Jugul patimilor

Când jugu-i greu pe umeri
Durerea să-mi aline
Sub pleoape lacrimi sfinte
Din adâncimi irup
Lumina încet se stinge
În grotele din mine
Pe care corbii nopții
Mi le-au săpat în trup.

Legat ca de păianjeni
De patimile oarbe
Mă zbat să ies o clipă
Afară la lumină
Și-un îngere pe-aripă
În ceruri mă ridică
Și simt că mă desprind
Ușor din rădăcină.

Plutesc în noapte-adâncă
De parc-aș ști anume
C-am să te văd pe Tine
În ceruri la zenit
Dar, Doamne, de ce încă
Mă simt legat de lume
Și Fiul Tău pe cruce
De ce l-ai părăsit?

Fiindcă mi-e greu păcatul
Și jugul meu de patimi
Mai poate să-l dezlege
Doar jertfa din iubire
A Celui ce pe cruce
A fost nevinovatul
Ce răstignit de lume
El i-a rămas tot Mire.

Marin Mihalache

E molimă în lume…

E molimă în lume, pe drum este pustiu,
Ceasul cel din ceruri ne spune că-i târziu.
Suspină Galaxia, Pământu-i obosit
Căci răutatea noastră mult le-a mai lovit.

Ne-avertizează Tatăl din Înaltul Loc,
Căci a noastră viață nu e glumă, joc,
Că nu putem prin rele să mai prosperăm
Și nici cu păcatul să tot cochetăm…

Omenirea noastră nu-L mai vrea pe El,
Alungarea Lui a devenit un țel:
Îl scoatem din cămine, Îl scoatem și din scoli,
Nu mai vrem biserici… suntem tot mai goi!

Goi pe dinăuntru, cu suflete plăpânde
Care gem firave când nimeni nu le-aude,
Stau semețe multe, pline doar de „eu”,
Făra judecată, fără Dumnezeu!

De ne-am trezi toți, de ne-am îmbuna,
Poate că Stăpânul din Cer ne-ar asculta,
Ar stinge și cuptorul ce arde pe Pământ
De-ar fi foc în inimi, fiori din Duhul Sfânt!

E vremea de trezire pentru creștinii toți,
Dar și pentru păgâni, pentru stricați și hoți,
E vremea de căință, de rugi înflăcărate,
E vremea de iertare, să-ți faci dușmanul frate!

E vremea renunțării la eul prăfuit,
Și pentru țara noastră să mijlocim smerit,
Să cerem mila Lui peste acest popor,
Să știe toți românii că au un Salvator!

Să știe toți aceia ce-atâta L-au hulit,
Ateii ce pe Domnul L-au batjocorit,
Și toți aceia care divinizează omul,
Că-n cer și pe Pământ nimeni nu-i ca Domnul!

Valentin Joita 

Iubită lume-a sosit ceasul…

Iubită lume, -a sosit ceasul
Stropșirii templelor prea seci
Și nu-s tălăngi să țină pasul
Atâtor drumeții de veci,
Nici bocitori cerând cu glasul,
Izvor de lacrimi să-i petreci.

În racle ajunge un mic grup
Căci nu mai este loc sub iarbă,
Și-n foc se zvârle orice trup,
Din valul de pedeapsă oarbă.

Se prind tălăngile de mână
Din zori și până în amurg,
Jelind ce au la îndemână,
Cu clopoțitul lor prelung.
Ajung și-n patria română,
Și orice inimă străpung.

Și glasul tristei vești străpunge
Parcă, întregul Univers,
Dar la guverne nu ajunge,
Nici chiar al morții grav demers.

Precum un sul, așa se strânge
Tot Universu îngreuiat,
De-atâta rău și-atâta sânge,
Ce-a fost vărsat nevinovat.
(Guvernele ne vor convinge
Că nu e chiar de speriat… )

Văzduhu-i înfierat și urlă
În felul lui, amestecat
Cu urletul din orice turlă
Și templu rece, întunecat.

