Mandria merge inaintea caderii

Text: Luca 18:9-14                       

Mandria merge înaintea pieirii, şi trufia merge înaintea căderii.” Proverbele 16:18

Eram în canoe împreună cu prietena mea de 14 ani, Kim, vaslind pe raul Pine, din Michigan. Trebuia să vorbesc în faţa adolescenţilor unei tabere de vară creştine, şi fusesem repartizaţi în aceeaşi canoe. Raul era umflat, şi plin de stanci, buşteni si copaci căzuţi de la ultima furtună. Trebuia să vaslim din greu prin curenţii puternici şi prin vartejuri înşelătoare, să evităm buştenii şi proeminenţele stancilor. După ce am parcurs cu bine vreo 50 sau 100 de metri, am spus: „Hei, ne pricepem destul de bine!” La care, Kim a replicat: „Mandria merge înaintea căderii!” Şi a avut dreptate, Imediat am lovit malul, ne-am frecat de o stancă, ne-am aplecat pe sub nişte crengi ce atarnau prea jos. Am ajuns în apele reci ca gheaţa ale raului şi nu numai o dată.


Se întamplă astfel de fiecare dată. De îndată ce începem să credem că suntem buni la ceva sau că am avut mari realizări – de îndată ce lăsăm mandria să ne cuprindă – Domnul ne trimite ceva umilitor în viaţă pentru a ne readuce „cu picioarele pe pămant”. Cu cat avem mai multă mandrie în noi înşine şi cu cat considerăm realizările noastre mai mari, cu atat mai convingător va fi lucrul care ne va reaminti că nu avem decat „picioare de lut”.
Acest adevăr este pe deplin ilustrat de textul biblic de azi. Cel ce se laudă va fi înjosit. Cel ce se slăveşte pe sine va fi umilit. Dacă ai început să te lauzi, ai grijă! Mandria duce la pieire, şi trufia te va face să cazi. – D.C.E.

Nu mă lăsa. Doamne, să mă mandresc vreodat
Cu toate talentele ce Tu mi le-ai dat.
Ştiu că din roadă succesului n-as gusta,
De n-ar fi tot, prin mila şi-ndurarea Ta. „– D.J.D.

Cel ce stă la înălţime in propriile aprecieri este foarte departe de varf

Painea zilnica

Imi pare rau!

Text: Matei 5:21-26

Dacă… fratele tău are ceva împotriva ta, … împacă-te cu fratele tău;…” Matei 5:23, 24

In cartea sa: „Realitatea”, Stanley Voke povesteşte despre un copil de 6 ani a cărui dimineaţă a început cum nu se putea mai rău. S-a plans de hainele pe care trebuia să le îmbrace. A bombănit cu privire la micul dejun pe care l-a pregătit mămica şi l-a refuzat. Apoi a început să le supere pe surioarele lui. Curand s-a găsit implicat în aşa mare necaz că parcă toată lumea se năruia în jurul lui. În final, a sosit tatăl care a spus: „Ei, ascultă tinere; toată dimineaţa n-am avut nimic altceva decat necaz. Ce ai de gand să faci?” Copilul n-a spus nimic pentru moment. Apoi lacrimi mari au început să-i curgă din ochi în timp ce suspina: „îmi pare rău, tăticule!” Voke a comentat: „Să vezi şi să nu crezi, în două minute lumea era alta. Familia găsise împăcare, lacrimile au fost şterse, şi tot ce fusese neobişnuit trecuse de parcă nici n-a existat”.


Uneori spunem sau facem anumite lucruri care-i rănesc şi-i jignesc pe alţii. Un zid se interpune între noi. Se iscă supărarea. Pentru ca relaţiile să fie restabilite, trebuie să existe un „îmi pare rău” din partea celui ce-a comis ofensa. Totuşi de cele mai multe ori refuzăm să ne cerem scuze. Mandria ne stă în cale. Nu vrem să fim vulnerabili. Nu ne place să ne umilim pană acolo încat să facem o astfel de declaraţie. Dar cand o facem, răsplata este mare, deoarece ascultăm de Domnul.
Dacă am ofensat pe alţii prin cuvinte dure sau prin acte lipsite de amabilitate, să ne învingem mandria şi să le cerem iertare. Trebuie să le spunem: „îmi pare rău”, şi să fie aşa!            – R.W.D.

Ai jignit un prieten sau un frate?
Du-te azi în grabă de repară ce ai făcut.
Cere-i să te ierte de păcate!
Ce plăcere are Domnul de acest cuvant! ”    – D.J.D.

Un bun test pentru caracterul cuiva este comportarea lui după ce a greşit

Painea zilnica

Ura, stârnește certuri

Ura, stârnește certuri
Între surori și frați,
Din cele mai vechi timpuri
Chiar și-ntre împărați.

