Sensul existenței

Nu trăim pentru avere
Nici pentru faimă sau succes
Ci credem în Înviere
Și-n a Tatălui putere
Căci El Însuși ne-a ales.

Ale noastre aspirații
Sunt dincolo de mormânt
Ne-au atins și revelații
Și divinele vibrații
Stăm în crez și-n Legământ.

Existența nu ne poartă
Prin pustiul lumii reci
C-ar putea să ne despartă
De Stăpânul care iartă
Să fim sfinți în veci de veci.

Nu trăim pentru mâncare
(Deși, El o dă din plin)
Ci există o lucrare
Care dă răscumpărare
Pentru veșnicul destin.

Nu ne trebuie comoara
Ce va rugini-n curând
CEL ce-a ușurat povara
Și-a îndepărtat ocara
Ne-a trimis al Lui Cuvânt.

Traiul nostru e -n unire
Cu făpturile cerești
Vrem în noi neprihănire
Și-așteptăm o moștenire
Nu terestrele povești.

Nu reclama ne ghidează
Ci Lumina din Etern
Și Acel care veghează
Să primim curaj și pază
Și-alte daruri ce se cern.

Moartea nu e obiectivul
Celor ce-au ieșit din vid
Să ne știe toți motivul:
Ne-atașăm de colectivul
Care-nvinge-un val perfid.

N-avem interes în glie
Existența noastră-i crez
Stăm pe sfânta temelie
Să-mplinim sfânta solie
C-asta are sens și miez.

George Cornici

Răstignire şi înviere

Cu trupul biciuit şi răni pe fruntea-naltă
Purtând coroana lumii din spinii împletiţi,
Alături de batjocuri, de hule şi de ceartă
Hristos Îşi poartă crucea pe umerii răniţi.

Slăbit îngenunchează şi cade în ţărână,
Oamenii râd şi strigă cu guri zeflemitoare:
„Dacă eşti Tu Mesia, ridică doar o mână
Şi fă să-Ţi cadă Roma îndată la picioare”! .

E răstignit pe lemn, legat cu funii strâns,
Soldaţii-L ţin de mâini, Îi bat cuiele-n palme,
În ochii buni şi blânzi se vede-al lumii plâns,
Lacrimi şi sânge curg pe faţa tristei mame.

Unul dintre soldaţi, rânjind dizgraţios
Îi câştigă la zaruri cămaşa-nsângerată,
Neştiind c-a vărsat sângele preţios
Pus între Dumnezeu şi lumea vinovată.

Preoţi şi cărturari, trecători şi mulţime
Strigă hule râzând şi îşi bat joc de El:
„Coboară de pe cruce şi vom crede în Tine,
Dacă eşti Fiu divin şi rege-n Israel”! .

Un întuneric mare cuprinde-ntreaga ţară,
Între cei doi tâlhari, pe cruce răstignit
Mântuitorul lumii privind ultima oară
Şi-a plecat capu-ncet şi-a zis: ”S-a isprăvit”! .

Cel care-I Cel dintâi dar şi Cel de pe urmă,
Ce ţine cheia morţii, la a ei locuinţă,
Sub raze de lumină ce-n jurul Lui se-adună
Învie şi se-nalţă cu-a slavei biruinţă.

Bucuraţi-vă ceruri, şi tu pământ şi mare
Pentru Cel ce-a învins păcat şi întuneric,
Bucuraţi-vă oameni, urmaţi a Lui chemare
Şi daţi-I toată cinstea de care este vrednic.

Credeţi-L, ascultaţi-L, iubiţi-L şi urmaţi-L
Pentru că ţine-n mână destinul vostru veşnic,
Pentru-nvierea Lui, cântaţi şi lăudaţi-L,
Nu e altul ca El, al mântuirii sfetnic.

Astăzi, aici şi-acum, mai mult ca niciodată
Să-I spunem viaţa noastră, rugându-L să ne ierte,
Să fim feriţi apoi de aspra judecată
Având pe frunte scrisă divina Lui pecete.

Stănulescu Mircea 

Fii mulțumitor mereu

Motto: 1 Tes. 5/18: „”Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate
lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus,
cu privire la voi.”” Amin!

Domnul dă după dorință
Credinciosului smerit,
Dacă cere c-o credință
Ca și când ar fi primit.

Și va primi tot ce-și dorește –
Dar, toate la vremea lor,
Doar că omul se grăbește
Și n-așteaptă răbdător.

Dar fericit e omul care
Și la bine, și la greu,
Poate-aștepta cu răbdare
Să împlinească Dumnezeu.

Că Dumnezeu din cer privește,
Și peste-aleșii Lui veghează –
Și toate ce le dăruiește
El le binecuvântează.

