Unde este copilasul Isus?

3 decembrie

Text: Matei 1:18-25

Ea va naste un Fiu si-I vei pune numele Isus.

Matei 1:21

Totul incepe in prima parte a lunii noiembrie. Vitrinele ma-
gazinelor incep sa fie impodobite pentru Craciun. Reclamele
din ziare ne spun care este „cadoul perfect pentru Craciun”. Recla-
mele cu jucarii intrerup tot mai des programele de televiziune.
Muzica de Craciun umple atmosfera din jurul nostru. Dintr-o data
te trezesti ca esti invitat la banchete, la intruniri pe care nu-ti da
mana sa le pierzi, ai de impachetat cadouri, ai de organizat intru-
niri familiale, ai de impodobit pomul de Craciun, ai de facut
prajituri si multe alte activitati care reusesc sa-ti fure adevarata
semnificatie a Craciunului.

Delores Van Belkum mi-a relatat o intamplare despre nepotul
ei, intamplare care va lamuri exact unde vreau sa ajung. Mama si
tatal lui i-au povestit micutului Justin despre nasterea lui Cristos.
Ca sa-i spuna despre Maria, despre Iosif si despre Isus, ei s-au
folosit de simpla scena a ieslei. Ei au incercat sa intipareasca in
mintea copilului ca micutul care S-a nascut in Betleem a fost un
copilas foarte deosebit. Fiindca se apropia Craciunul, Justin a iesit
la cumparaturi cu mama si bunica lui. Un vanzator i-a aratat mai
multe marfuri expuse printre care mosi craciuni, jucarii si obiecte
pentru impodobit. El a fost fascinat. Cand a privit insa sus si a
intrebat: „Dar unde este copilul Isus?”, el a rostit cuvinte care
depaeau cu mult inteligenta unui copil de varsta lui.

Cu ocazia acestui Craciun, haideti sa ne aducem aminte in
primul rand de motivul pentru care sarbatorim. Nu trebuie sa ne
lasam furati de iuresul comercial, ci sa ne concentram atentia
asupra nasterii Fiului lui Dumnezeu in lume. Atunci nu vom fi
intrebati: „Unde este copilul Isus?” – D.C.E.

Sa nu ne fie inima han aglomerat
Ce n-are loc in ea pe Domnul sa-L primeasca,
Ci leagan cald al Pruncului ce ni S-a dat,
In ea din nou Isus Cristos ca sa Se nasca.” – Cushman

Esenta Craciunului este insusi Cristos.

Painea zilnica

Suferință – crin din care

Suferință…
crin din care Domnul Și-a-mpletit cununa
mulți te plang cand mergi la danșii,
eu te cant întotdeauna
căci în leagănul tău dulce
cand m-a pus întai durerea
am văzut la căpătaiu-mi,
veghetoare, mangaierea.

Suferință, soră scumpă
ce mă porți de-atunci cu tine
cate bucurii în suflet mi-ai dat tu
printre suspine!
Tu m-ai învățat, ca umbre
și-amăgire și ispită –
să le văd pe toate cate vine lumea să-mi promită.

Și să aflu ce comoară e primirea slavei sfinte
și cunoașterea iertării
și iubirea ei fierbinte
și-a încrederii odihnă și-alinarea cea plăcută
care-o lasă Mana dulce peste lacrima tăcută.

Tu mi-ai dezvelit în suflet zări necunoscute mie
gura, tu mi-ai pus să cante
mana, tu mi-ai pus să scrie
și-n iubirea armoniei salbe și cununi s-adune
fericit cu ele Chipul Domnului să-L încunune.

Suferință, suferință
astăzi cand spre ceru-albastru
pe-a recunoștinței aripi
zboară gandul meu sihastru
eu Îl rog pe-Acel ce Crucea a purtat-o-n umilință
să mă facă să-ți știu prețul
și frumsețea, –
Suferință! …

Traian Dorz

Ce-i omul?

Ce este viaţa, te întrebi, ce-i omul?
Infim atom în universul vast?
Drum între leagăn şi-ultim ceas nefast?
Firul subţire ce-l deşiră ghemul?

E doar un abur ce se-arat-o vreme
Plutind, mânat de vise, apoi piere,
Urmează, mai târziu, sau mai devreme,
Temuta cale fără-napoiere.

Suntem captivi trăirilor prezente,
Trecutul şi-a-ncuiat tăcut zăvorul,
Sperăm în şansa clipei complezente,
Însă nu ştim ce-aduce viitorul.

De mici dorim să facem paşi mai mari
Ne-ascundem vârsta să părem “mai copţi”,
De-ar fi-n putinţă, peste ani să sari …
Sunt zile-n care ne-am lipsi de nopţi.

Adulți fiind, cu sârg clădim, clădim,
Nimic nu poate-a ne tăia elanul,
Ades uităm că într-o zi murim,
Nu ştim dac-o mai fi un alt “la anul”.

Iar de-mbrăcăm şi “haina bătrâneții”,
Clipele zboară, parcă-s mai grăbite,
E-un dar să vezi iar zorii dimineţii,
Nopţile-s albe, zilele-s cernite.

În urmă suflă vântul rece-al morții,
Inima-şi poate-opri oricând bătaia,
Uşor lăsăm atâtea-n voia sorții
Fără să ştim când ni se-ntoarce “foaia”.

Ţărâna se întoarce în ţărână,
Iar lacrimile râuri curg în urmă,
Doar amintiri de-acum o să rămână
Şi năzuinţi ce moartea nu le curmă.

Te-ntrebi: ce-i omul pe făgaşul vieţii?
Un abur, o firavă adiere …
Dar cel născut din Dumnezeu nu piere,
E-ngemănat cu raza Dimineţii!

Olivia Pocol