Întâlnirea cu Mântuitorul

Întâlnirea n-a fost la întâmplare
Ci, Isuse, ne-ai căutat și ne-ai găsit
Ne-ai spus, atunci, vorbe făr-asemănare
Prin grotele pierzării n-am mai rătăcit.

Întâlnirea nici n-a fost programată
De-a noastră gândire străină de Dumnezeu
Planul Lui ne-a scos din starea deformată
Așezându-ne pașii pe-ngustul traseu.

Tainica-ntâlnire ne-a scos din nepăsare
Îndreptându-ne privirea nu spre vanități
Ci spre Plaiul cu veșnică splendoare
Unde nu mai sunt lacrimi, nici dificultăți.

Nici nu ne-am întâlnit pentru divertisment
Ci-a fost ceasul transformării totale
Când ne-ai adus, Fiule, din Rai tratament
Și-ai umplut cu har spațiile goale.

N-a fost nici întâlnire pentru tranzacții
(Aveam doar zgura traiului fără sens)
Dar Tu-ai plantat în suflet satisfacții
Căci ne-ai iubit de la-nceput foarte intens.

Trecut-au unii după alții anii
Și nu regrete ci împliniri am adunat
Și nu ne-au biruit furtuni și nici tiranii
Ci-n calea spre Slavă, constant, am avansat.

Privind în urmă trăim evenimentul
De parcă ieri, miraculos, s-a întâmplat
Și, hotărâți, luăm angajamentul
Să nu ne despărțim de Tine niciodat’.

Întâlnirea n-a fost la întâmplare
Ci, Isuse, ne-ai căutat și ne-ai găsit
Ne-ai spus, atunci, vorbe făr-asemănare
Prin grotele pierzării n-am mai rătăcit.

George Cornici

La El, cu El, lângă El

Numai la El e fericire
Ce nu se uscă niciodat’
Mi-e și prieten și-mpărat
La prima noastră întâlnire
M-a cucerit a Lui privire
Și m-a pătruns a Lui iubire
Și pretutindeni L-am urmat.

Numai cu El pot înțelege
De ce-ncercările mai vin
Căci rănile ce produc chin
Duios, El știe să le lege
Să pot și-n viitor culege
Comorile din sfânta Lege
Și pasiunea s-o mențin.

Numai în El găsesc Lumină,
Răspuns la grele întrebări
Când îmi lipsesc înseninări
Cuvântu-I poate să susțină
Ființa-mi, care se închină
Să poată pacea s-o obțină
Și mii de binecuvântări.

Numai cu El, când vine valul,
Pot să vâslesc, să biruiesc,
Chiar când obstacole-ntâlnesc
Eu știu că voi atinge Malul,
Că împlini-voi idealul
De-a trece, prin credință dealul
De-aceea mult Îl prețuiesc.

Doar lângă El se ușurează
Poveri ce-apasă uneori
Și ce urmează? Sărbători
Și sufletul se-nviorează
Slăvind pe Cel care veghează
Pentru a Lui constantă pază,
Pentru eternele comori.

George Cornici

Treziţi-vă fecioare!

E vremea de pe urmă,
E vremea de necaz.
Isus Cristos ,,Lumină,,
Împarte ceas de ceas.
Mai dă şi azi trezire
Mai lasă semne mari,
Că-I gata de venire
Pe nori s-apară iar.

Fiţi gata voi, fecioare!
Treziţi-vă din somn!
Se strigă: DEŞTEPTARE!
Soseşte-al nostru Domn!
Nu staţi în aţipire,
Veniţi să-L întâmpinaţi,
E vremea de răpire
Pe ,,MIRE” să-L urmaţi.

El nu mai zăboveşte
Mireasa să Şi-o ia.
Păcatul se-nmulţeşte,
Răpirea va urma.
Treziţi-vă popoare,
Pe Domnul să-L urmaţi!
Strigaţi azi ‘deşteptare!’,
Surori, şi iubiţi fraţi.

Venirea Ta-i aproape,
La uşa vieţii baţi.
De Tine, cerul ne desparte,
Copiii Tăi şi fraţi.
Aur curat ne vrei să fim
Şi gata de-ntâlnire,
Isuse drag, asta dorim
Pe Tine, iubit ,,MIRE”

Doina Ketterer 

Va fi o sfântă întâlnire

Va fi o sfântă întâlnire
Când?… Nu o știi, nici tu nici El
E așteptata revenire
A Mirelui, Emanuel.

