5 Mai

„Cine cugetă la Cuvântul Domnului, găseşte fericirea, si cine se încrede în Domnul este fericit.” Proverbe 16:20

Înţelepciunea este puterea unui om; sub călăuzirea ei, el poate să ducă la bun sfârşit orice plan. Conducerea înţeleaptă îi oferă omului cea mai mare bucurie şi reprezintă cea mai nobilă folosire a talentelor lui. Purtându-te înţelept, ai parte numai de lucruri bune. Fără înţelepciune, eşti ca un mânz neştiutor, alergând încoace şi încolo, pierzându-ţi puterea şi energia în lucruri care nu merită. Înţelepciunea este busola care te ajută să te orientezi pe marea agitată a vieţii; fără ea, eşti ca o corabie în derivă, la bunul plac al vântului şi valurilor. Într-o lume ca cea de astăzi, cel care nu este înţelept merge din rău în mai rău; în loc să-i meargă bine, se loveşte de nenumărate probleme.

Dacă nu-şi păzeşte paşii cu cea mai mare grijă, peregrinul îşi va răni picioarele şi va sângera în mărăcinii vieţii. Cel care călătoreşte printr-un pustiu bântuit de tâlhari trebuie să fie foarte înţelept, dacă vrea să ajungă cu bine la destinaţie. Dacă, sub călăuzirea Marelui îndrumător, Îi urmăm cu atenţie paşii, vom avea parte de bine chiar şi în cel mai negru ceas. Mai sunt şi acum fructe din pomii Edenului care aşteaptă culese, şi cântările Paradisului răsună încă printre negurile pământului. Întrebaţi unde se poate găsi înţelepciunea? Mulţi au visat la ea, fără să o găsească niciodată. Unde o putem învăţa? Să ascultăm glasul Domnului, fiindcă El este singurul care cunoaşte secretul.

El a descoperit fiilor oamenilor care este izvorul adevăratei înţelepciuni, şi acesta se află în textul „cine se încrede în Domnul este fericit”. Calea care duce la înţelepciune este încrederea în Domnul. Această cale te ajută să ieşi din cele mai încâlcite labirinturi ale vieţii; urmeaz-o, şi vei avea parte de eterne binecuvântări. Cel care se încrede în Domnul are o diplomă de înţelepciune garantată de Scriptură. Este fericit acum, şi va fi fericit pentru veşnicie. Doamne, în pacea acestei seri, vino cu mine în grădină şi învaţă-mă înţelepciunea speranţei.

C.H. Spurgeon

23 Martie

„Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.” Luca 19:40

Ar putea pietrele să strige? Cu siguranţă că pot, dacă Cel care a deschis gura mormântului le-ar porunci să-şi înalţe glasul. Dacă ar fi în stare să vorbească, ar avea multe de mărturisit despre Cel care le-a creat prin cuvântul puterii Lui. Ar putea slăvi înţelepciunea şi puterea Făcătorului lor, care le-a chemat la viaţă. Noi nu vom vorbi despre Cel care ne-a făcut făpturi noi, şi a trasnformat pietrele în copii ai lui Avraam? Stâncile bătrâne ar putea povesti despre haos şi ordine, şi despre stadiile succesive ale dramei creaţiunii. Noi nu putem vorbi despre minunile lui Dumnezeu, şi despre lucrările Sale din timpurile străvechi, şi despre tot ce a făcut El pentru biserica Sa în vechime? Dacă pietrele ar vorbi, ar povesti despre cel care le-a cioplit din carieră, şi le-a făcut potrivite pentru templu.

Noi nu putem spune despre gloriosul nostru Cioplitor, care ne-a sfărâmat inimile cu ciocanul Cuvântului Său, ca să poată face din noi templul Lui? Dacă pietrele ar striga, ar preamări pe constructorul lor, care le-a şlefuit şi a făcut un palat din ele. Noi nu vom vorbi despre Constructorul şi Arhitectul nostru, care ne-a aşezat în templul viului Dumnezeu? Dacă pietrele ar putea striga, ar avea de spus o poveste lungă, foarte lungă, despre drumul de aducere aminte. O piatră mare a fost adesea înălţată ca aducere aminte în faţa Domnului. Şi noi putem mărturisi lucrurile minunate pe care le-a făcut Dumnezeu pentru noi.

