Curcubeul din nori

„Curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nori, va sluji ca semn al legământului dintre Mine şi pământ „Genesa 9:13

Voia lui Dumnezeu este ca fiinţele umane să intre într-o relaţie morală cu El; acesta este scopul legămintelor Sale. „De ce nu mă mântuieşte Dumnezeu?” – ne întrebăm noi. El m-a mântuit, dar eu n-am intrat încă într-o relaţie cu El. „De ce nu face Dumnezeu cutare şi cutare lucru?” El le-a făcut, dar întrebarea este: „Vreau eu să intru într-o relaţie bazată pe legământ?” Toate marile binecuvântări ale lui Dumnezeu sunt realizate şi complete, dar ele nu devin ale mele până când nu intru în relaţie cu El pe baza legământului Său.A aştepta ca Dumnezeu să facă ceva este întruchiparea necredinţei, înseamnă că nu am credinţă în El.

Aştept ca El să facă ceva în mine ca să mă pot încrede în acea experienţă. Dumnezeu n-o va face. pentru că nu aceasta este baza relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Omul trebuie să treacă dincolo de propriul său sine pentru a putea face legământ cu Dumnezeu, la fel cum Dumnezeu trece dincolo de Sine pentru a face legământ cu omul. E o problemă de încredere în Dumnezeu – un lucru foarte rar. Noi avem încredere numai în simţurile noastre. Nu cred in Dumnezeu până când El nu-mi dă în mână ceva palpabil. Atunci pot spune: „Acum cred”. Aceasta nu este credinţă. „Priviţi la Mine şi veţi fi mântuiţi”.

Când închei cu adevărat această înţelegere cu Dumnezeu pe baza legământului Său şi mă predau Lui cu totul, nu mai există sentimentul vreunui merit personal, nu mai există nici un element uman în relaţia mea cu El, ci numai sentimentul copleşitor că am ajuns să fiu una cu Dumnezeu; viaţa mea radiază pace şi bucurie.

Oswald CHAMBERS

Ce-ţi pasă ţie?

“Doamne, dar cu acesta ce va fi?…””Ce-ţi pasă ţie? Tu vino după mine”Genesa 24:27

Una dintre cele mai grele lecţii pe care trebuie să le învăţăm vine din refuzul nostru încăpăţânat de a vedea că nu trebuie să ne amestecăm in viaţa altora. Este nevoie de mult timp până când învăţăm pericolul de a fi “providenţe amatoare”, adică oameni care se amestecă în planul lui Dumnezeu pentru alţii. Vezi pe cineva în sufeiţă si spui: “N-ar trebui să sufere, voi avea grijă să nu sufere”. Iţi întinzi mâna în calea lucrurilor îngăduite de Dumnezeu pentru a le opri, dar Dumnezeu spune: “Ce-ţi pasă ţie?” Dacă ai ajuns la un moment de stagnare spirituală, nu lăsa ca această stare să continue, ci vino înaintea lui Dumnezeu şi descoperă cauza stagnării. E posibil să descoperi că această stare se datorează faptului că ai intervenit în viaţa cuiva; ai propus lucruri pe care nu aveai dreptul să le propui; ai dat sfaturi pe care nu aveai dreptul să le dai. Când trebuie să sfătuieeşti pe cineva, Dumnezeu va sfătui prin tine, dând înţelegere prin Duhul Său.

Partea ta este să ai o astfel de relaţie bună cu Dumnezeu, încât gândurile Sale să curgă tot timpul prin tine spre binecuvântarea altora.

Cei mai mulţi dintre noi trăim doar la nivelul conştientului – suntem conştienţi de slujirea noastră, suntem conştienţi de devotamentul nostru faţă de Dumnezeu. Toate acestea arată imaturitate, arată că încă nu trăim o viaţă reală de creştin. Faza de maturitate este cea a vieţii de copil, viaţă care nu e niciodată conştientă de ea însăşi; în această fază suntem atât de predaţi în mâna lui Dumnezeu, încât nici măcar nu suntem conştienţi de faptul că-I suntem de folos. Când suntem conştienţi de faptul că suntem folosiţi ca “pâinea frântă si vin turnat”, încă mai avem de urcat o treaptă, unde ajungem să nu mai fim conştienţi de ceea ce suntem şi de ceea ce face Dumnezeu prin noi. Un om sfânt nu este niciodată conştient că este un sfânt; un om sfânt e conştient numai de dependenţa lui de Dumnezeu.

Oswald CHAMBERS

Acum crezi?

„De aceea credem…” „Acum credeţi? ” le-a răspuns Isus.

Ioan 16:30-31

„Acum credem.” Dar Isus îi întreabă: „Credeţi?… Iată că vine ceasul când… Mă veţi lăsa singur“. Mulţi lucrători creştini L-au lăsat pe Isus Cristos singur şi au intrat în lucrare dintr-un sentiment al datoriei sau dintr-un sentiment al necesităţii izvorât din propria lor gândire. Motivul pentru care facem acest lucru este absenţa vieţii de înviere a lui Isus.

Sufletul nostru a pierdut legătura strânsă cu Dumnezeu, deoarece s-a încrezut în propria lui înţelegere religioasă. Acesta nu este un păcat deliberat, care să fie pedepsit, dar când cineva îşi dă seama că şi-a îngrădit propria înţelegere cu privire la Isus Cristos, provocându-şi, astfel, nedumeriri, suferinţe şi dificultăţi, trebuie să se întoarcă înapoi cu ruşine şi pocăinţă.