E ziua scumpă, mult dorită
Când El cu zecile de mii
Cu-n glas de arhanghel trâmbița-va
Mireasa… va fi dusă-n cer.

O… aleluia! Osanale!
Mărire Celui veșnic viu
Ce a găsit cu îndurare
Să ude un pământ pustiu.

El l-a stropit cu sfântu-I sânge
Ce rod a dat lacrima Lui
Ce in curat spălat în sânge
Făcu din mine, jertfa Lui.

Ce dragoste a putut s-arate
Prin Fiul Lui, fiu de-mpărat
Făcând un lucru nou din toate
Când viața pentru noi Și-a dat.

Ce scumpă a fi a Lui venire
Ce prin credință am așteptat
Un loc slăvit cu străzi de aur
Și Domnul… care le-a creat.

Veniți, intrați pe porți deschise
Voi fii ai Tatălui Ceresc
Veniți de moșteniți cu Mine
Raiul cu drag vi-l dăruiesc.

Și iată, cei ce-or fi acolo
Cu apostoli, sfinți și cu martiri
Se vor hrăni din pomul vieții
Și vor uita de orice chin.

Va fi o sfântă întâlnire
A Mirelui cu-a Lui Mireasă
Și s-or iubi o veșnicie
Când vom fi duși cu El acasă.

Mateas Teodor

Întâlnirea inopinată la hotelul Corronado din Arizona

Arizona. Veri fierbinţi, cu frunţile nopţilor mângâiate de adieri pale de vânt şi lumina dimineţilor, limpede şi clară, inundând fiecare colţişor al oraşului moleşit de căldură… Într-una din aceste dimineţi strălucitoare şi calde, îmi amintesc că l-am cunoscut pe nea Mitică. Ajunsesem ceva mai devreme decât stabilisem, la unul dintre hotelurile din centrul oraşului Phoenix, unde trebuia să mă întâlnesc cu un om de afaceri din New Jersey. Am hotărât să aştept în faţa recepţiei, până la apariţia sa. În timp ce răsfoiam nerăbdător nişte pliante care se aflau la dispoziţia vizitatorilor, atenţia mi-a fost atrasă de o conversaţie în limba franceză, între un domn şi o doamnă prezentabilă, amândoi mai în vârstă.

Păreau de-ai casei, aşa că m-am apropiat de ei, cu gândul să le cer câteva informaţii. Foarte amabil, bărbatul a început să-mi prezinte facilităţile pe care le oferea hotelul. Îl ascultam cu atenţie. Mike, aşa îl chema, vorbea cu o intonaţie afectivă, un accent oarecum străin. Când l-am întrebat de unde este, mi-a răspuns: „Din România”. „Ce mică e lumea”, mi-am spus, şi din acel moment, nea Mitică – aşa cum m-a rugat să-i spun – mi-a devenit prieten. Am fi vrut să mai vorbim, dar întrevederea mea de business urma să dureze destul de mult. Dar am convenit să luăm masa împreună, ceea ce s-a şi întâmplat după vreo două ore.

 

 

Un prânz cu nea Mitică

La ora stabilită am sosit la locul de întâlnire, unde nea Mitică mă aştepta deja. Ne-am aşezat la o masă şi am comandat câte ceva. Ne-am antrenat într-un dialog plăcut, deschis, care parcă prevestea că vor mai urma multe astfel de întâlniri între noi. Aşa a şi fost! Din vorbă în vorbă, am ajuns la vremurile de demult. Observasem încă de la început, că-i place să vorbească mai puţin despre sine, preferând să aducă în discuţie oameni, locuri şi evenimente din alte vremuri. Intuiam că ceea ce voi afla va fi interesant şi pentru mine, dezvăluirile sale vor fi inedite. Eram sigur că pe parcurs, îmi va vorbi, câte puţin, şi despre el. După ce locuise ani buni în Canada s-a decis să vină în SUA. El şi soţia sunt patronii hotelului în care ne-am cunoscut, şi au doi copii: Nicolae şi Sandra. Pe Nicolae îl şi întâlnisem, de altfel, la recepţie, unde îmi spusese că vorbeşte puţin româna. Nicolae e pictor şi am avut ocazia să admir în holul hotelului câteva tablouri de-ale sale. Sandra este căsătorită cu un francez şi locuieşte de peste 25 de ani în Franţa. Aveam în faţa mea un român, care vieţuia de mulţi ani dincolo de graniţele României, şi căruia îi simţeam dorinţa sinceră de a-mi dezvălui lucruri, poate neştiute de nimeni, despre viaţa şi experienţa sa din exil.