S-au stins ale fericirii focuri,
Umbrită-i orice bucurie,
Și vântul geme printre blocuri,
Cu neantul parcă-n armonie…
Miroase totul a batjocuri
Și-a cufundare-n veșnicie.

Azurul se îmbracă-n noi
Ce n-am întunecat văzduhul,
În rest, ca-n ziua de apoi,
O groază care-ți smulge duhul.

Dreptăți și adevăruri multe
Se-ntrec pe net și se înfierbântă,
Se tot spun vrute și nevrute,
Da-s și chemări la Calea Sfântă;
Însă, nu-s suflete să-asculte,
Minciuna toate le înmormântă!

E-o stare demnă de deplâns
Dar nu vom plânge că e greu,
Căci noi suntem chemați la plâns,
Pentru ce plânge Dumnezeu.

Cu fiecare zi murim
Apropiindu-ne de-o pauză
Din care-apoi, veșnici ieșim.
Trăim murind pentru o cauză,
Depinde doar ce prețuim
Și pe ce lucruri punem bază.

Covid… cheamă la pocăință
Apoi, se întoarce mânios
Pentru-a se atinge de ființă,
Și vai de cel fără Hristos!

Mass-media-i un ecou tenebru
Cu vești tot mai de speriat…
Și lumea, un concert funebru
Pe-un piedestal avariat
Dar noi, uniți membru cu membru,
Suntem un trup de invidiat.

Căci formăm trupu-Atotcelebru
Al lui Hristos Cel înviat!

Ioan Hapca

E molimă în lume…

E molimă în lume, pe drum este pustiu,
Ceasul cel din ceruri ne spune că-i târziu.
Suspină Galaxia, Pământu-i obosit
Căci răutatea noastră mult le-a mai lovit.

Ne-avertizează Tatăl din Înaltul Loc,
Căci a noastră viață nu e glumă, joc,
Că nu putem prin rele să mai prosperăm
Și nici cu păcatul să tot cochetăm…

Omenirea noastră nu-L mai vrea pe El,
Alungarea Lui a devenit un țel:
Îl scoatem din cămine, Îl scoatem și din scoli,
Nu mai vrem biserici… suntem tot mai goi!

Goi pe dinăuntru, cu suflete plăpânde
Care gem firave când nimeni nu le-aude,
Stau semețe multe, pline doar de „eu”,
Făra judecată, fără Dumnezeu!

De ne-am trezi toți, de ne-am îmbuna,
Poate că Stăpânul din Cer ne-ar asculta,
Ar stinge și cuptorul ce arde pe Pământ
De-ar fi foc în inimi, fiori din Duhul Sfânt!

E vremea de trezire pentru creștinii toți,
Dar și pentru păgâni, pentru stricați și hoți,
E vremea de căință, de rugi înflăcărate,
E vremea de iertare, să-ți faci dușmanul frate!

E vremea renunțării la eul prăfuit,
Și pentru țara noastră să mijlocim smerit,
Să cerem mila Lui peste acest popor,
Să știe toți românii că au un Salvator!

Să știe toți aceia ce-atâta L-au hulit,
Ateii ce pe Domnul L-au batjocorit,
Și toți aceia care divinizează omul,
Că-n cer și pe Pământ nimeni nu-i ca Domnul!

