Sub ocrotirea Celui Prea Înalt…

Cei ce stau sub ocrotirea
Celui Prea Înalt și sfânt
Nu-și vor pierde fericirea,
Dobândi-vor moștenirea
Cum se spune în Cuvânt.

Nu se mișcă fundamentul
Celor ce se-ncred în El
Nu-i atinge falimentul
Căci primit-au tratamentul
Când răspuns-au la Apel.

Adăpostul lor nu piere
Oricâte furtuni ar fi
Ei aplică tot ce cere
Cel trecut prin Înviere
Să poată spre Rai sui.

Valuri de-ar veni o mie
Să îi ducă în neant
Vor cânta cu bucurie
C-au învins primind tărie
Din Mesajul captivant.

Cei ce stau sub ocrotirea
Celui ce-i Stăpân în veci
Înalță spre El privirea
Și-și exprimă mulțumirea
Că-nsoțiți sunt pe poteci.

Sunt drumeți spre Nemurire
Și-mplinind ce li s-a spus
Nu vor altă ocrotire
Căci a Tatălui zidire
E Cetate făr-apus.

El e Turnul de scăpare
Când urgia s-a pornit,
Când vine vreo încercare
Și când zilele-s precare
Și când forțele-au slăbit.

Cei ce stau sub ocrotirea
Veșnicului Creator
Nu-și vor părăsi iubirea
Ci așteaptă întâlnirea
Cu al lor Mântuitor.

George Cornici

8 Martie

 „Ea i-a pus numele Ben-Oni (Fiul durerii mele), dar tatăl său i-a pus numele Beniamin (Fiul dreptei).” Genesa 35:18

Fiecare lucru are o parte întunecată şi una strălucitoare. Rahela a fost copleşită de durerea naşterii, care a adus-o în pragul morţii; Iacov, deşi plângea moartea soţiei sale, a văzut că naşterea copilului era o binecuvântare. Ar fi bine pentru noi ca, în timp ce carnea jeleşte încercările, să triumfăm în credinţă prin statornicie divină. Leul lui Samson s-a transformat în miere, şi la fel se va întâmpla şi cu necazurile noastre dacă le privim cum se cuvine. Marea furtunoasă hrăneşte o mulţime de peşti; pădurea sălbatică ascunde frumuseţea multor flori; vântul vijelios duce departe mirosurile pestilenţiale şi îngheţul amarnic afânează solul. Norii întunecaţi picură stropi de lumină, şi pământul negru dă viaţă florilor viu colorate.

In fiecare mină a răului se află un filon al binelui. Inimile triste au o neobişnuită abilitate de a descoperi cele mai neplăcute faţete ale unei încercări. Dacă ar fi o singură groapă în toată lumea, ei şi-ar frânge gâtul în ea; dacă ar fi un singur leu în deşert, ei i-ar auzi răgetul. Cu totii avem tendinţa să acţionăm în felul acesta. Suntem gata uneori să strigăm ca Iacov: „Toate acestea pe mine mă lovesc!” (Genesa 42:36). Cel credincios îi încredinţează Domnului toate grijile lui şi apoi aşteaptă cele mai bune rezultate în urma celor mai rele calamităţi. Ca şi oamenii lui Ghedeon, cei credincioşi nu se uită la ulciorul spart, ci se bucură că lumina străluceşte mai tare fără el.

Din scoicile aspre ale greutăţilor, credinţa extrage perlele onoarei; din adâncimile oceanului nefericirii, ea ridică barierele de coral ale experienţei. Când se retrage valul bunăstării, credinţa găseşte comori ascunse în nisip; când apune soarele desfătărilor, credinţa îşi întoarce telescopul spre stelele făgăduinţelor cereşti. Când însăşi moartea îşi face apariţia, credinţa arată spre lumina învierii de dincolo de mormânt, şi îl transformă pe muribundul Ben-Oni în veşnic viul Beniamin.

C.H. Spurgeon

Dă-mi, Doamne, putere!

Cu fiece clipă din zi sau din noapte
Noi tot mai departe de Tatăl suntem,
Deşi El ne cheamă cu dulcile-I şoapte
În nopţile noastre mai mult să veghem.

Şi-n firul de iarbă şi-n steaua din noapte
Şi-n glasul ce-adesea-l auzi murmurând,
În orice lucrare a mâinilor Sale
Se-aude ecoul “Veni-voi Curând!”.

O, cât ne iubeşte şi câtă răbdare
Cerescul Părinte ne-arată şi azi,
Şi-n loc să-I răspunzi cu un DA la chemare,
Te clatini în lume, te-mpiedici şi cazi.

Ferice de-acela ce glasu-I aude,
De-acela ce totul în urm-a lăsat,
Pe Domnul Vieții urmându-L oriunde,
Schimbând în lumină trecutul pătat.