Avem şi noi Eben-ezerul nostru, stâncile noastre de ajutor şi stâlpii noştri de aducere aminte. Pietrele sparte ale legii striga împotriva noastră, dar Christos însuşi, care a rostogolit piatra de la uşa mormântului, vorbeşte pentru noi. Pietrele pot să strige, dar noi nu le vom lăsa. Vom acoperi strigătul lor cu al nostru. In toate zilele noastre, vom izbucni în cântări sfinte şi vom binecuvânta maiestatea Celui Prea înalt, slăvindu-L pe Cel care este numit „Păstorul, Stânca lui Israel” (Genesa 49:24).

C.H. Spurgeon

7 Octombrie

„Pentru ce mâhneşti Tu pe robul Tău?” Numeri 11:11

Tatăl nostru ceresc trimite necazuri frecvente care să ne încerce credinţa. Dacă credinţa noastră valorează ceva, va rezista testului. Spoiala se teme de foc, dar aurul nu. Pietrele artificiale se tem să fie atinse de diamant, dar adevăratele bijuterii nu se tem de test. Este o credinţă slabă cea care se încrede în Dumnezeu doar atunci când prietenii sunt adevăraţi, trupul sănătos şi afacerile profitabile. Adevărata credinţă se tine de credincioşia Domnului atunci când prietenii se duc, trupul este bolnav, sufletul descurajat şi lumina feţei Tatălui se ascunde. Credinţa care poate spune în cel mai mare necaz: „N-am nimic de nădăjduit, dar îmi voi apăra purtarea în faţa Lui” (Iov 13:15) este o credinţă născută în cer.

Domnul îşi îndurerează slujitorii ca să se slăvească pe Sine, fiindcă El este slăvit prin darurile poporului Său, care sunt lucrarea mâinilor Lui. Atunci când „necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea” (Romani 5:3), Domnul este onorat prin creşterea acestor virtuţi. Nu am auzi niciodată muzica harpelor dacă coardele nu ar fi atinse, nu ne-am bucura de must dacă strugurii nu ar fi zdrobiţi în teasc, nu am descoperi parfumul scorţişoarei dacă nu ar fi presată şi bătută, şi nu am simţi căldura focului dacă nu s-ar consuma cărbunii. Înţelepciunea şi puterea marelui Lucrător sunt descoperite în încercările prin care trec vasele îndurării Sale.

Nefericirile prezente ne îndreaptă către bucuriile viitoare. Trebuie să existe umbre în tablou ca să se vadă frumuseţea luminii. Am putea fi atât de suprem binecuvântaţi în cer dacă nu am cunoaşte blestemul păcatului şi durerea pământului? Nu este pacea mai dulce după conflict, şi odihna mai binevenită după trudă? Oare amintirea suferinţelor trecute nu măreşte binecuvântarea slavei? Sunt multe alte răspunsuri mângâietoare la întrebarea care a deschis scurta noastră meditaţie. Să păstrăm aceste gânduri pe tot parcursul zilei.

Meditaţii C. H. Spurgeon

La început

Răbdarea mântuiește și dărâmă
Dărâmă lumea-n care ai fost prins,
Lanțurile vremii le sfărâmă,
Răbdarea-i focul vieții de nestins,
Înțelepciunea creștetului nins,
Mintea cea dintâi și de pe urmă!

Și toate sunt născute din Cuvânt,
Cuvântul care-i scris în Cartea Sfântă,
Cuvântul ce se naște și frământă
Lutul amestecat cu Duhul Sfânt,
Frământat când Dumnezeul cântă,
Și precum apa preschimbată-n vin la nuntă
A apărut omul pe pământ!

La început era doar omul și natura,
Și liniște era și armonie,
Nu se născuse frica, nu apăruse ura,
Erau doar vise și flori de păpădie,
Era doar pacea dată de armonie
Și–un tată ce-și privea cu duioșie
Pe drumul vieții sale, creatura!