Valentin Joita 

Fericirea si durerea

Intr-o vreme, nu știu bine dacă asta le-a fost vrerea
Sau a fost din întîmplare…
Se-ntîlniră pe-o cărare Fericirea cu Durerea.
Una. . numai îngîmfare! Alta numai umilintă…
Și cînd uneia din ele îi sclipea în gene roua
Cea dintîi rîzînd în hohot
Zise către cea de-a doua:
-Văd că plîngi mereu copilă, la tot pasul scoți suspine
Și simt cea mai mare milă pentru tine!
Însă n-am nici o putere, ne plecăm unui destin
Eu, s-o duc numai în cîntec. . tu s-o duci numa-n suspin!
Eu fiind nespus de dulce, tu fiind amară-fiere! !
În sfârșit, eu-Fericire, tu. . netrebnică Durere.
Că de iei la oameni seama, cum se zbat și cum se luptă
Fiecare sclav pe viață în a simțurilor legi,
Dacă stai să iei aminte… toată goana ne-ntreruptă
A oricărui om pe lume… Una doar ai să-nțelegi:
Că oricîte face omul pentru el sub larga fire,
Nu-s decît o ne-ntreruptă goană după Fericire.
Și că toată omenirea, înțeleaptă sau nătîngă
Vrea la pieptu-i să mă strîngă! … Ca pe un buchet de crini…
Înțeleg de ce suspini, tu și azi, Durere multă, pururea pe căi de spini! …
Ascultînd aceste vorbe din nesăbuita gură. .
Și strîngînd la piept Comoara=o Scriptură…
A răspuns atunci Durerea, înțelept și fără ură:
-Tu… ești o stafie albă. . și cînd vor să te dezmierde
Cu nesațiu orice ins…
Vede că nu ești aievea! ! Și te pierde…
În aceeași clipă-n care i se pare că te-a prins!
Fericire… vorbă goală… . sau… păienjeniș subțire!
Spune-mi, care este omul fericit prin Fericire?
Dă-mi o pildă, sau un nume? Cine s-a-nălțat prin tine?
Înțelepții spun de veacuri și cu-ntemeiat cuvînt:
Că doar umbra Fericirii, trece rar pe-acest pămînt!
Însă Fericire-aievea, nu ca pe Pămînt-o ceață…
Poate sufletul să guste, numai dincolo de viață!
Iar pe drumul care suie spre Limanul alb și-ntins
Nu e decît vai și plîns!
Este numai o durere fără margine… și deci
Ca s-ajungi la fericirea, nu de-o clipă, ci de veci…
Prin durere va să treci!
Sau aș spune că doar ochii ce plîng mult aici sub soare
Pot să vadă fericirea într-o viață viitoare.
De aceea Cartea Sfîntă ce la pieptul meu o strîng
Chiar în rîdurile-i cîntă: ” FERICITI SUNT CEI CE PLÎNG”!

Anonim

Desăvârşirea creştină

„Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit…” Filipeni 3:12

Este o capcană gândul că Dumnezeu vrea să ne facă nişte specimene perfecte a ceea ce poate realiza El; scopul lui Dumnezeu este să ne facă una cu El. Mişcările de sfinţenie tind să pună accentul pe faptul că Dumnezeu creează specimene ale sfinţeniei pe care să le pună în muzeul Său. Dacă ai această idee despre sfinţirea personală, scopul ultim al vieţii tale nu va fi Dumnezeu, ci ceea ce tu numeşti manifestarea lui Dumnezeu în viaţa ta. Tu spui: „N-ar putea fi niciodată voia lui Dumnezeu să fiu bolnav”. Dacă voia lui Dumnezeu a fost să îngăduie suferinţa pentru propriul Său Fiu, de ce nu ar îngădui-o şi în viaţa ta? Ceea ce vorbeşte despre Dumnezeu în viaţa ta nu este consecvenţa ta remarcabilă faţă de o idee despre cum ar trebui să fie un sfânt, ci relaţia ta reală şi vitală cu Isus Cristos şi devotamentul tău total faţă de El, indiferent dacă eşti bolnav sau sănătos.

Perfecţiunea creştină nu este, şi nu poate fi niciodată perfecţiune umană. Perfecţiunea creştină este perfecţiunea unei relaţii cu Dumnezeu, care se adevereşte chiar şi în mijlocul inconsecvenţelor vieţii umane. Când asculţi de chemarea lui Isus Cristos, primul lucru care te şochează este inconsecvenţa lucrurilor pe care trebuie să le faci şi următorul lucru care te şochează este faptul că alţi oameni par să trăiască o viaţă cu totul consecventă. O astfel de viaţă te poate lăsa cu ideea că Dumnezeu nu este necesar, că putem ajunge la standardul pe care-l vrea Dumnezeu prin efortul şi devotamentul nostru uman. Dar acest lucru nu se poate niciodată realiza într-o lume căzută.

