Glorie Celui Preaînalt

Ovidiu Opris

Reclame

Cine…?

Cine spune florilor când să-nflorească,
Și vremii când să se-ncălzească?
Numai Domnul, El e cel ce stăpânește,
Și de toate se-ngrijește.

Cine spune soarelui când el să răsară,
Dar și lunii când ea să apară?
Numai Domnul, El e cel ce stăpânește,
Și de toate se-ngrijește.

Cine ne trezește-n fiecare dimineață,
Și ne-ngăduie o nouă zi din viață?
El e Domnul, a cărui dorință,
Este să-I dăm viața noastră-n folosință.

Cine plânge pentru fiece păcat,
Și Cine de Pământ pân-acum s-a îndurat?
Domnul care strigă acum,
Către cei ce pierd ultima chemare din a lor drum.

Creștinii inimile și-au murdărit,
Prin simplul fapt că un păcat au săvârșit.
Mulți de Domnul au uitat,
La păcat s-au întors imediat.

Cei ce pe Domnul Îl iubesc,
Pe vrăjmași îi biruiesc.
Ei nu uită nicicând,
Că Domnul vine în curând.

Muntean Olivia 

Cutremurat e azi pământul

Cutremurat e azi pământul,
Sub tăvălugul de păcate,
Pe marea vieții bate vântul,
Dar încă mai răsună cântul,
Despre iertare și dreptate!

De aceea-i multă tulburare,
Rodul neghinei semănate,
Trăiri sub semnul de întrebare,
Mai este oare vreo salvare?
Mai sunt lumini aprinse-n noapte?

Scăparea noastră întotdeauna,
În mult prea bine, sau la greu,
Nu e nici soarele nici luna,
Nici,  vremea bună, nici,  furtuna,
Ci numai bunul Dumnezeu!

De aceea dacă-ți merge bine,
Sau dacă treci prin încercare… ,
Să nu alegi cărări străine,
Ce înrobesc și-aduc rușine,
Ci tu s-alergi la închinare!

Tăria noastră prin pustie,
Pe drumul strâmt și-anevoios,
Nu-i în desfrâu, idolatrie,
Nici să ne-ntoarcem în robie,
Ci doar în harul lui Hristos!

De aceea de-am primit chemarea,
Și-am fost de Domnul izbăviți,
Să-i înălțăm cu drag lucrarea,
Să-L onorăm cu ascultarea,
În jugul celor mântuiți!

Speranța noastră de schimbare,
Cât mai trăim pe-acest pământ,
Nu-i în sisteme imorale,
Ce aduc blestem, nu îndreptare…
Ci este doar în Duhul Sfânt!

De aceea azi cu stăruință,
Câți vrem un loc în ceruri sus,
Să ne smerim prin pocăință,
Ne ducem crucea prin credință,
Trăim spre slava lui Isus!

Teodor Groza

Primăvara mea

Primăvară primăvară, oare cand te voi zări?
Când in piept a ta  mireasma minunata voi simti?….
*
Cat astept sa treaca iarna, frigul ce l-am indurat
Florile sale de gheața, ce de gheață m-au lăsat
Cerul mohorât si palid fara soarele frumos
Nori de plumb ce-nchid zenitul, sigiland-ul nemilos.
O natura inghețata, prinsa ca-n perdea de frig
Geru-nțepator ce adesea nu te lasa sa respiri
Ploaia rece, ca de gheața, ziua scurta, ca un vis
Noaptea lunga, fara luna, bezna grea, de nedescris
Dimineața mohorâtă, prea tarziu parca venind
Ale serii  umbre sumbre ce prea repede se-ntind
Crivățul ce biciuiește fața mea necontenit
Mici săgeti ce fara mila vin in trupul meu sfrijit.
Câmpul mort, fara de viata, fara gâze, fara flori
Crângul fara pasarele, fara de privighetori.
Râurile inghețate mute fara clipocit
Timpul ce nu-si face cursul, care parca s-a oprit
O tacere nemiloasa peste suflet apasand
Umbre grele de tristete peste inima lasând.
Doar un sâmbur de speranta ca intâiul ghiocel
Incolteste la viata, ca un dor zburând spre cer
Si o ruga se inalța catre Tatal meu slavit
Care sta mai sus de zare, sus pe tronul stralucit:
-Ada Doamne primăvara ce atât am așteptat
Ca sa uit de gerul groaznic ce atât am îndurat
Fă pe bolta sa răsara soarele stralucitor
Ce natura incalzeste pe un cer fara de nori
Ada Doamne la viata tot ce odata a fost mort
Caci de spui Tu, ia fiinta, toate-n viata se intorc
Fă sa înverzeasca iarba, campul verde in culori
Sa se umple de splendoare, cu parfum de mii de flori
Cu furnici muncind in cete, fluturi sute si bondari
Cu albine-n roiuri multe zumzăind dupa nectar
Cu pârâuri ce curg line, cu privighetori cantand
Si cu mii de pasarele ciripind vesel in crang
Fă copacii sa-nfloreasca, pomii sa se-mbrace-n flori
Ca pentru o nunt-aleasa in ținut de sarbatori
Fă sa simt in piept mireasma minunatei primaveri
Cu a sa lumina calda, cu-adieri de mângâieri
Fă ca soarele pe ceruri să ramana pururea
Sa n-apuna niciodata peste primavara mea!

