Consacrarea puterii spirituale

„… prin care lumea este răstignită faţă de mine si eu, faţă de lume. „Galateni 6:14

Dacă îmi aţintesc gândurile asupra Crucii lui Cristos, nu devin un pietist subiectiv, interesat de propria mea sfinţenie, ci un om concentrat asupra intereselor lui Isus Cristos. Domnul nostru n-a fost un om retras sau un ascet. El nu S-a izolat fizic de societate, dar n-a fost niciodată legat de ea înlăuntrul Său. El n-a fost distant, dar a trăit într-o altă lume. El a fost atât de implicat în lumea aceasta, încât oamenii religioşi ai timpului Său L-au numit un mâncăcios şi un băutor de vin. Dar Domnul nostru n-a lăsat niciodată ca ceva să se pună în calea consacrării puterii Lui spirituale.

Este o falsă consacrare atunci când în mod conştient te izolezi de ce-i în jurul tău cu scopul de a aduna energie spirituală pentru mai târziu; aceasta este o greşeală gravă. Duhul lui Dumnezeu i-a scăpat pe mulţi de păcat şi totuşi, în viaţa acestora nu există libertate, plinătate. Viaţa religioasă pe care o vedem astăzi în jurul nostru este cu totul diferită de sfinţenia viguroasă a vieţii lui Isus Cristos. „Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i fereşti de cel rău” (Ioan 17:15).

Noi trebuie să fim în lume, dar nu ai lumii; să fim cu totul despărţiţi de ea înlăuntrul nostru, nu în exterior. Nu trebuie să lăsăm ca vreun lucru să se pună în calea consacrării puterii noastre spirituale. Consacrarea este partea noastră; sfinţirea este partea lui Dumnezeu. Trebuie să ne hotărâm în mod deliberat să ne intereseze numai lucrurile care Îl interesează pe Dumnezeu. Modul de a rezolva probleme încurcate este de a ne întreba: „Este acesta genul de lucruri care Îl interesează pe Isus Cristos sau genul de lucruri care îl interesează pe duhul diametral opus lui Isus?”

Oswald CHAMBERS

Perseverenţa credinţei

„ Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele.”

Apocalipsa 3:10

Perseverenţa înseamnă mai mult decât răbdare. Viaţa unui sfânt este în mâna lui Dumnezeu ca arcul şi săgeata în mâna unui arcaş. Dumnezeu ţinteşte spre ceva ce sfântul nu poate să vadă şi El întinde arcul, iar credinciosul spune în repetate rânduri: „Nu mai rezist”. Dumnezeu nu ţine cont de aceasta: El continuă să întindă arcul până când ţinta Lui este la vedere şi apoi lasă săgeata să zboare. Încrede-le în mâna lui Dumnezeu. Pentru ce anume ai nevoie de perseverenţă în viaţa la acum? Menţine legătura cu lsus Cristos prin perseverenţa credinţei. „Chiar de mă va ucide, voi nădăjdui în El” ( Iov 13:15. KJV).

Credinţa nu este un sentiment patetic, ci o încredere solidă, tare, zidită pe faptul că Dumnezeu este dragoste sfântă. Nu poţi să îl vezi acum, nu poţi să înţelegi ce face, dar Îl cunoşti pe El. Ruina apare atunci când nu există acel echilibru mental care vine din înrădăci­narea în adevărul veşnic că Dumnezeu este dragoste sfântă. Credinţa este efortul eroic al vieţii tale, te arunci cu o încredere deplină în braţele lui Dumnezeu.Dumnezeu a riscat totul în lsus Cristos pentru a ne mântui; acum vrea ca noi să riscăm totul punându-ne toată încrederea în El. Există domenii în care acea credinţă nu a lucrat încă în noi – locuri neatinse de viaţa lui Dumnezeu. În viaţa lui lsus Cristos nu au existat astfel de locuri şi nu ar trebui să existe nici în viaţa noastră.

„Şi viața veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine.” Viaţa veşnică înseamnă, în realitate, o viaţă care se poate confrunta cu orice îi este menit să se confrunte, fără a se clătina. Dacă adoptăm acest mod de a vedea lucrurile, viaţa devine o mare aventură, o posibilitate glorioasă de a vedea lucruri minunate tot timpul. Dumnezeu ne disciplinează pentru a ne aduce în locul central al puterii.

Oswald Chambers

Dezertor sau ucenic?

“Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi și nu mai umblau cu El.

loan 6:66

Când Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, îţi dă din Cuvânt viziunea clară a voii Sale, iar mintea şi sufletul tău sunt pline de încântare, trebuie să” umbli în lumina acelei viziuni, altfel te vei cufunda în robia unui punct de vedere care n-are nici o legătură cu Domnul.

Neascultarea mentală faţă de viziunea cerească te va face robul unor puncte de vedere străine de Isus Cristos. Nu privi la altul spunând:  “Păi, dacă el poate avea acest fel de a privi lucrurile şi-i merge bine, de ce nu pot și eu?” Tu trebuie să umbli în lumina viziunii care ţi-a fost dată ţie, fără să te compari cu alţii şi fără să-i judeci; aceasta este între ei şi Dumnezeu. Când descoperi că o idee care-ţi este dragă contravine viziunii cereşti şi începi să comentezi, în tine vor începe să se dezvolte simţul proprietăţii şi dorinţa de a-ţi apăra dreptul personal, lucruri care n-au avut nici o valoare pentru Isus Cristos. El a fost întotdeauna împotriva acestor lucruri, care sunt rădăcina a tot ceea ce este străin de El. „Viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui” (Luca 12:15). Dacă nu vedem aceasta, este din cauză că ignorăm principiile de bază ale învăţăturii Domnului nostru.

Noi avem tendinţa de a ne întinde şi de a ne delecta cu amintirea experienţei minunate pe care am avut-o. Dacă ţi se arată, prin lu­mina lui Dumnezeu, un standard nou-testamental şi tu nu încerci să te conformezi lui sau nici nu te simţi înclinat să te conformezi lui, vei începe să dai înapoi; conştiinţa ta nu reacţionează la adevăr. Nu mai poţi fi niciodată acelaşi după ce ţi s-a revelat un adevăr al lui Dumnezeu. Momentul revelaţiei te va marca, fie ca pe un ucenic şi mai devotat al lui Isus Cristos, fie ca pe un dezertor.

Oswald Chambers

Puterea imparţială a lui Dumnezeu

„Căci printr-o singură jertfa El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţi.” Evrei 10:14

Noi călcăm în picioare sângele Fiului lui Dumnezeu dacă ne închipuim că suntem iertaţi deoarece ne pare rău că am păcătuit. Singura explicaţie a faptului ca Dumnezeu ne-a iertat păcatele şi a promisiunii Sale hotărâte de a nu-Şi mai aduce aminte de păcatele noastre este moartea lui Isus Cristos. Pocăinţa noastră este doar rezultatul faptului că am înţeles Ispăşirea pe care a făcut-o El pentru noi. „Cristos Isus a fost făcut pentru noi înţelepciune, dreptate, sfinţire şi răscumpărare” Când înţelegem că El a fost făcut toate acestea pentru noi, suntem cuprinşi de bucuria nemărginită a lui Dumnezeu; oriunde nu este prezentă bucuria lui Dumnezeu, sentinţa morţii este la lucru.Indiferent cine sau ce suntem, Dumnezeu ne aduce într-o relaţie bună cu El numai prin moartea lui Isus Cristos, şi nu prin altceva; nu pentru că Isus Se roagă pentru noi, ci pentru că El a murit. Nu este un lucru pe care-l câştigăm, ci pe care-l acceptăm.

Orice rugăciune pentru mântuire care refuză în mod deliberat să recunoască Crucea este inutilă, este ca şi cum am bate la o altă uşă decât la cea pe care a deschis-o deja Isus. „Nu vreau să vin pe calea aceasta, este prea umililor să fiu primit ca păcătos „”Nu este nici un alt Nume.” (Fapte 4:12). Ceea ce pare să fie lipsa de inimă din partea lui Dumnezeu este, de fapt, expresia reală a inimii Sale. Avem intrare din plin pe calea deschisă de El: „Prin sângele Lui avem iertarea păcatelor” (Efesem 1:7).

Identificarea cu moartea lui Isus Cristos înseamnă identificarea cu El până la moartea a tot ceea ce e străin de El în noi.Faptul că Dumnezeu mântuieşte oameni răi îşi găseşte justificarea numai în aceea că El îi face buni. Domnul nu pretinde că suntem buni, când de fapt suntem răi. Ispăşirea este un act prin care Dumnezeu, prin moartea lui Isus, face un sfânt din omul nesfânt.