Eu sunt chemat să trăiesc într-o relaţie perfectă cu Dumnezeu, pentru ca viaţa mea să stârnească în alţii dorul după El şi nu admiratia pentru mine. Părerile mele despre mine mă împiedică să-I fiu folositor lui Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea să mă facă perfect pentru a fi un trofeu în vitrina Sa; El mă aduce la acea stare in care mă poate folosi. Să-L las pe El să facă ce vrea cu mine.

Oswald CHAMBERS

„Când va veni El”

“Când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul…”Ioan 16.8

Foarte puţini dintre noi ştim ce înseamnă a fi dovedit vinovat în ce priveşte păcatul. Cunoaştem experienţa tulburării care ne cuprinde când am făcut ceva rău; dar atunci când Duhul Sfânt te dovedeşte vinovat de păcat, orice relaţie din lume este dată la o parte, rămânând doar una: “Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit…” Când un om este dovedit păcătos în felul acesta, întreaga lui conştiinţă ştie că Dumnezeu nu poate să-l ierte. Dacă Dumnezeu l-ar ierta, atunci simţul de dreptate al omului ar fi mai puternic decât al lui Dumnezeu. Dumnezeu iartă, dar această iertare L-a costat frângerea inimii Sale prin moartea Fiului Său.

Marea minune a harului lui Dumnezeu este că El iartă păcatul, dar numai moartea lui Isus Cristos Îi dă Lui posibilitatea să ierte fără si-Şi nege, prin aceasta, natura Sa. Este un lucru lipsit de sens să spui că Dumnezeu ne iartă pentru că El este dragoste. Atunci când suntem convinşi de păcat, nu mai putem spune aceasta. Dragostea lui Dumnezeu înseamnă Calvarul, nimic mai puţin; dragostea lui Dumnezeu este scrisă pe Cruce, nicăieri în altă pane. Singura bază de pe care Dumnezeu mă poate ierta este crucea lui Isus Cristos. Acolo este satisfăcută conştiinţa Lui.

Iertarea nu înseamnă numai că am scăpat de iad şi că am fost făcut vrednic să merg în cer (nici un om n-ar accepta o astfel de iertare); iertarea înseamnă că sunt iertat pentru a intra într-o relaţie nouă, pentru a fi unit cu Dumnezeu în Cristos. Minunea Răscumpărării este că Dumnezeu transformă pe unul nesfânt ca mine, după standardul Lui, al Celui Sfânt, punând în mine o nouă natură, natura lui Isus Cristos.

Oswald CHAMBERS

Ce multe frământări

2 Timotei 3:1-17

Ce multe frământări sunt chiar acum în lume,
Nelegiuirea urcă sălbatică pe culme,
Cu valuri de păcate tot mai nestăvilite,
Cu nopți fără lumină și suflete rănite…
Dureri de nedescris, mulți ochi înlăcrimați,
Cu oameni tot mai reci și tot mai dezbinați…
Dar peste veacuri sună al profeției glas:
Se-apropie sfârșitul și-al judecății ceas!
Cei ce vedeți dezastrul și cautați scăpare,
Vă pocăiți degrabă de orice nepăsare,
Prin rugăciune cereți iertare, prin credință,
La Domnul care dă și har și biruință!

Se răspândesc în grabă vești ce-s tot mai rele,
Rătăciri cumplite, patimi tot mai grele,
Lumea-i în derivă într-o grea robie,
Într-o falsă pace, falsă bucurie…
Rezidind cu râvnă un nou Babilon,
Unde vechiul șarpe stă ascuns pe tron,
Unde din mândrie răul se impune,
Goană după vânt și deșertăciune…
Cei ce nu mai cred sfânta învățătură,
Nu mai au repere, nici dreapta măsură,
Stres și tulburare, minți întunecate,
Progresism ateu ce duce la moarte.