Ori, dacă-s binecuvântate,
Cu cinci colțuri mici de pâine
Cinci mii de guri înfometate
Se satură… Și mai rămâne!

Dar fără binecuvântare
Chiar cinci mii de pâini având,
Nu-l saturi pe unul care
Nu e mulțumit nicicând.

Dumnezeu îi dă de toate
Omului, ca să trăiască,
Însă omul, din păcate,
Uită să Îi mulțumească,

Că dus de gândul avuției
Nu-i mulțumit cu ce are
Și cade-n pofta lăcomiei
Care-l duce la pierzare.

Și-atunci când n-am căpătat
Ce-am cerut, să-i mulțumim,
Că dacă Domnul nu ne-a dat
Era rău, dar noi nu știm.

Căci îmboldit de lăcomie
Omul tare multe-ar vrea,
Dar Dumnezeu e Cel ce știe
Ce, și cât, și cui să dea.

Dacă-i întrebi de a lor stare
Mulți vor spune despre sine:
„Nici prea-prea, nici foarte-foarte”,
„Este loc și de mai bine.”

Dar să mulțumești întruna
Și slavă Domnului să dai,
Că mulțumirea totdeauna
Umple golul care-l ai.

Orice necaz te lovește
Fii mulțumitor mereu,
Că cine Lui Îi mulțumește
E mântuit de Dumnezeu.

De-o boală, dacă suferim…
Poate ne este trimisă
Ca să știm să prețuim
Sănătatea propiu-zisă

Ce ne-a dat-o Dumnezeu –
Sănătoși în trup să fim,
Însă noi uităm mereu
Pentru ea să-i mulțumim.

Suferința cărnii doare
Și nu putem fugi de ea…
C-avem trupuri muritoare,
Dar Hristos ne va învia!

Atunci nu o să mai plângem
Că Dumnezeul mângâierii
Ne va îngădui s-ajungem
Sfinți părtași ai Învierii. Amin!

Ioan Vasiu 

Te-ai lepadat de Cristos?

Text: loan 21:15-25

Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? …Paşte oile Mele.” Ioan 21:17

Iuda n-a fost singurul ucenic care I-a întors spatele lui Isus în noaptea arestării şi a judecării Sale. Şi Petru a făcut-o, negand vehement de trei ori, că ar fi fost vreo legătură între el şi Omul din Galileea (loan 18:15-18, 25-27). Dar după înviere, aşa cum spune textul ales pentru astăzi, Domnul Isus Şi-a condus cu tandreţe şi gingăşie ucenicul năvalnic la locul reabilitării şi trimiterii lui în lucrare.


Experienţa lui Petru nu este unică. Cu toţii ne-am lepădat de Cristos, într-un fel sau altul – şi la fel ca Petru, tanjim să fim reabilitaţi. Cand eram student la Institutul Biblic Moody, am lucrat în timpul verii la o fabrică, ducand materia primă la cei din schimbul doi de la liniile de asamblare. Era un grup de bărbaţi şi femei foarte duri. Limbajul lor era numai blesteme şi blasfemii, iar atitudinea aceea a unor rebeli şi vulgari. Faptul că nu înjuram ca ei a fost repede băgat în seamă. Într-o zi, cînd eram în pauza de cafea, unul dintre cei mai duri bărbaţi din grup, m-a întrebat dacă nu eram „unul dintre pocăiţii aceia buni.” Am înganat un răspuns cat mai încalcit şi vag cu putinţă. În inima mea însă, am ştiut că mă lepădasem de Domnul. Următoarele zile au fost o agonie spirituală. Apoi mi-am mărturisit căderea Domnului şi El m-a iertat. Peste cateva zile am avut ocazia să-mi expun credinţa colegilor mei de lucru – şi pentru aceasta şi azi mă bucur din partea multora de respect.
Te-ai lepădat şi tu de Domnul într-un fel? Mărturiseşte-I lui Isus. Spune-I cat de rău îţi pare. Ca şi Petru, vei fi reabilitat şi chemat din nou în lucrarea Lui. – D.C.E.

Păcătos şi fără ajutor
Cerusem mila Lui cea mare.
O, sfant Cuvant izbăvitor
l-am auzit, primind iertare.”      – Simon

Cand Dumnezeu iartă, este vremea ca si noi să uităm

Painea zilnica

Crezul în Înviere

Ești sfătuit să crezi
Că este-o Înviere
Să poți să întrevezi
Cereasca scânteiere.

Dovezi nenumărate
Te-ndeamnă să privești
Cum dincolo de moarte
Sunt stări dumnezeiești.

De n-ar fi înviere
Cu toți am fi pierduți
În humă și-n mistere,
N-am fi recunoscuți…

Am fi purtați de vântul
Nemerniciei vieți
Nu am cunoaște cântul
Superbei frumuseți…

Și n-ar fi mângâiere
Când vine plânsul greu
Și nici o adiere
Nici tihnă pe traseu.