Emanuel Hasan

Marea de lumină

O mare de-ntuneric cu valuri mari, înalte
Cuprinde toată ţara, o-neacă, o striveşte
Şi dacă o lumină de undeva răzbate
O duce în adânc, în hău o nimiceşte.

Întinsul ei cuprinde copaci şi flori, izvoare
Suflarea-n ea se zbate cu gura larg deschisă,
Iar pasul în zadar îşi caută cărare
Şi ochiul care plânge a lui lumină stinsă.

Adâncul ei e mare, nici gândul nu-l atinge
În chinul de-a-nţelege ce-acolo se ascunde,
În luptele cu bezna nicicum nu poate-nvinge
În încercarea lui de-al vedea şi-al pătrunde.

Izvoarele-s secate sub valurile negre,
Cine vrea ape limpezi aleargă, rătăceşte
Şi bâjbâind pieirea o simte şi o vede,
Iar nălucirea apei mintea i-o stăpâneşte.
–––––––––––––-
Pe marea de-ntuneric cu valuri mari şi-nalte
Unii sunt pe corăbii, alţii au bărci sau plute
Iar mulţi se zbat în apă abia-nvăţând să-noate
Cu greu putând furtuna şi ploaia să le-nfrunte.

Iar cei care mai vor izvoarele curate
Ştiind că a lor apă a dispărut de mult,
Se luptă să plutească pe gândurile-nalte
La ţărmuri depărtate c-un luminat pământ.

La orizont ei văd printre neguri şi lacrimi
O linie subţire, peste valuri senină,
Având ochii spre ea în durere şi-n patimi
Ştiu că acolo-ncepe o mare de lumină.

Chiar marea-ntunecată prin beznă şi furtuni
Îi poartă către ţărmuri cu zarea lor senină,
Ascunşi printre catarge de răii lor stăpâni
Sau zbătânduse-n valuri cu a credinţei vină.

Furiile de apă se-ntind, în tot văzduhul
Iar cele patru vânturi dezleagă mari stihii,
Atunci întunecimea cuprinde tot pământul,
Groaza se-adună-n suflet, ce-i mort în oameni vii.

Corăbiile toate, sunt duse în adâncuri,
Mâinile se ridică, gura strigă-ndurare,
Cei ce-au avut mereu întunecate gânduri
Le duc cu ei în hăuri în a morţii chemare.

Pe ţărmuri ce-nconjoară întunecata mare
Pământul este ars, stihiile-s de foc,
Parcă a coborât din cer bătrânul soare
Vrând să îşi mute casa, în al beznelor loc.

Strigătul de durere cu scrâşnetul de dinţi
Degeaba se aude, iar fuga e-n zadar
O sită nevăzută alege, pe păcătoşi de sfinţi,
Scăpare nu mai este, mila e la hotar.

Cerul se face sul ca foile de carte,
Nori mari rostogolesc lumină şi-ntuneric
Suflarea îngrozită sub stânci şi foc se zbate
Cu frica morţii pusă în ochiul ei bezmetic.

Fulgere mari brăzdează, valuri de foc şi apă
Tunete le urmează cu glasuri neînţelese,
Sângele vărsat strigă, pământul nu mai scapă
Pe scrum şi pe cenuşă patul lumii se ţese.
––––––––––––––––
Din ţărmurile-aprinse şi marea-ntunecată
Sunt scoşi ce-i ce-au plutit pe gândurile-nalte,
Iar sita nevăzută îi cerne ca să-i scoată
Apoi să îi aşeze pe maluri ce-s curate.