Dă-mi, Doamne, putere şi-ajută-Mi pe cale,
Izbândă cerească te rog să îmi dai,
Ridică-mi Tu sufletul din marea de jale
Şi pune-l Tu astăzi într-un colţ de rai.

Ajută-Mă, Doamne, prin marea-Ţi putere
Să duc a mea cruce întreagă mereu,
Să rabd suferinţa cea grea în tăcere,
Să lupt pân` la capăt oricât e de greu.

Şi dacă sub cruce cădea-voi adesea,
Putere dă-mi, Doamne, ca să mă ridic.
Slăvesc al Tău nume şi ziua şi noaptea,
Căci fără de Tine eu sunt un nimic.

În lupta credinţei dă, Doamne, izbânda
Acelora care Cuvântul păzesc,
Şi-apoi, la-nviere, Tu dă-le cununa,
Cununa de aur şi-un nume ceresc.

Te simt o, Isuse, atât de aproape,
Chiar şi-atunci când crucea mi-e grea,
Aud glasul Tău ca un vuiet de ape
Şi ştiu că eşti în preajma mea.

 Daniel Briciu

25 Decembrie

Iată, fecioara va rămânea însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel.” Isaia 7:14

Să mergem astăzi la Betleem, şi, împreună cu păstorii uimiţi şi cu magii plini de adorare, să ÎI vedem pe Cel ce s-a născut Rege al Iudeilor; fiindcă noi, prin credinţă, putem să ne declarăm interesaţi de El şi să cântăm: „Un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat” (Isaia 9:6). Isus este Iehova întrupat, Domnul şi Dumnezeul nostru, dar şi Frate şi Prieten. Să-L adorăm şi să-L admirăm. Să observăm de la prima privire naşterea Sa miraculoasă. A fost ceva nemaivăzut şi nemaiauzit, ca o fecioară să rămână însărcinată şi să nască un fiu. „Domnul face un lucru nou pe pământ: femeia va peti pe bărbat” (Ieremia 31:22). Prima făgăduinţă implica sămânţa femeii – nu sămânţa bărbatului. De vreme ce curiozitatea femeii a făcut loc păcatului care a dus la pierderea Paradisului, ea, şi numai ea, avea să-L aducă pe Cel care putea recâştiga Paradisul. Mântuitorul nostru, deşi Om adevărat, a fost, pe lângă natura Sa omenească, şi Sfântul lui Dumnezeu. Prin puterea Duhului Sfânt, El s-a născut printr-o fecioară, nepătat de păcatul originar, care aparţine tuturor celor născuţi din carne. Să ne plecăm cu respect în faţa Copilului sfânt, a cărui nevinovăţie readuce umanităţii vechea ei slavă. Să ne rugăm ca El să fie şi în noi, „nădejdea slavei” (Coloseni 1:27). Nu uitaţi să remarcaţi umilinţa familiei în care a venit. Textul de dimineaţă o descrie pe mama Sa ca pe o simplă „fecioară”, nu o prinţesă, proorocită sau o doamnă de rang înalt. Într-adevăr, genealogia ei nu trebuie dispreţuită, fiindcă în venele ei curgea sângele regilor; şi nici nu era lipsită de inteligenţă sau cu mintea slabă, fiindcă a putut cânta o asemenea cântare de laudă. Totuşi, cât de umilă a fost poziţia ei, cât de sărac omul cu care era logodită, şi cât de mizerabil locul de naştere pregătit pentru Regele nou-născut! Prin aceasta, sărăcia a devenit sfântă, şi oamenii umili se bucură de mari onoruri.

Fiecare credincios este un portret al lui Christos, dar un sfânt sărac este acelaşi tablou atârnat în aceeaşi ramă care înconjura imaginea învăţătorului.
Noi spunem că toate zilele sunt la fel, dar totuşi, fiindcă anotimpul şi obiceiul general ne îndeamnă să ne gândim la Isus, să ne amintim cu plăcere de glorioasa naştere a dragului nostru Răscumpărător. Pentru sufletul născut din nou, fiecare zi trebuie să fie ziua de naştere a Mântuitorului. Printre toate lucrurile umile, sunt şi multe lucruri onorabile în împrejurările naşterii lui Emanuel. Cine a mai avut o asemenea naştere, prevestită de veacuri prin profeţii, şi dorită de atâtea mii de inimi? Cine poate să se mai laude cu un vestitor care L-a recunoscut pe Cel ce avea să vină? Cui i-au cântat îngerii imnuri de slavă, şi pentru cine a aşezat Dumnezeu o stea specială pe cer? La al cărui leagăn au venit bogaţii şi săracii, oferind asemenea fapte de închinare din inimă? Pământul poate să se bucure; toţi oamenii pot să-şi înceteze lucrul, ca să sărbătorească naşterea măreaţă a lui Isus. Betleem, casă a pâinii, vedem în tine împlinirea speranţelor noastre. Acesta este El, Mântuitorul, proorocit din vechime, care ne va conduce în veacul de aur. Să ne lăsăm copleşiţi de bucurie. Să cântăm din inimă cântări de laudă şi desfătare.