Ce har! Ce exaltare!
CEL răstignit e viu
S-avem la har intrare,
Să n-avem trai pustiu.

A biruit mormântul
În care L-au ținut
S-a împlinit Cuvântul
Iertare-am obținut.

A biruit Mesia
(Că-i Fiu de Dumnezeu)
Să ne-mplinim solia
Oricât ar fi de greu.

Puterea Învierii
Și azi lucrează-n noi
Căci stările durerii
Creează sfinți eroi.

E viu Mântuitorul
Vom sta în veci cu El
Și vom vedea Decorul
La cel mai sus nivel.

Că astăzi și tu crezi
În sfinți și-n Înviere
E c-ai găsit dovezi
Prin tainice unghere.

George Cornici

Cum sa-i ajuti pe cei in suferinta

Text: Ioan 11:17-44

Isus i-a zis: „Fratele tău va invia.” Isus plangea.‘” Ioan 11:23, 35

Cand eram tanăr, mă temeam să-i vizitez pe cei care pierduseră pe cineva drag. Mă întrebam ce aş putea să le spun. De-alungul anilor, am descoperit că nu trebuie să avem o astfel de frică. Cred că o persoană care este instruită din Cuvantul lui Dumnezeu, care se lasă călăuzită de Duhul Sfînt, şi este sensibilă la nevoile altora, va face şi va spune ceea ce trebuie. Pentru a aduce mangaiere, uneori se cere să spui cuvinte de încurajare, deşi altă dată este suficientă numai prezenţa ta acolo.


Putem învăţa de la Isus, de la felul cum s-a ocupat de Maria şi Marta, atunci cand fratele lor Lazăr a murit. Atunci cand Isus a întalnit-o pe Marta, cea care gandea atat de logic şi practic, El a vorbit cu ea despre siguranţa învierii. Dar cînd a întalnit-o pe Maria, fiinţă mult mai emoţională, a vorbit puţin, dar a plans cu ea.
Unul dintre cele mai greşite lucruri este să încercăm să mangaiem pe cineva prin discursuri pline de clişee religioase. N-am să uit niciodată cum stăteam în spatele unui prieten la o înmormantare şi ce deranjat m-am simţit cand l-am ascultat ţinand o predicuţă de 3 minute unei tinere văduve cu inima zdrobită. Dorise să facă binele, dar n-a fost sensibil la durerea ei. Ar fi trebuit să ştie că nu era în stare să asculte ceva. Tot ce ar fi avut nevoie ea, ar fi fost să ştie că el era preocupat de durerea ei.
Nu sta departe de cei care suferă. Ei au nevoie de ajutorul unor credincioşi sensibili. Îi poţi mangaia chiar şi atunci cand nu spui nimic. Prezenţa ta acolo poate să spună că-ţi pasă de suferinţele lor.  – H.V.L.

Cei ce suferă au nevoie de iubire,
Vor să ştie că ne pasă şi suntem acei
Ce cu vorba bună, mangaierea tandră
în necazuri suntem alăturea de ei. ” – D.J.D.

Antrenează-ţi inima să ofere simpatie si mainile s-ajute cu bucurie

Painea zilnica

De ce să ne îngrijorăm?

De ce să fim îngrijorați
Când, parcă, lumea-i răscolită?
Să nu uităm c-am fost salvați
Și prin credință ancorați
În revelația primită.

De ce să ne îngrijorăm
Când lumea dă nenorocire?
Noi cu iubitul nostru stăm
Pe El oricând Îl ascultăm
Doar El ne-aduce fericire.

Ce va fi mâine, cum va fi?
Adesea vine întrebarea
Dar ajutorul va sosi
Vom fi mai tari, nu vom slăbi
Și vom învinge frământarea.

Ce va aduce viitorul?
Orice-ar aduce bine știm
Cum intervine Creatorul
Chiar când ne-au pregătit cuptorul
Deci tot pe El să-L preamărim.

Nimic, nimic în lumea mare
Nu va putea distruge-n noi
Dorința noastră arzătoare
De-a merge-n veșnica splendoare
Unde nu-s grijuri, nici nevoi.

Când nerăbdarea ne cuprinde
Cu rugăciuni s-o-nlăturăm
C-atunci nădejdea se extinde
Și-atunci putem a ne desprinde
De zbuciumul cu care stăm.

Motive nu-s de-ngrijorări
Și nici să ne învingă teama
Veni-vor binecuvântări
Din revelații și cântări
Când vom lua la toate seama.

Știind că Fiul e cu noi
În bucurie și-n durere
Cânta-vom chiar în grele ploi,
Vom înfrunta orice șuvoi,
Ne-om ancora în Înviere.