Nicu Hăloiu 

26 Mai

„Incredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, şi El te va sprijini.” Psalmi 55:22

Grija, chiar dacă este obiect legitim, dacă este excesivă, are în ea ceva păcătos. Preceptul de a evita grijile este repetat mereu şi mereu de Mântuitorul în învăţăturile Sale. El este repus în drepturi de apostoli, şi nu poate fi neglijat fără a păcătui: fiindcă esenţa îngrijorării noastre este credinţa că noi suntem mai înţelepţi decât Dumnezeu, şi ne aşezăm în locul Lui pentru a face ceea ce El nu poate face pentru noi. Ne gândim mereu la ceea ce credem că El a uitat. Muncim ca să ne purtăm singuri poverile, de parcă El ar fi neputincios.

Această neascultare de preceptele Sale, această necredinţă în Cuvântul Său, această încercare de a interveni în domeniul Său, toate acestea înseamnă păcat. Mai mult decât atât, îngrijorarea duce adesea la fapte păcătoase. Cel care nu-şi poate lăsa soarta în mâna Domnului şi îşi duce singur povara este tentat să folosească mijloace greşite pentru a se ajuta singur. Păcatul ne face să uităm că Dumnezeu este Sfătuitorul nostru, şi să recurgem la înţelepciunea umană. Asta înseamnă să mergi la „puţuri crăpate” (Ieremia 2:13), în loc lă te îndrepţi spre „Izvorul apelor vii” — un păcat de care s-a făcut vinovat Israelul din vechime.

Îngrijorarea ne face să ne îndoim de bunătatea lui Dumnezeu, şi din această cauză şi dragostea noastră faţă de El se răceşte. Suntem neîncrezători, şi întristăm Duhul Sfânt, rugăciunile noastre încep să se poticnească, exemplul nostru şchiopătează, şi vieţile noastre devin egoiste. Lipsa de încredere în Dumnezeu ne îndepărtează de El, dar dacă, prin credinţă simplă în făgăduinţele Sale, ne aruncăm povara asupra Lui, şi „nu ne îngrijorăm de nimic” (Filipeni 4:6) fiindcă se îngrijeşte El pentru noi, ne vom apropia de El şi vom putea birui ispitele. „Celui cu inima tare Tu-i chezăşluieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine” (Isaia 26:3).

Meditaţii C. H. Spurgeon

Vas de lut

As vrea sa stau mereu pe inaltime
Si-n vale niciodata sa cobor,
Sa gust doar din trairile sublime,
Am insa un statut de muritor.

As vrea sa ma-nsoteasca biruinta
Cu fiecare pas pe care-l fac,
Sa nu ma intalneasca suferinta,
Insa, de lut nu pot sa ma dezbrac.

As vrea nu slabiciunea, ci puterea
Sa-mi umple cupa-n fiecare zi,
Sa nu fac cunostinta cu durerea,
Dar vlaga mea incepe-a vesteji.

As vrea… as vrea… Dar paradoxul este
Ca-mi port comoara intr-un vas de lut,
Si n-are voie firea sa conteste
Intelepciunea care m-a facut.

Durerea, slabiciunea, umilinta,
Le foloseste, ca puterea Sa
Sa-si manifeste-n mine biruinta
Si-abilitatea de a transforma.

As vrea sa vreau doar ce vrei Tu intr-una,
Tacut sa ma smeresc sub mana Ta,
Stiind ca Tu-mi impodobesti cununa
Ce-n cerul Tau odata-o voi purta.

Si-as vrea sa-Ti multumesc de neintelesul
Si minunatul plan cu viata mea,
In care-ai investit tot interesul,
A Ta sa fie toata gloria!

Anca Winter 

Croncanitul incurajator

16 octombrie

Text: 1 Tesalomceni 5:1-11

„Cat despre dragostea frateasca,n’aveti nevoie sa va scrim ;caci voi singuri ati fost invatati de Dumnezeu sa va iubiti unii pe altii. ~1Tesaloniceni 4:9 ~
„Deaceea ,mangiati-va si intariti-va unii pe altii, cum si faceti in adevar.~1Tesaloniceni 5:11~

De ce unele biserici sunt vibrante si cresc continuu,in timp ce altele par ca se lupta descurajate?Poate ca diferenta consta in atitudine.Daca membrii unei biserici se intaresc si se incurajeaza recipoc intreaga atmosfera este optimista.Dar un spirit critic ,negativ, hraneste descurajarea si falimentul.