Oswald CHAMBERS

Supremaţia absolută a lui Isus Cristos

„El Mă va slăvi.” loan 16:14

Mişcările pietiste de astăzi nu au în ele nimic din realitatea dură a Noului Testament; În cadrul lor nu este nevoie de moartea Domnului Isus Cristos; nu se cere decât o atmosferă pioasă, rugăciune şi devotare. O asemenea experienţă nu este nici supranaturală, nici miraculoasă, n-a fost plătită cu preţul suferinţelor lui Dumnezeu, nu este impregnată cu sângele Mielului şi nici nu poartă pecetea Duhului Sfânt; nu are asupra ei acel semn vizibil care îi face pe oameni să privească cu uimire şi veneraţie şi să spună: „Aceasta este lucrarea Dumnezeului celui Atotputernic!” Aceasta, şi nimic altceva, este ceea ce proclamă Noul Testament.

Genul de experienţă creştină din Noul Testament este acela al unui devotament personal şi înflăcărat faţă de persoana lui Isus Cristos. Orice alt gen de aşa zisă experienţă creştină este departe de persoana lui Isus şi nu cuprinde nici regenerarea, nici naşterea din nou în împărăţia în care trăieşte Cristos, ci numai ideea că El este Modelul nostru. În noul Testament Isus Cristos este mai întâi Mântuitorul şi apoi Modelul nostru. Astăzi, Lui Îi este atribuit rolul de Cap figurativ al unei religii, de simplu Exemplu. El este Exemplul nostru, dar este infinit mai mult decât atât: este mântuirea însăşi. El este Evanghelia lui Dumnezeu.

Isus a spus: „Când va veni… Duhul adevărului… EI Mă va proslăvi”. Când accept revelaţia Noului Testament, primesc de la Dumnezeu darul Duhului Sfânt care începe să-mi explice ce a făcut Isus şi care realizează, în mod subiectiv, ceea ce Isus Cristos a făcut pentru mine în mod obiectiv.

Oswald CHAMBERS

S-a sfârşit!

“Am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.”Ioan 17:4

Moartea lui Isus Cristos este împlinirea în istorie a însuşi gândului lui Dumnezeu. Nu se poate să-L considerăm pe Isus Cristos un martir. Moartea Lui n-a fost o întâmplare care putea fi prevenită: moartea Lui a fost însuşi motivul pentru care a venit pe pământ.Nu-ţi baza niciodată predicile despre iertare pe ideea că Dumnezeu este Tatăl nostru şi că El ne va ierta pentru că ne iubeşte. Aceasta contrazice revelaţia lui Isus Cristos despre Dumnezeu, face crucea Lui inutilă, iar Răscumpărarea – “mult zgomot pentru nimic”. Dumnezeu iartă păcatul doar datorită morţii lui Cristos. Dumnezeu n-ar putea ierta oamenii în nici un alt mod decât prin moartea Fiului Său; Isus este înălţat ca Mântuitor datorită morţii Sale. Pe Isus “îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii pe care a suferit-o”.

Cel mai mare strigăt de triumf care a răsunat vreodată în urechile unui univers uimit a fost strigătul de pe Crucea lui Cristos: S-a sfârşit! Acestea au fost ultimele cuvinte din lucrarea de Răscumpărare a omului.Orice lucru care diminuează sau acoperă sfinţenia lui Dumnezeu printr-o părere falsă despre dragostea Lui contrazice revelaţia despre Dumnezeu dată de Isus Cristos. Nu lăsa niciodată să pătrundă în mintea ta gândul că, din milă, Isus Cristos a luat partea noastră împotrivindu-Se lui Dumnezeu sau că El a devenit blestem pentru noi din compasiune pentru noi. Isus Cristos a devenit blestem pentru noi prin hotărâre divină.

Partea noastră în înţelegerea semnificaţiei teribile a acestui blestem este convingerea că suntem păcătoşi; ni s-a dat darul de a ne ruşina şi de a ne pocăi; aceasta este marea milă a lui Dumnezeu. Isus Cristos urăşte păcatul din om, şi Calvarul este măsura urii Sale.

Oswald CHAMBERS

Credinţă şi experienţă

„Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine… „Galateni 2:20

Trebuie să ne învingem stările sufleteşti pentru a ajunge la o consacrare absolută faţă de Domnul Isus, să ieşim din sfera măruntă a experienţelor noastre pentru a ne consacra Lui în întregime.