Iată cum Scriptura azi se împlinește,
Tot ce-i scris în ea se adeverește,
Trăim zile sumbre, zilele din urmă,
Când ispititorul viața-n mulți o curmă…
Inimi fără milă ce seamănă jale,
Cad bătrâni și tineri în a morții vale…
Greu să mai găsești oaze de lumină,
Oameni credincioși ce dureri alină…
De aceea strig, chem fără-ncetare:
Veniți prieteni dragi toți la închinare!
Ce e scris în Carte credeți, împliniți,
Ca să fiți salvați și-n veci fericiți! , ,

Teodor Groza

Predispoziţia spre degenerare

„După cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume. si prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…”

Romani 5:12

Biblia nu spune că Dumnezeu a pedepsit rasa umană pentru păcatul unui singur om, ci că natura păcatului, adică pretenţia la dreptul asupra propriei mele persoane, a intrat în rasa umană printr-un singur om; tot Biblia spune şi că un alt Om a luat asupra Lui păcatul rasei umane şi l-a îndepărtat (Evrei 9:26) – o revelaţie infinit mai profundă. Natura păcatului nu înseamnă imoralitate şi fapte rele, ci predispoziţia spre realizarea de sine – eu sunt propriul meu dumnezeu. Această predispoziţie se poate manifesta prin moralitate sau imoralitate, dar ea are aceeaşi bază: pretenţia la dreptul asupra propriei mele persoane. Când Domnul nostru S-a întâlnit cu oameni care aveau în ei toate forţele răului sau cu oameni care trăiau o viaţă curată, morală şi dreaptă, n-a dat atenţie degradării morale a unora sau realizării morale a celorlalţi: El a privit la ceva ce noi nu vedem, şi anume la natura păcatului.

Păcatul este un lucru cu care m-am născut, şi nu pot schimba aceasta; doar Dumnezeu şterge păcatul prin răscumpărare. Prin Crucea Iui Isus Cristos Dumnezeu a răscumpărat întreaga rasă umană de la posibilitatea condamnării datorate eredităţii păcatului. Dumnezeu nul trage pe om la răspundere pentru că a moştenit ereditatea păcatului. Condamnarea apare nu pentru că m-am născut cu o ereditate păcătoasă, ci pentru că, atunci când înţeleg că Isus Cristos a venit să mă elibereze de această ereditate, refuz să-L las s-o facă. Din acel moment încep să primesc pecetea condamnării. “Şi judecata (momentul critic) stă în faptul că lumina a venit în lume, şi oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina.”

Oswald CHAMBERS

Atâtea vaiete-s în lume

Atâtea vaiete-s în lume,
Atâția oameni o duc greu,
Căci egoismul e la culme
Și bunătatea în mulți apune…
Dar cine vrea zile mai bune,
Să vină azi la Dumnezeu!

E atâta jale, plâns și chin,
În veacul lumii nemilos,
E plin pământul de venin,
Multă durere, mult suspin…
Dar cine vrea leac și alin,
Să se întoarcă la Hristos!

S-au ridicat mulți anticriști,
Plini de batjocuri, răzvrătiți,
Nemulțumiți și anarhiști,
Se cred corecți și progresiști,
Dar sunt fățarnici extremiști,
De necredință stăpâniți!

E mult prea multă răutate,
Se-ndreaptă lumea spre apus,
Trăiesc prea mulți în nedreptate,
Se dușmănesc până la moarte…
Dar cine vrea în Ceruri parte,
Să se închine lui Isus!

Sunt oameni reci și dezbinați,
Lipsiți de dragoste firească,
Confuzi și dezorientați,
Cu lanțuri de păcat legați…
Dar câți se vor eliberați,
În grabă să se pocăiască!

Teodor Groza