Linia ce-o vedeau atâta de subţire
Peste valuri şi ceaţă dorind să o ajungă,
Acum e un fuior din nesfârşite fire
Ce-n strălucirea lor ochiul îl fac să plângă.

Iar când piciorul lor atinge pământ nou
Întreaga depărtare în ochi le e senină,
Şi într-un susur blând c-un nesfârşit ecou
Văd valurile line pe marea de lumină.

Ceru-mbrăcat în haină de un albastru pur
Poartă-n cunună puse, culori de curcubeu,
Pe bolta în azur şi-al arcului contur
Vine lumina slavei, ce este-n Dumnezeu.

Corăbii ce-au plutit pe gândurile-nalte
Alunecă acum pe marea de cristal,
Iar cei pe care-i poartă cu hainele curate
Sunt coborâţi din ele pe-al veşniciei mal.

Valuri line şi dese sunt cele de lumină
Venind în străluciri peste hainele albe,
Iar marea ce e plină de pace şi odihnă
În suflete îşi pune unduirile calde.

Mulţime fără număr cu ramuri de finic
Laudă şi dă cinste cu glasul ei puternic,
Celui ce este veşnic cu Numele mărit,
Celui care i-a scos din marea de-ntuneric.

Nu au acum nevoie de soare şi de lună
Viaţa de-a lor căldură să fie mereu plină,
Căci Cel ce le-a-mpletit pe frunte a Lui cunună
Este izvorul veşnic al mării de lumină.

Psalmul 82:5; Isaia 9:1,2; 60:1-3,9; Amos 5:20;
Ţefania 1:15; Matei 8:12; 5:14; Ioan 3:19; 1:9; 8:12;
Iov 38:19; Mica 7:8; 1 Timotei 6:16; 1 Ioan 1:5;
Apocalipsa 22:5.

Stănulescu Mircea 

E Stapanul Dumnezeu

Priveste azi catre soare
Si pune-ti o intrebare,
Cine oare l-a creat
Cu lumina imbracat?

Cine-a pus in el caldura,
S-o imprastie in natura,
Zi de zi sa nu se stingă
Si cu raze sa ne-atinga?

Iti raspund acuma eu,
Este Tatal Dumnezeu!
El e Creatorul mare
Ce ridica-al nostru soare.
***
Sau priveste catre lună
Stele-n jurul ei adună,
Si intreab-o dar, pe ea
Cine a creat-o-asa?

Cine-i spune sa se-arate
Ca o regina in noapte,
Cu lumina si splendoare
Parca e al noptii soare.

Iti raspund acuma eu,
E Stapanul Dumnezeu
Ce-a creat tot universul
Si le da la toate sensul.

Iurescu Iulian 

Lauri de lumină

Psalmul 19

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu, si intinderea lor vesteste lucrarea mainilor Lui.”

Cerul povestește de slava lui Isus,
Învierea o vestesc stelele de sus,
Noaptea lasă  mesaj pe raze de lună;
-„Din cântări de slavă împletiți cunună!”

Lauri de lumină  coboară de sus,
Coroană de Rege, pentru Domnul Isus,
Buchet împletit din cerești osanale,
Flori de Mântuire răsar  pe cărare!

Picură rouă pe flori de primăvară,
Și raza lunii țese o pânză rară,
Lasă un mesaj voios zorilor, pe flori;
„Isus  Cristos, Domnul, a înviat în zori!”

Luceafărul de dimineață  apune,
Dar îi face Soarelui un semn, și spune;
-Grăbește-te și du vestea în Răsărit!
„”Isus Cristos, Lumina Lumii a sosit!””

Și briza mării  îmbrățișează palmieri,
Se unduie și dansează  voios cu ei;
Parfum aduce din albastrele câmpii;
„A înviat Isus, Domnul din veșnicii!”

Și ciocârlia se înalță spre soare,
Și cu  voioșie strigă spre popoare;
-Aud îngerii, în cer, cântând mai duios;
„Mărire, Mărire, lui Isus Cristos!”

Plin de păcate, pe drum, fac și eu un pas,
A sosit, în lume, al Mântuirii ceas,
Ce trezește cu voce suavă, fină;
„Dă-mi inima, și voi șterge a ta vină!”

Din  ochi, picură rouă de  Mântuire,
Iar Inima   țese  raze de iubire,
Lauri de lumină primesc și eu, de sus,
Coroană de Rege, pentru Domnul Isus!