Gândeşte-te cine zice Noul Testament că este Isus Cristos şi apoi gândeşte-te la sărăcia de dispreţuit a slabei noastre credinţe pe care o arătăm când spunem: “N-am avut încă experienţa cutare sau cutare!” Gândeşte-te ce susţine credinţa in lsus Cristos: că El ne poate înfăţişa fără pată înaintea tronului lui Dumnezeu, având o puritate de nedescris, transformaţi în chip absolut şi perfect îndreptăţiţi. Rămâi într-o credinţă plină de adorare faţă de Isus Cristos, pentru că El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi, înţelepciune, dreptate, sfinţire şi răscumpărare.

Cum îndrăznim să vorbim despre a face un sacrificiu pentru Fiul lui Dumnezeu?!

Am fost salvaţi de la iad şi pierzare, dar noi vorbim despre sacrificiile pe care le facem!

Trebuie să umblăm continuu în credinţa în lsus Cristos; nu într-un Isus Cristos pe care-L întâlnim la ora de rugăciune sau un lsus Cristos întâlnit într-o carte, ci în lsus Cristos prezentat de Noul Testament, în Cel care este Dumnezeu întrupat, în Cel la picioarele căruia ar trebui să cădem ca morţi. Credinţa noastră trebuie să fie în Acela din care izvorăşte experienţa noastră. lsus Cristos doreşte să ne devotăm Lui cu totul. Nu-l putem niciodată experimenta pe Isus Cristos, nici nu-L putem cuprinde în limitele inimii noastre, dar credinţa noastră trebuie să fie clădită pe o încredere puternică şi categorică în El.

In această direcţie vedem intoleranţa severă a Duhului Sfânt faţă de necredinţă. Toate temerile noastre sunt rele; noi ne temem pentru că refuzăm să ne hrănim din credinţă. Cum poate cineva, care s-a făcut una cu Isus Cristos, să sufere de îndoieli şi teamă? Viaţa noastră ar trebuie să fie un imn de laudă al credinţei perfecte, triumfătoare.

Oswald CHAMBERS

Credinţa

„Şi fără credință este cu neputință să-I fim plăcuți Lui Evrei „11:6

Credinţa în conflict cu raţiunea produce fanatism, iar raţiunea in conflict cu credinţa produce raţionalism. Însă viaţa de credinţa le aşează pe amândouă într-o relaţie potrivită. Raţiunea şi credinţa sunt foarte diferite una de alta; relaţia dintre ele este ca și relaţia dintre natural şi spintual, dintre impuls şi inspiraţie. Nimic din ceea ce a spus Isus Cristos nu a pornit din raţiune naturală, ci din revelaţie, ajungând la limitele la care raţiunea nu poate ajunge. Dar credinţa trebuie încercată înainte ca să devină realitate în viaţa ta. „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine. ” şi atunci, orice s-ar întâmpla, alchimia providenţei lui Dumnezeu transformă credinţa ideală în realitate. Credinţa lucrează întotdeauna într-un mod personal, pentru că scopul lui Dumnezeu este de a vedea cum credinţa devine reală in copiii Săi.

Pentru orice detaliu al vieţii raţionale există un adevăr revelat de Dumnezeu prin care putem experimenta în mod practic ceea ce credem că este Dumnezeu. Credinţa este un principiu deosebit de activ, care-L pune întotdeauna pe Isus Cristos pe primul loc: „Doamne. Tu ai spus cutare lucru” (de exemplu. Matei 6:33) pare o nebunie, dar pot merge înainte cu curaj pe baza cuvântului Tău”. Întotdeauna , nu numai câteodată, se cere luptă ca să transformi credinţa mentală într-o proprietate personală. Dumnezeu ne aduce în anumite situaţii ca sa ne educe credinţa, pentru că natura credinţei este să transforme obiectul credinţei noastre în realitate pentru noi. Până când nu-L cunoaştem pe Isus, Dumnezeu este doar o noţiune abstractă şi nu putem crede în El.

Dar imediat ce-L auzim pe Isus spunând: „Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl”, avem ceva ce este real: şi credinţa este fără margini. Credinţa înseamnă că omul în întregime este într-o relaţie bună cu Dumnezeu prin puterea Duhului lui Isus Cristos.