Invidia-i o boală
Ce roade în ascuns,
Stârnind ades răscoală
În cei fără Isus,

Mândria și minciuna
Aici merg mână-n mână
Și nu iubesc lumina,
Nici legea cea creștină.

Mânia aduce certuri,
Bătăi și supărări
Și-aduce-n multe corturi
Doar lacrimi și dureri.

Iubirea însă-i haina
Ce nu se murdărește
Oricât de grea-i pricina
Ea iartă și primește.

Alege dintre acestea
Calea pe care mergi
Și vei vedea la urmă
Ce roade-ai să culegi.

Mustrarea e balsamul
Ce poate să te ajute
Și vine de la Domnul,
Doar omul s-o asculte.

Puiu Chibici  

Să ajungi acolo unde se stinge treptat interesul propriu şi se trezeşte adevăratul interes

“Învăţătorule, unde locuieşti?” ” Veniţi de vedeţi” “…..Vino după Mine.” loan 1:38-39

“În ziua aceea au rămas la El.” Acesta este cam singurul lucru pe care-l facem unii dintre noi, apoi ne trezim la realităţile vieţii; se trezeşte interesul propriu şi rămânerea în El a trecut. Însă nu există nici o situaţie de viaţă în care să nu putem rămâne în Isus. “Tu eşti Simon, tu te vei chema Chifa” (Ioan 1:42). Dumnezeu scrie noul nostru nume numai pe acele locuri din viaţa noastră de unde El a şters mândria, încrederea în sine şi interesul propriu. Unii dintre noi avem noul nostru nume scris numai pe ici, pe colo, ca nişte pete, arătând ca un pojar spiritual.

Pe porţiuni arătăm bine. Când suntem în cea mai bună formă spirituală, ai crede că suntem cei mai mari sfinţi; dar să nu te uiţi la noi când nu suntem în această stare de spirit. Ucenicul este cel care are numele nou scris pe întreaga sa făptură; interesul propriu, mândria şi încrederea în sine au fost şterse complet. Mândria este zeificarea sinelui; în zilele de azi unii dintre noi nu mai avem o mândrie de fariseu, ci una de vameş.

A spune: “O, eu nu sunt un sfânt”, este acceptabil pentru mândria umană, dar este o blasfemie inconştientă la adresa lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă literalmente că-L sfidezi pe Dumnezeu spunându-I că nu te poate face sfânt. “Eu sunt mult prea slab şi neajutorat, lucrarea ispăşirii nu poate ajunge până la mine.” Umilinţa înaintea oamenilor poate fi o blasfemie inconştientă înaintea lui Dumnezeu.

De ce nu eşti sfânt? Ori pentru că nu vrei să fii sfânt, ori pentru că nu crezi că Dumnezeu te poate face astfel. Ar fi foarte bine, spui, dacă Dumnezeu te-ar mântui şi te-ar duce direct în ceruri. Dar exact aceasta vrea El să facă! “Vom veni la El şi vom locui împreună cu El” (loan 14:23). Nu pune nici o condiţie, lasă-L pe Isus să fie totul şi El te va duce acasă cu El nu doar pentru o zi, ci pentru totdeauna.

Oswald CHAMBERS

Ai fost vreodată singur cu Dumnezeu?

 

Când era singur, la o parte, lămurea ucenicilor Săi toate lucrurile.Marcu 4:34

Noi singuri cu El. Isus nu ne ia mereu la o parte să ne explice lucruri. El ni le explică pe măsură ce putem să le înțelegem. Alte vieţi sunt pentru noi nişte exemple din care avem de învăţat. Dumnezeu lucrează în noi ca să putem arăta cine suntem prin viaţa pe care o trăim. Aceasta este o muncă îndelungată care durează atât de mult, încât Dumnezeu are nevoie de tot timpul şi eternitatea pentru a face un om după planul Său. Singurul mod în care-I putem fi folositori lui Dumnezeu este acela de a-L lăsa pe El să ne conducă prin meandrele şi ungherele propriilor noastre caractere.

Este uimitor cât suntem de ignoranţi în privinţa caracterului nostru! Nu recunoaştem invidia sau lenea sau mândria atunci când le vedem în noi. Isus ne descoperă tot ce se afla în fiinţa noastră înainte ca harul Lui să-şi fi început lucrarea. Câţi dintre noi am învăţat să privim cu curaj inlâuntrul nostru?Trebuie să ne debarasăm de ideia că ne înţelegem pe noi înşine; aceasta este ultima trufie ce trebuie să dispară. Singurul care ne înţelege este Dumnezeu. Cel mai mare blestem în viaţa noastră spirituală este trufia. Dacă ne-am putea vedea vreodată în felul în care ne vede Dumnezeu, n-am mai spune niciodată ..O, sunt atât de nevrednic!”, pentru că am şti că suntem mult mai nevrednici decât se poate spune. Cât timp nu suntem pe deplin convinşi de nevrednicia noastră, Dumnezeu va continua să ne îngrădească până când vom rămâne singuri cu El.

