflet, Domnul nostru se simte slab ca apa care se scurge pe pământ. Înălţarea crucii L-a scuturat violent, i-a întins fiecare ligament, i-a îndurerat toţi nervii şi i-a dislocat toate Oasele. împovărat de propria greutate, marele Suferind a simţit încordarea crescând cu fiecare clipă a celor şase ore. Leşinul şi slăbiciunea L-au copleşit, până s-a prefăcut într-un ghem de suferinţă şi durere. Când a văzut vedenia, Daniel şi-a descris altfel senzaţiile „puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă” (Daniel 10:8). Cu cât mai slăbit trebuie să fi fost Profetul ceresc când a văzut şi a simţit mânia lui Dumnezeu! Pentru noi, senzaţiile pe care le-a îndurat Domnul ar fi insuportabile, şi am fi salvaţi de pierderea Cunoştinţei, dar El a fost rănit şi a simţit sabia. A băut cupa şi a simţit fiecare picătură.

O, Rege al Durerii! (un titlu straniu, dar adevărat
Doar Ţie, din toţi regii, datorat)
O, Rege-al suferinţei! Cât de mult Te plâng
Ştiind că toate ale mele în Tine se răsfrâng!

În timp ce îngenunchem în faţa tronului Mântuitorului, ne amintim calea prin care ne-a pregătit coroanele de slavă. Să bem din paharul Lui, ca să putem fi întăriţi pentru ceasul încercării care vine. Fiecare mădular din trupul Său natural a suferit, şi la fel trebuie să se întâmple şi cu trupul duhovnicesc. Dar din toată durerea şi chinul Său a răsărit slava şi puterea, şi la fel se va întâmpla şi atunci când trupul Său duhovnicesc va intra în cuptorul aprins.

Meditaţii C. H. Spurgeon

27 Martie

„Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit.” Matei 26:56

El nu şi-a părăsit niciodată ucenicii, dar ei, temându-se pentru viețile lor, au fugit de lângă El chiar de la începutul suferinţelor. Acesta este un exemplu grăitor care ne învaţă cât de fragilă este credinţa celor care se bazează pe ei înşişi. Sunt ca o turmă de oi, care fug în toate părţile când vine lupul. Au fost avertizaţi de pericol şi au promis că mai bine mor decât să-şi părăsească învăţătorul, dar imediat ce au fost atinşi de teamă au luat-o la sănătoasa. S-ar putea ca astăzi să mă pregătesc de dimineaţă să sufăr încercări de dragul Domnului, fiind sigur că voi fi perfect credincios; dar dacă am în inimă un dram de necredinţă, voi fugi la fel ca apostolii.

A face o promisiune nu înseamnă şi a o respecta. Dacă apostolii ar fi rămas alături de Isus până la capăt, ar fi avut slavă veşnică; dar ei au fugit de slavă. Să mă ajute Domnul să nu le urmez exemplul! Unde altundeva ar fi avut mai mare siguranţă decât lângă învăţătorul lor, cate ar fi putut chema în ajutor douăsprezece legiuni de îngeri? Au fugit de propria lor siguranţă. O Doamne, nu mă lăsa să cad în aceeaşi capcană. Harul divin poate transforma un laş îtr-un mare viteaz. Lemnele ude pot arde ca focul de pe altar dacă Domnul vrea. Aceşti ucenici, fricoşi ca nişte iepuri, s-au transformat în lei după coborârea Duhului Sfânt La fel, Duhul Sfânt poate să-mi schimbe teama în curaj, ca să mărturisesc adevărul Său.

Cât de neliniştit trebuie că a fost Mântuitorul văzându-şi ucenicii speriaţi! A fost o picătură amară în plus în paharul durerii, dar nu L-a împiedicat să-l bea până la capăt. N-aş vrea să mai adaug şi eu câteva picături. Dacă mă lepăd de lsus, II răstignesc încă o dată, şi II „dau să fie batjocorit” (Evrei 6:6). Păzeşte-mă, Duh Sfânt, de un sfârşit atât de ruşinos.

Meditaţii C. H. Spurgeon