Bruce Larson a ilustrat putera incurajarii in cartea sa „wind and Fire”(Vant si foc) Scriind despre cocorii de dune,a spus :’Aceste pasari mari ,care traverseaza distante enorme peste continente,au trei calitati remarcabile.In primul rand ,isi schimba alternativ pozitia de conducere.

Nici o pasare nu va sta in varful unghilui tot timpul. In al doilea rand,isi aleg conducatori care sa pot rezista turbulentelor .Apoi ,tot timpul cand una dintre ele este infrunte ,celelalte croncanesc semnalizindu-si astfel prezenta”.Larson a comentat:”Aceasta nu este un model rau pentru biserica .”

Cu siguranta ca avem nevoie de lideri care sa faca fata turbulentelor si cei care sunt in conducere trebuie sa imparta autoritatea si cu altii.Dar mai mult ca orice ,avem nevoie de o biserica ce isi semnalizeaza prezenta alaturide liderii ei,incurajandu-i.

Este o lectie pentru fiecare dintre noi in acest obicei unic al cocorilor de dune.Sa ne verificam atitudinile Suntem cartici la adresa lidilor nostri din biserica ?Avem un spirit negativist?Daca este asa ,e timpul sa-i incurajam pe altii ,sa-i sprijinim pe liderii nostri Intarindu-ne unii pe altii .Cine poate sa spuna ce se va petrece in biserica noastra, daca am incepe sa”croncanim incurajtor?

„Daca ajutoru-mi poate usura
Povara fratelui meu,
Da-mi iubirea si intelepciunea Ta
Sa-l ajut atunci la greu.”- Anonim

„Traieste pentru a-i ridica pe altii,
Si nu pentru a-i demola.„

Painea zilnica

Înțelepciunea

Mi-ai zis o dată, Doamne, că-mi trebuie-nțelepciune
Și m-ai trimis apoi în lume s-o găsesc
Dar nu cu carul- ai făcut mențiunea,
Ci bob cu bob, trudind am s-o-ntâlnesc!

Și-aș-am plecat la drum cu sacu-n spate
Cu mâinile trudind am tot săpat
M-am frânt în mii de chipuri estompate
Și chipuri mii de îngeri am surpat!

Am îmbrăcat și haina de-om sărac,
De om bogat, de slugă, de-mpărat
Am luat la pas, încet, ca să atac
Întregul mapamond, în cârcă l-am cărat!

Și-am cautat și iar am căutat
Am plâns pe muchii goale de cuțit
Sau am șezut ne-nfrânt și strămutat
Pe înălțimile ce visu-mi le-a-mpărțit.

Dar n-am gasit nimic și-așa, cu mâinile golite,
Eu m-am întors în prag, înfrânt, la ușă-ți, Doamne
Cu capu-n mâini, oftând m-am așezat pe trepte
N-am înteles nimic, nimic ce vrea să-nsemne!

Târziu, am ciocănit firav la ușă-ți lunea
Să-ți zic și ție, Doamne, ce-am pățit
Dar mi-a deschis însăși înțelepciunea
În mâini ținând doar boabe de-mpărțit!

Și-am înțeles atunci că doar prin Tine, Doamne
Înțelepciune eu pot căpăta
Degeaba sap căutând în altă parte
Când am la Tine-n prag ce completa!

Camelia Stîngaciu 

Următorul lucru de făcut

„Pentru că oricine cere primeşte.”                  Luca 11:10

Cere, dacă nu ai primit. Nu este nimic mai dificil decât să ceri. Dorim, tânjim după anumite lucruri şi suferim că nu le avem, dar nu cerem până când nu ajungem la limita disperării. Ai cerut vreodată când erai la limita sărăciei morale şi a profunzimilor totalei tale insuficienţe? „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu…”, dar mai întâi să fii sigur că-ţi lipseşte înţelepciunea. Nu poţi ajunge la realitatea spirituală oricând doreşti.