Atât timp cât există în noi un clement de mândrie sau de încredere în sine, Isus nu ne poate învăţa nimic. El ne va lăsa să trecem prin dezamăgirea unei mândrii intelectuale rănite sau prin dezamăgiri sentimentale. Va dezvălui în noi afecţiuni nepotrivite – lucruri pentru care nu ne-am gândit niciodată că El trebuie să ne întâlnească singuri. Auzim multe lucruri la cursuri, dar ele nu sunt încă limpezi pentru noi. Le vom înţelege clar atunci când vom fi singuri cu Dumnezeu şi El ni le va explica.

TOTUL PENTRU GLORIA LUI

OSWALD CHAMBERS

Biserica se rupe că nu putem ierta

Biserica se rupe că nu putem ierta.
Spunem: ,,Te iert” în față, ca să putem cina.
Chiar dacă noi purtăm o mare vină-n parte,
Cum ne victimizăm! Crezând: „Eu am dreptate”.
Nu putem conlucra, că noi vrem să conducem,
Și doar ”părerea mea” foloase va aduce.
Mândria e prea mare; plini de venin și fire;
Ai obosit, și ce faci, faci numai cu cârtire.
Biserica se rupe că nu putem ierta
Și unul o ia-n stânga și altul în dreapta.
Te lași influențat, de vorbe-ademenit,
Și iar nu poți să dormi, și iar ești amețit.
Altarul! Srigă Domnul. Ți s-a cam dărâmat.
Biblia-ai cam lăsat-o, și nu te-ai prea rugat.
De unde să-ai putere? Nu vine din senin.
Se cere-n odăiță cu lacrimi și suspin.
Și vrei să mai ai roade, și te-ntrebi de ce n-ai;
Tu luptă-te cu ”tine” să poți să-ajungi în Rai.
Dacă te uiți la Domnul, cât bine El făcea,
Ierta, elibera și pe mulți vindeca,
Și după orice bine, orice bună lucrare,
Mulțimea-nfierbântată, voia să îl omoare.
Dar seara se ducea El singur la o parte
Și se ruga, plângea și zilnic avea roade.
Avea înțelepciune că Tatăl îi dădea.
Și când deschidea gura, știa cum răspundea.
Judeca cu dreptate, jug nu punea prea greu.
Smerit, spăla picioare, călca pe ”Eul” Său.
El ne arată practic, ca noi să Îl urmăm.
Și-n suflet, înlăuntru miresme ne-adunăm.
Și cei din jurul nostru ne vor aprecia
Văzându-ne purtarea, vor vrea a ne urma.
Ca Iosua și Caleb, fără cârtiri `nainte!
Crezând lucruri promise, vom vedea taine sfinte.
Să ridicăm altare, cu El de vorbă-a  sta,
Să-L lăudăm și sigur Isus ne v-a-nvăța.
Și-adevărata cină în ceruri vom cina
În mare sărbătoare atunci vom triumfa.

Duhul (Mandria)

În spate stă si râde-un duh,
Crezând că mă va prinde,
Că nu îl voi simţi cand: zbuf!
De gât mă va cuprinde.

Dar iată că din faţă,
O Mână-mi face semn
Să mă întorc îndată
În spate şi să-ntreb.

-O,cum te cheamă,spune-mi?
De ce stai lângă mine
La doi metri distanţă?
-Aşa primii povaţă.
Pe mine mă trimise
Cel ce stă in culise
„Mandria” e-al meu nume
Şi vreau să sui pe tine.

Mă vezi ce firav sunt,
Nu o să ai povară,
Iar de mă laşi,te duc
Către marea comoară.

Şi nimeni n-o să fie
Ca tine dintre toţi
Tu dă-mi crezare mie
Şi uită de ceilalţi.

Am stat puţin pe gânduri
Şi-apoi mi-am amintit
Că de la începuturi
O Mână mi-a vorbit.

Mi-a arătat străinul
Să pot să mă feresc
Cum să-ndrăznesc Cuvântul
Să Îl nesocotesc?

Era aşa aproape duhul
C-aproape m-a convins
Dar am ales Stapanul
Şi nu m-am compromis.

El m-ajutat atuncea
Să pot să mă smeresc
Şi am văzut minunea:
„De duh mă depărtez!”.

Ce minunat e Domnul,
El scapă pe ai Lui
Dar nu ţine isonul
Satanei ş-alor lui.

Apleacă-te in rugă
Şi-n post tu să veghezi
Că ai să-i pui pe fugă
De li te-mpotriveşti.

Şi nu te ţine tare
Când ştii defapt ce eşti
Oricât ai fi de mare
Nu poţi să biruieşti.

O mâna de ţărână
Nu poate birui
Doar Duhul când te-ndrumă
Te poate izbăvi.

Isip Alexandru