Oswald CHAMBERS

Metoda misiunii

“Duceți-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile.” Matei 28:19

Isus Cristos n-a spus: “Duceţi-vă şi mântuiţi oameni” (mântuirea este lucrarea supranaturală a lui Dumnezeu), ci: “Duceţi-vă faceţi ucenici din toate neamurile”. Dar nu poţi face ucenici dacă eşti tu însuţi un ucenic. Când ucenicii s-au întors din prima lor misiune, erau plini de bucurie pentru că până şi demonii le erau supuşi: Isus le-a spus: “Nu vă bucuraţi de succesul in lucrare; marele secret al bucuriei este să aveţi o relaţie bună cu Mine”. Esenţial în viața unui misionar este ca el să rămână credincios chemării lui Dumnezeu şi să înţeleagă că singurul lui scop este să facă din bărbaţi și femei ucenici ai lui Isus. Exisiă o pasiune pentru suflete care nu izorăşte din Dumnezeu, ci din dorinţa de a-i converti pe oameni la propriul nostru punct devedere.

Pentru un misionar, provocarea nu decurge din faptul că e greu să-i aduci pc oameni la mântuire, că e dificil să-i aduci înapoi pe cei care au căzut sau că eşti întâmpinat de o barieră de indiferenţă crasă. Nu, ci provocarea decurge din relaţia lui personală cu Isus Cristos. “Crezi că pot face lucrul acesta?” Domnul ne pune mereu această întrebare, ea ne stă in faţă în fiecare caz pe care-l întâlnim.

Marea provocare este: Îl cunosc eu cu adevărat pe Domnul cel înviat? Cunosc puterea Duhului Său care locuieşte în mine? Sunt eu destul de înţelept în ochii lui Dumnezeu şi destul de nechibzuit din punctul vedere al lumii, încât să mă bazez pe ce a spus Isus Cristos? Sau abandonez poziţia măreaţă şi supranaturală, care este singura chemare a misionarului, şi anume aceea de încredere nemărginită în Cristos Isus? Dacă folosesc orice altă metodă, mă depărtez de metoda arătată de Domnul nostru: “Toată puterea Mi-a fost dată de… de aceea, duceți-vă”.

Oswald CHAMBERS

Ce este un misionar?

“Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” Ioan 20:21

Misionarul este omul trimis de Isus Cristos, așa cum El a fost trimis de Tatăl. Factorul dominant nu-l constituie nevoile oamenilor, ci porunca lui Isus. Sursa inspiraţiei noastre în lucrarea pentru Dumnezeu se afla în spatele nostru, nu înaintea noastră Astăzi există tendinţa de a pune inspiraţia înainte, de a mătura tot ce ne stă în cale și de a face totul conform concepţiei noastre despre succes. În Noul Testament inspiraţia este pusă în spatele nostru si ea este Domnul Isus Insuș și Idealul este să-I fim loiali Lui, să împlinim planurile Lui.

Ataşamentul personal faţă de Domnul Isus şi faţă de perspectiva Lui este singurul lucru care nu trebuie pierdut din vedere. În lucrarea misionară există marele pericol ca chemarea lui Dumnezeu să fie eclipsată de nevoile oamenilor până acolo, încât compasiunea umană ajunge să acopere cu totul semnificaţia faptului de a fi trimis de Isus. Nevoile sunt atât de mari şi situaţiile atât de complicate, încât orice tărie a minţii se clatină şi cedează. Noi uităm că marele motiv din spatele oricărei lucrări misionare nu este, în primul rând, emanciparea oamenilor, nici educaţia lor, nici nevoile lor, ci, mai întâi şi mai presus de toate, porunca lui Isus: “Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile…”.

Când ne uităm în urmă, la vieţile oamenilor lui Dumnezeu, avem tendinţa să spunem: ..Ce înţelepciune minunat de pătrunzătoare au avut! Cât de bine au înţeles tot ce voia Dumnezeu!” Dar mintea pătrunzătoare din spatele lor este Mintea lui Dumnezeu, nicidecum înţelepciunea umană. Noi apreciem înţelepciunea umană, când ar trebui să apreciem călăuzirea divină a lui Dumnezeu prin oameni care. ca nişte copii, au fost destul de ..nechibzuiţi” ca să se încreadă în înţelepciunea lui Dumnezeu şi în dotarea supranaturală furnizată de El.

Oswald CHAMBERS