Trebuie să ne bazăm mult mai mult pe viaţa înviată a lui Isus, să ne formăm obiceiul de a raporta totul la El; dar, în loc să facem acest lucru, noi luăm decizii după propria noastră judecată şi apoi Îl rugăm pe Dumnezeu să le binecuvânteze. El nu poate face aşa ceva, lucrurile respective nu ţin de domeniul Lui, nu au nimic de-a face cu realitatea. Dacă facem ceva doar din sentimentul datoriei, prin aceasta înălţăm un standard care concurează cu Isus Cristos. Devenim o „persoană superioară” care spune: „în situaţia aceasta trebuie să fac cutare şi cutare lucru”. Punem pe tron sentimentul datoriei în locul vieţii înviate a lui Isus. Nu ni se spune „să umblăm în lumina” conştiinţei sau a sentimentului datoriei, ci „să umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină”. Când facem ceva din sentimentul datoriei, este uşor să le explicăm altora motivele acţiunilor noastre. Dar când facem ceva din ascultare de Domnul, nu există nici o explicaţie; de aceea un sfânt poate fi ridiculizat cu uşurinţă.

Oswald Chambers

Legătură strânsă cu Isus

„De atâta vreme sunt cu voi si nu M-ai cunoscut?”

loan 14;9

Aceste cuvinte nu sunt spuse ca mustrare, nici măcar cu surprindere; prin ele Isus îl încurajează pe Filip să se apropie mai mult de El. Ultima persoană pe care ajungem s-o cunoaştem îndeaproape este Isus. Înainte de Cincizecime ucenicii L-au cunoscut pe Isus ca pe Cel care le-a dat putere să învingă demonii şi să producă o trezire (vezi Luca 10:18-20). Aceasta era o legătură minunată, căreia însă avea să-i urmeze o legătură şi mai strânsă: „V-am numit prieteni” (loan 15:15).

Prietenia este rară pe pământ. Ea înseamnă identitate în gândire, în inimă şi în duh. întreaga disciplină a vieţii este menită să ne facă în stare să intrăm în această relaţie strânsă cu Isus Cristos. Noi primim binecuvântările Lui şi cunoaştem Cuvântul Lui, dar Îl cunoaştem oare pe El? Cu privire la această relaţie. Isus a spus: „Vă este de folos să Mă duc”, ca astfel să-i poată conduce şi mai aproape de El. Este o bucurie pentru Isus când un ucenic îşi face timp să păşească mai aproape de El. Aducerea de roade este întotdeauna menţionată ca fiind manifestarea unei comuniuni strânse cu Isus Cristos (loan 15:1-4).

Odată ajunşi într-o legătură strânsă cu Isus, nu mai suntem niciodată singuri, nu mai avem niciodată nevoie de înţelegerea şi simpatia oamenilor, putem să vorbim oricând din preaplinul inimii noastre fără să părem patetici. Acel sfânt care are o legătură foarte apropiată cu Isus nu atrage niciodată privirea altora spre sine însuşi, ci numai spre faptul că Isus este la cârma vieţii lui, deoarece ultima adâncime a fiinţei lui a fost umplută de El. Singura impresie lăsată de o astfel de viaţă este aceea a unui echilibru calm şi puternic pe care Domnul nostru îl dă celor care au o legătură foarte strânsă cu El.

TOTUL PENTRU GLORIA LUI

OSWALD CHAMBERS

O chemare, o izbăvire

“Cheamă-Mă în ziua necazului, şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi!” (Psalmul 50.15)

Iată într-adevăr o făgăduinţă. Ea este pentru cazurile urgente: “în ziua necazului”. Într-o astfel de zi se face întuneric în mijlocul zilei şi fiecare oră care vine este mai întunecoasă decât aceea care a trecut. Să ne amintim atunci de aceste cuvinte care ni s-au spus anume ca să ne sprijinească în zilele noastre înnorate.

Ce îndemn plăcut şi plin de înţelegere: “Cheamă-Mă”. N-ar trebui să avem nevoie de această înştiinţare; a ne ruga ar trebui să fie o obişnuinţă permanentă şi de fiecare zi. Ce îndurare că avem libertate să-L chemăm pe Dumnezeu! Ce înţelepciune să folosim bine această îndurare! Este o nebunie să alergăm la oameni când Domnul ne cheamă să-I aducem Lui însuşi necazurile noastre. Să nu şovăim deci ca să facem acest lucru. Avem aici o făgăduinţă care ne dă curaj: “Te voi izbăvi”. Oricare ar fi greutatea sau nevoia, Domnul nu face nici o deosebire, dar făgăduieşte o izbăvire întreagă, sigură şi fericită. El va împlini, El însuşi, această izbăvire, cu mâna Sa. Să credem acest lucru; Dumnezeu preţuieşte credinţa.

Şi la sfârşit, iată rezultatul: “tu mă vei proslăvi”. Ah, să facem acest lucru cu prisosinţă. Când El ne va fi izbăvit, îl vom lăuda cu glas tare. Şi cum este sigur, că El ne va izbăvi, să-L lăudăm chiar de acum.

Charles Spurgeon