Arancutean Eliza 

Se lasă așteptată primăvara…

Un rece vânt de iarnă se-ntețește
În întunericul stăpân peste oraș
În față și în suflet mă lovește,
Să îmi întoarcă șovăielnicii mei pași…

Unde e luna, unde e în astă noapte?
Oh, după norii gri iar s-a ascuns…
Și de acolo parcă-mi spune-n șoapte
Că stelele sunt triste și au plâns…

Merg înainte, să-nțeleg misterul
Ce pân’ acuma nu l-am deslușit
Dar, parcă zăvorât tace și cerul…
Pământul de mult timp a amuțit…

De ce mai zăbovesc? Mă-ntorc acasă!
Nu e chiar beznă, câmpu-i alb, totuși pustiu…
Ce frig e… însă-n casa mea frumoasă
E cald și bine, iar afară e târziu! …

Se lasă așteptată primăvara…
Zăpada albă-mi scârțâie sub pași,
Doar ea mi-arată unde e cărarea
În întuneric, înapoi către oraș…

Emanuel Hasan

Isus în Grădina Ghetsimani

Luca 22/43
” Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească. ”

Cunosc o Grădină între pământ şi cer,
Unde  suspinele se înalţă şi pier,
Isus e singur, cu raze reci de lună,
Cu mantia nopţii, şi a ei cunună!

-”Tată Sfânt, Stăpân eşti în cer şi pe  pământ,
Pecete de Diamant e al Tău  Cuvânt,
Înlătură, te rog, Paharul cel amar!
Ruga Mea se înalţă spre Sfântul Altar! ”

Fumul alb de rugă ajunge pe altar,
În picioare rămâne Paharul amar,
Trupul firav, amarnicele suspine,
Se luptă cu albele Peceţi divine!

Plâng doar ramurile bătrâne de măslin,
Ele şterg sudoarea şi sângele divin,
Stelele s-au ascuns după haina de nori,
Măslinii şi-au scuturat florile în zori.

-”Tu, Isus, nu laşi singur pe cel întristat,
Tu nici nu adormi când eşti, în taină, chemat,
De atâtea ori mi-ai dat floarea îndurării;
Lângă Tine stau în clipa întristării! ”

Un înger coboară din Hotarul ceresc,
Cântând duios, aripile albe îi cresc;
-”Nu eşti singur, Isus, între cer şi pământ,
Lângă Tine e Tatăl, şi cerul cel sfânt!

Nu eşti singur în Grădina Ghetsimani,
Plâng cu Tine cei răscumpăraţi ani şi ani,
Stau lângă Tine şi Îti cântă ”Mărire!
Sângele lui Isus face ispăşire! ”

Fumul alb, de pe altar, coboară de sus,
Şi, în genunchi, în Grădină, stau cu Isus;
Reci sunt, azi, razele albastre de lună,
Dar cel răscumpărat Îi este Cunună!

Arancutean Eliza 

Există un hotar

Referințe

Există un hotar între cer și pământ,
Există un hotar între jale si cânt.
Există un hotar între vorbe seci și Cuvânt,
Între duhuri există un singur Duh Sfânt.

Există un hotar între lege și har,
Există un hotar între merit si dar.
Există un hotar între veghe si somn,
Între domnii cei mulți doar Unul e Domn!

Exista un hotar între apă si sânge,
Există un hotar intre-a râde și-a plânge.
Există un hotar între lună și soare,
Între mări,doar una-i Marea cea mare .

Există un hotar între stâlp de foc și de nor,
Există un hotar între speranță și dor.
Există un hotar între viață și moarte,
Între cărți,există o singură Carte.

Există un hotar între credință și faptă,
Există un hotar între strigăt si vorba  în șoaptă.
Există un hotar între munte si vale,
Între căi, există o singură Cale.

Există un hotar intre ziuă si noapte,
Există un hotar între poamele verzi și poamele coapte.
Există un hotar între sărbătoare și-ajun,
Între păstorii de turme,doar Unu-i Păstorul cel bun.

Există un hotar…dar,dacă-i hotar
De ce îl schimbați iar si iar?
De ce mereu căutați
Hotarul,din locul lui să mutați?

De ce mereu încercați
Grâul cu pleava s-amestecați?
De ce doriți să faceti din alb  gri
Și din verde să faceți culoarea kaki?

Deci vă rog,vă implor nu – ncercați
Hotarul cel vechi să mutați
Căci dacă hotarul  schimbați
Nu veți înșela ci veți fi înșelați!