George Cornici

„Răsăritul de soare“ al învierii

Text: 1 Corinteni 15:20-28

În ziua dintâi a săptămînii, s-au dus la mormint dis de dimineaţă, pe cînd răsărea soarele. Marcu 16:2

Pentru mine, răsăritul soarelui este un simbol al speranţei creştinului. In fiecare dimineaţă, primele raze ale soarelui ne reamintesc că lunga noapte a păcatului va face loc zilei eterne. Răsăritul soarelui este o imagine a timpului cînd trupurile noastre vor fi înviate din morţi, unite cu sufletele noastre, transformate, pregătite pentru viaţa cerească. Să ne gîndim cum ar fi dacă în timp ce mergem la culcare într-o seară să ştim că soarele nu va mai răsări din nou în dimineaţa următoare. Să ne gîndim la frigul, la întunericul fără sfîrşit, la degetele reci ale morţii, de care nu poţi scăpa, cum treptat se încleştează în jurul pământului. Plantele s-ar usca, florile s-ar veşteji, copacii ar muri şi întreaga viaţă ar pieri, din lipsa luminii soarelui.

Dar, slăvit să fie Domnul, soarele răsare în fiecare dimineaţă. Căldura şi lumina dătătoare de viaţă inundă pămîntul. „Moartea” fiecărui apus de soare este urmată de „învierea” noului răsărit – şi speranţele se reînnoiesc. Chiar mai sigură ca răsăritul soarelui în fiecare dimineaţă este certitudinea învierii noastre cu Isus Cristos. Noaptea neagră a morţii a căzut peste El, şi trupul Său lipsit de viaţă a fost aşezat în mormînt. Dar a înviat! Si în învierea Lui stă promisiunea propriei noastre învieri la viaţă. Apostolul Pavel a declarat: „…toţi vor învia în Cristos…” (1 Corinteni 15:22). Data viitoare cînd vei vedea soarele răsărind şi vei urmări razele lui strălucind pe cerul dimineţii, lasă ca nădejdea să-ţi umple inima. Este un semn care-ţi reaminteşte propria înviere! D.C.E.

Toţi vor trece ca iarba de pe cîmp
Din lumea păcatelor şi a durerii,
Dar cel ce-adoarme astăzi în Cristos
Se va trezi la trîmbiţa-nvierii.” Benson

învierea lui Cristos este mugurul promisiunii –
învierea noastră este floarea împlinirii ei

Painea zilnica

Dincolo de nori

Ce-alin să ştii, păşind prin trista vale,
Umbrită-ades de-al morţii negru nor,
C-o nouă lume-i dincolo de zare,
Un sfânt târâm, unde nu-i plâns, nici dor.

Să ştim în ceasul deznădejdii noastre,
Când lutu-i frământat, trecut prin foc,
Că, dincolo de nori, de zări albastre,
Ni-i pregătit al tihnei veşnic loc.

Şi-n clipele mai grele, mai amare,
Când părăsiţi părem, ai nimănui,
Câtă tărie-aduce-n încercare
Promisiunea însoţirii Lui!

Ne împăcăm cu gândul revederii,
Căci ştim că moartea-i doar un somn mai lung,
Crezând Cuvântul sfânt al mângâierii
C-ai Învierii zori la noi ajung.

Şi câtă pace au chiar în furtună
Acei aleşi care-L iubesc pe El,
Ei au, şi-n vreme rea, şi-n vreme bună,
Un reazem, o nădejde şi un ţel!

Olivia Pocol

Iubim Cuvântul revelat

Iubim Cuvântul revelat
E-al nostru ghid spre veșnicie
Chiar Dumnezeu s-a întrupat
Să ne îmbrace-n vrednicie.

Iubim Cuvântul și-L vestim
Convinși fiind de-a lui putere
Îl auzim și Îl rostim
Cu El pășim prin Înviere.

Iubim Cuvăntul și-L păstrăm
În visterie… să ne fie
Aproape, când ne întristăm
Suflu-i duios să ne-adie.

Ce-am face fără El pe drum?
Am fi ca pleava vânturată
Nicicând n-am mirosi parfum
Ci doar o stare poluată.

Mii de motive să-L iubim
E hrana noastră consistentă,
E-al nostru aliat sublim,
Ne-nvăluie a lui prezență.

Suntem pierduți de-L neglijăm
Pierduți în traiul de rutină
De-aceea-n inimă-l purtăm
Numai în El găsim Lumină.

Iubim Cuvântul profețit
De slujitori aleși în Slavă
Căci El, total, ne-a despărțit
De tot ce-i goană după pleavă.

Iubim Cuvântul și-L trăim
Să fim epistole citite
C-așa spre Paradis suim,
Spre stări divine, fericite.

George Cornici