Numele de aur, Emanuel, este o inexprimabilă încântare. Este un cuvânt potrivit pentru buzele heruvimilor prin maiestatea lui, dar, din cauza bunătăţii sale minunate, numai oamenii îl pot rosti. El nu este cu serafimii aşa cum este cu noi. Emanuel, „Dumnezeu cu noi” (Matei 1:23) – În firea noastră, în durerile noastre, în viaţa noastră de muncă, în pedeapsa noastră, în mormânt, şi acum cu noi, sau mai degrabă noi cu El, în înviere, înălţare, slavă, şi splendoarea celei de-a doua veniri. Copilul din Betleem pare să fi fost cu noi în slăbiciune şi sărăcie. Să nu uităm însă că El este tot cu noi în glorie şi onoare. Credinţa îmbrăţişează copilul, şi dragostea II sărută cu sărutările buzelor ei. O, fie ca astăzi să avem părtăşie adevărată cu Emanuel!

Meditaţii C. H. Spurgeon

Nu ne-ndoim nici o secundă

Nu ne-ndoim nici o secundă
Că vom ajunge la Liman
Lăsăm Cuvântul să pătrundă
Să genereze sfânt elan.

Convingerea nu e știrbită
De valuri ce, mereu, izbesc
Mergem pe calea stabilită
Chiar când necazuri ne lovesc.

Știind în Slavă ce ne-așteaptă
Nu deviem de la traseu
Suim constant din treaptă-n treaptă
Pân’ vom ajunge-n Apogeu.

Venit-au mulți să ne convingă
Că la mormânt e un final
Dar n-au putut, nicicând, să stingă
Acel statornic ideal.

În nopți de zbucium și durere
Lucrarea sfântă n-o trădăm
Cel ce-a trecut prin Înviere
Ne cercetează… și cântăm.

Spre țel ne ațintim privirea,
Pe drumu-ngust nu șovăim
Știm că ne-așteaptă moștenirea,
Orice necaz îl depășim.

Nu ne-ndoim că se-mplinește
Tot ce în profeții e zis
Că Fiul Slavei ne privește
Și ne așteaptă-n Paradis.

George Cornici

29 Iunie

„Dimineța Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în EL.” 1 Tesaloniceni 4:14

Să ne imaginăm că sufletul doarme complet anesteziat. Astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:43), şopteşte Isus fiecărui sfânt pe moarte. Ei „dorm în Isus”, dar sufletele lor sunt în faţa tronului lui Dumnezeu, lăudându-L zi şi noapte în templul Său, cântând aleluia Celui care le-a spălat păcatele cu sângele Său. Trupul doarme în patul său singuratic de ţărână, sub acoperământul de iarbă. Dar ce este acest somn? Ideea legată de somn este „odihnă”, şi acesta este şi gândul pe care vrea să ni-l transmită Duhul lui Dumnezeu.

Somnul face din fiecare noapte un sabat al zilei. Domnul închide uşa sufletului şi îi face pe intruşi să întârzie o vreme, cât timp viaţa intră în grădina alinării. Credinciosul chinuit doarme liniştit, ca un copil obosit la sânul mamei. O, fericiţi sunt „morţii, care mor în Domnul… ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează” (Apocalipsa 14:13). Odihna lor liniştită nu va fi întreruptă, până când Dumnezeu nu-i va învia ca să el dea răsplata. Păziţi de îngerii grijulii, ascunşi de tainele veşnice, moştenitorii slavei dorm, aşteptând împlinirea timpului care le aduce împlinirea învierii. Ce trezire vor avea! Obosiţi şi marcaţi de vreme, ei au fost aşezaţi în morminte, dar nu la fel vor fi la înviere.

Ei au trecut la odihnă cu frunţile brăzdate şi feţele îmbătrânite, dar se vor trezi în frumuseţe şi slavă. Sămânţa ofilită, lipsită de formă şi frumuseţe, se va transforma într-o floare minunată. Iarna mormântului va fi înlocuită de primăvara învierii şi de vara gloriei. Binecuvântată fie moartea care, prin putere divină, ne dezbracă de hainele de lucru ca să ne îmbrace cu hainele de nuntă ale neputrezirii. Binecuvântaţi sunt cei care „dorm în Isus”.

Meditatii zilnice C.H. Spurgeon

Minunată Înălțare

Referințe

Faptele apostolilor 1:9

S-a auzit în lume de propulsări în zare,
Rachete, avioane și nave spațiale,
De când Icar privise o pasăre cum zboară
De când plană și omul pentru întâia oară.