Cel mai bun lucru de făcut, atunci când îţi dai seama că nu trăieşti în realitatea spirituală, este să-I ceri lui Dumnezeu să-ţi dea Duhul Sfânt pe baza cuvintelor lui lsus Cristos (vezi Luca 11:13). Duhul Sfânt este Cel care face real în tine tot ceea ce a făcut lsus pentru tine. „Fiindcă oricine cere capătă.” Aceasta nu înseamnă că, dacă nu ceri, nu vei avea (conform textului din Matei 5:45). Dar, până nu ajungi în punctul de a cere, nu primeşti de la Dumnezeu. A primi înseamnă că ai ajuns în relaţia de copil al lui Dumnezeu şi acum înţelegi şi poţi să apreciezi mintal, moral şi spiritual că aceste lucruri vin de la Dumnezeu. „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea…” Dacă descoperi că-ţi lipseşte înţelepciunea, atunci ai venit în contact cu realitalea spirituală; nu-ţi pune din nou „ochelarii de cal” ai raţiunii.

Unii spun: „Predică-ne Evanghelia simplă, nu ne spune că trebuie să fim sfinţi, deoarece aceasta neprovoacă un sentiment de sărăcie cumplită, şi nu este plăcut să te simţi cumplit de sărac”. A cere înseamnă a „cerşi”. Unii oameni sunt suficient de săraci pentru a nu rămâne indiferenţi la sărăcia lor, şi unii dintre noi suntem la fel din punct de vedere spiritual. Nu vom primi niciodată dacă cerem având un scop în minte, dacă cerem nu din sărăcie, ci din poftă. Un sărac nu cere din alte motive decât datorită condiţiilor jalnice, mizerabile şi cu totul lipsite de speranţă ale sărăciei. Lui nu-i este ruşine să ceară. Ferice de cei săraci în duh (vezi Matei 5:3).

Oswald Chambers

Ce este un misionar?

“Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” Ioan 20:21

Misionarul este omul trimis de Isus Cristos, așa cum El a fost trimis de Tatăl. Factorul dominant nu-l constituie nevoile oamenilor, ci porunca lui Isus. Sursa inspiraţiei noastre în lucrarea pentru Dumnezeu se afla în spatele nostru, nu înaintea noastră Astăzi există tendinţa de a pune inspiraţia înainte, de a mătura tot ce ne stă în cale și de a face totul conform concepţiei noastre despre succes. În Noul Testament inspiraţia este pusă în spatele nostru si ea este Domnul Isus Insuș și Idealul este să-I fim loiali Lui, să împlinim planurile Lui.

Ataşamentul personal faţă de Domnul Isus şi faţă de perspectiva Lui este singurul lucru care nu trebuie pierdut din vedere. În lucrarea misionară există marele pericol ca chemarea lui Dumnezeu să fie eclipsată de nevoile oamenilor până acolo, încât compasiunea umană ajunge să acopere cu totul semnificaţia faptului de a fi trimis de Isus. Nevoile sunt atât de mari şi situaţiile atât de complicate, încât orice tărie a minţii se clatină şi cedează. Noi uităm că marele motiv din spatele oricărei lucrări misionare nu este, în primul rând, emanciparea oamenilor, nici educaţia lor, nici nevoile lor, ci, mai întâi şi mai presus de toate, porunca lui Isus: “Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile…”.

Când ne uităm în urmă, la vieţile oamenilor lui Dumnezeu, avem tendinţa să spunem: ..Ce înţelepciune minunat de pătrunzătoare au avut! Cât de bine au înţeles tot ce voia Dumnezeu!” Dar mintea pătrunzătoare din spatele lor este Mintea lui Dumnezeu, nicidecum înţelepciunea umană. Noi apreciem înţelepciunea umană, când ar trebui să apreciem călăuzirea divină a lui Dumnezeu prin oameni care. ca nişte copii, au fost destul de ..nechibzuiţi” ca să se încreadă în înţelepciunea lui Dumnezeu şi în dotarea supranaturală furnizată de El.

Oswald CHAMBERS