„El este Tatal meu”

Text: Matei 6:9-15                                    

Iată dar cum trebuie să vă rugaţi: Tatăl nostru care eşti in ceruril Sfinţească-se numele Tău…„Matei 6:9

Se spune că unul din împăraţii romani conducea o paradă pe străzile capitalei imperiului, sărbătorind o victorie. Soldaţii legiunilor imperiale, înalţi şi puternici, erau înşiraţi de-a lungul rutei, ţinand mulţimile entuziasmate. Într-un anumit loc, de-a lungul drumului, era o platformă pe care stătea familia imperială. In momentul cand cezarul s-a apropiat, fiul său cel mai mic, un băieţel de caţiva anişori, a sărit jos de pe platformă şi a zbughit-o prin mulţime încercand să ajungă la el. „Nu poţi face aşa ceva”, a spus unul din soldaţii de gardă care l-a înşfăcat pe copil. „Nu ştii cine este în carul de luptă? Este chiar cezarul!” Copilul i-a răspuns repede: „Poate că el e cezarul tău, dar el e tatăl meu!”


Toţi credincioşii se pot apropia de Dumnezeu cu aceeaşi încredere şi intimitate. De fapt, creştinii sunt singurii oameni care au dreptul să I se adreseze lui Dumnezeu ca Tată. Deşi toţi oamenii îşi au viaţa din El şi sunt creaturile Sale (Fapte 17:29), ei nu pot să-L numească Dumnezeu Tată pană ce nu sunt născuţi din nou şi devin astfel membrii familiei Sale prin credinţa în Cristos (Galateni 3:26). Totuşi, nu trebuie să devenim prea familiali cu Dumnezeu. Ideea că El este un tătic cosmic uriaş care trage cu ochiul atunci cand păcătuim, este un sacrilegiu. Dumnezeu este sfant, atotputernic şi atotştiutor. Dragostea noastră pentru El trebuie să fie exprimată de fiecare dată cu reverenţă şi respect. Data viitoare cand te vei ruga, linişteşte-ţi inima cu minunatul gand că vii în prezenţa Dumnezeului atotputernic şi poţi spune: „Eşti Tatăl meu.”

La Tronul Alb se strang sfielnic
Voivozi de foc din Empireu,
Şi heruvimii vin cucernic,
Slăvind Eternul Vistiernic.
Şi-acest Stăpan Atotputernic
E Tatăl meu! ” – C. Ioanid

Nu poţi să-L numeşti pe Dumnezeu Tatăl tău, pană nu-L numeşti pe Cristos Mantuitorul tău

Painea zilnica

În liniștita cămăruță

În liniștita cămăruță ne retragem
Din închinare odihnă să extragem
Ființa de trudă ostenită dorește
Să fie tratată dumnezeiește
E un timp atins de intimitate
Când gândul merge la eterna Cetate
Ne copleșește-atunci Slava divină
Inundându-ne cu cereasca Lumină
Dezlegat din lanțul îngrijorării
Sufletul ‘nalță cântul eliberării.
Conecția intensă cu dumnezeirea
Deschide o ușă să intre iubirea.
Ce dulce-i părtășia cu Trinitatea
Când în noi pătrunde eternitatea
Poverile toate sunt ușurate
Necazurile vieții sunt uitate
Totul e calm și e-n liniștea serii
Și e vindecată starea durerii
Se aștern în noi revelații divine
Și-nviorarea-n ființă revine.
Taina vieții aici își află răspuns
Căci lăuntrul e cu Sfântul Duh uns
Și-mbrăcați cu noi energii vom putea
Să-nvingem și mâine situația grea
Și vom călători voioși spre Liman
Cu cântări de laudă și-ntinerit elan.

George Cornici

Secretul Domnului

“Prietenia (secretul – KJV) Domnului este pentru cei ce se tem de El.” Psalmul 25:14

Care este semnul că cineva îţi este prieten? Faptul că îţi spune întristările lui secrete? Nu, ci acela care-ţi spune bucuriile lui secrete. Mulţi îţi vor împărtăşi întristările lor secrete, dar semnul decisiv al intimităţii este împărtăşirea bucuriilor secrete. L-am lăsat vreodată pe Dumnezeu să ne spună vreuna dintre bucuriile Lui sau noi îi spunem mereu despre secretele noastre, astfel încât nu-I lăsăm şi Lui loc să ne vorbească? L-a începutul vieţii noastre creştine suntem plini de cereri către Dumnezeu; apoi descoperim că El vrea să stabilească o relaţie între noi şi El însuşi, să ne ajute să cunoaştem planurile Lui.

Suntem noi atât de prinşi de ideea Lui Isus Cristos despre rugăciune –”..Facă-Se voia Ta” (Matei 6:10) – încât înţelegem secretele lui Dumnezeu? Lucrurile care fac ca Dumnezeu să ne fie atât de drag nu sunt în primul rând marile Lui binecuvântări, ci lucrurile mici, deoarece ele arată intimitatea Lui uimitoare cu noi; El cunoaşte fiecare detaliu al vieţii noastre personale. “… Aceluia Domnul îi arată calea pe care trebuie s-o aleagă” (Psalmul 25:12).

La început vrem să fim conştienţi că Dumnezeu ne conduce: apoi, pe măsură ce înaintăm pe cale, trăim atât de mult cu conştiinţa prezenţei Lui, încât nu mai avem nevoie să-L întrebăm care este voia Lui, deoarece nu ne trece niciodată prin gând să alegem o altă cale. Dacă suntem mântuiţi şi sfinţiţi, Dumnezeu ne călăuzeşte prin alegerile noastre obişnuite; iar dacă vom alege ceva ce El nu vrea, Dumnezeu va interveni, dându-ne un sentiment de îndoială sau reţinere, la care noi trebuie să fim atenţi. Când apare îndoiala, opreşte-te imediat. Nu sta niciodată pe gânduri spunând: “Mă întreb de ce nu pot…?” Dumnezeu ne învaţă ce să alegem, adică El ne călăuzeşte judecata sănătoasă şi atunci noi nu mai stăm în calea Duhului Său întrebând mereu: “Acum, Doamne, care este voia Ta?”

Oswald Chambers