Și până azi, tot caută să prindă vreo idee
Cum să își poarte trupul peste Calea Lactee;
Ar vrea cu-a lui știință prin galaxii să treacă
Își tot frământă mintea… cum… ce să construiască?”…

Aplaudă cu fală când luna vizitase
Când înspre Marte pasul eroic îl ‘nălțase
Iar sateliți-alergă neobosiți prin spații
Non-stop să ne transmită
Atâtea informații…

Se-adună înțelepții și doctori-n știință
Dar Challenger rămâne un semn de neputință,
Oricum măsoară omul viteza ce atinge,
Orice putere-ar face spre stele a-l împinge.

E doar o nebunie a lui înțelepciune…
Isus Hristos prin Duhul s-au înălțat din lume
Nu se-auzi explozii… , nu fum… , nu reactoare,
Că Duhul Sfânt – Puterea, Îl propulsă în zare,

Frumos și în liniște Îl ridică-nspre stele
Mirați sunt ucenicii: „- De unde? ! … Ce putere? ! … „
Că tot mai sus se nalță și în zenit se pierde
Un nor îl înfășoară și… nimenea nu-L vede…

Fiindcă exist-o forță în calcul neluată,
E Duhul ce te zboară-nspre țara minunată,
E forța întreită ce omul nu-nțelege
E o putere sfântă, nepământească lege…

Dar ce-i frumos în toate, ce Biblia ne spune,
E că aproape-i ziua când iar Hristos revine
Să îi ridice-n slavă cu-a Duhului putere
Pe cei de Duh Sfânt plini, ce cred în înviere.

Dacă te lupți acuma să părăsești păcatul
Hristos te curățește și-n dar îți dă și Duhul
Ce te-a ‘nălța-nspre stele în ziua glorioasă
De mână cu-Împăratul zbura-vei către casă.

 Cornelia Sărac  

Mântuitorul și Toma

Pune-ți mâna, Toma, în coasta Mea
Să știi că sunt Eu, neprihănirea Ta.

Adevărul, Toma, ai vrut să-l știi
Iată-mă aici, de-acum credincios să fii.

Fii credincios, vestește despre Mine
La Neamuri, la Evrei și la oricine.

Ai fost nedumerit, dar azi mă vezi
Revelația de azi să o păstrezi.

Azi, Toma, cunoști clarificare
A urmat Înviere după crucificare.

Unda necredinței vine uneori
Cheamă-mă și-amăndoi vom fi biruitori!

Trăiesc, Toma, oriunde Te-nsoțesc
Cinstește-Mă cu-n trai dumnezeiesc…

C-așa vei vedea cerească-mplinire
Și vei merge spre-a ta moștenire…

Și nu uita: crezând fără să vezi
Prin harul ceresc te orientezi.

George Cornici

Domnul este viu, mărire!

Domnul este viu, mărire
El, din morți a înviat
Să ne aducă mântuire
De la moarte ne-a salvat.

A învins iadul cel rău
Moartea pe veci a zdrobit-o
El, Fiul lui Dumnezeu
Și viața ne-a dăruit-o.

Totul s-a cutremurat
Când ai Săi ochi s-au închis
Dar apoi a înviat
Boldul morții l-a învins.

Dar de viață am primit,
Izbăvirea ne-a adus,
Mielul care s-a jertfit
A împlinit tot ce s-a spus.

A Sa cale să urmăm
Fericiți în veci vom fi
Și credință să avem
Să trăim în veșnicii.

Slavă Fiului iubit
El e viu la al Său Tată
Și ne așteaptă negreșit
La Cer să-L urmăm, o dată.

Să cântăm cu bucurie
Suntem slobozi, să trăim
Și a Sa Împărăție
Cu El să o stăpânim.

O cântare minunată
Fiului, să Îi cântăm
Dragostea Lui, ne arată
Pe-a Sa cale să urmăm.

Florența Sărmășan 

Gândind la înviere…

De înviere: câtă trebuință
Cu-atâta moarte-n noi și nerodire!
Și ce folos s-avem dreapta credință
Cât timp cu fapta nu e în unire?

De înviere și de-nflăcărare
Atâta lipsă-n jurul nostru este!
Cui folosește o credință mare
De nu urcăm ale iubirii creste?

De înviere și de înnoire
Nevoie-i cât cuprinde largul zării,
Ce tristă-i viața fără de iubire!
Cât întinează zgura neiertării!

De duhul învierii-i trebuință
Când drumul nostru trece pe la cruce,
Nu-i cale-ngustă fără sârguință;
Dacă-i ușoară nu la ceruri duce!

De înviere și de viața nouă
Au parte cei care-au trăit credința,
Ei lasă-n urmă a iubirii rouă
Și-a lor mireasmă sfântă-i pocăința!

 Olivia Pocol