„Satul meu, grădină dulce”

Nea Mitică, pe numele său Dumitru Sinu, părăsise România în 1948. Avea să îmi povestească însă, mai târziu, despre plecarea sa din ţară. Dacă tot trebuia să vorbească despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care văzuse lumina zilei, într-un sfârşit de toamnă târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1926. Lui nea Mitică îi este dor de locul unde s-a născut şi a crescut. Îi place mult să recite, iar versurile pe care mi le-a spus, mi-au pătruns şi mi-au rămas în inimă pentru tot restul vieţii: „Satul meu, grădină dulce, / Din tine nu m-aş mai duce, / De mirosul florilor, / De dragul feciorilor, / De mirosul la o floare, / De dragul la şezătoare”. Grădina dulce în care venise pe lume Dumitru Sinu, se află la poalele muntelui Suru, la 6 kilometri de Avrig, în Sebeşul de Sus, judeţul Sibiu. Dar sufletul lui e legat nu doar de vatra natală, ci şi de toate locurile din apropierea Sebeşului de Sus, a căror frumuseţe mioritică nu a putut-o uita, nici până acum: Avrig, Tălmaciu, Racoviţă. Cu toată fascinaţia plaiurilor natale, din amintirile lui Dumitru Sinu răzbate o umbră de tristeţe, atunci când îmi spune: „La noi în sat au fost trei nenorociri…”

„Ce-i omul…”

Mai întâi, îşi aminteşte de un consătean care s-a stins din viaţă şi a cărui poveste îşi lăsase amprenta asupra sa, nenea Dumitru a lui Mateiaş (Dumitru Stănilă). Tetea Dumitru îi fusese vecin, locuia peste drum de casa lui nea Mitică. Plecase să facă bani în America şi s-a întors de acolo bolnav. Cu banii agonisiţi şi-a cumpărat pământuri şi acareturi, dar averea i s-a risipit curând pe doctori şi pe leacuri. „Ce-i omul…”, îmi spune, amintindu-şi cum au suspinat, ani de-a rândul, bătrânele din sat. Au rămas în urmă să-l plângă, soţia şi trei copii: Mitică (Dumitru), Ion şi Nicolae. Unul dintre băieţi, Mitică, a ajuns secretar principal la Facultatea de Medicină din Cluj, iar fata acestuia, Luciana Stănilă, a devenit profesor universitar, în cadrul aceleiaşi facultăţi. Prin ceea ce a dovedit a fi, ea a recuperat, în spirit şi în duh, averea irosită a bunicului. Dar necazurile nu au ocolit nici familia Sinu…

Familia lui nea Mitică

Ancorat de amintirile unui timp demult trecut, astăzi, Dumitru Sinu răsfoieşte cu amărăciune câteva file din viaţa familiei sale. Din negura vremurilor, o altă amintire dureroasă prinde contur. Când i-a murit mama, la numai 27 de ani, nea Mitică avea doar trei ani, sora sa, Ana, avea şase luni, Iosif – şase ani, Nicolae – opt şi Ion – unsprezece ani. Nu peste mult timp, şi micuţa Ana a plecat să-şi întâlnească mama în ceruri. „Napoleon avea o vorbă: Moare o persoană – o tragedie. Mor 100 – o statistică”… Cu un tată mai mult plecat la lucru, copiii au rămas în grija bunicilor. Şi vieţile lor sunt de luat în seamă: bunicul din partea mamei, Ion Stănilă, a căzut prizonier la ruşi. Acolo a învăţat să facă ţiglă şi cărămidă. După aceea, şi-a construit el însuşi, propria fabrică de ţiglă şi cărămidă. Era un bărbat frumos, înalt, însă foarte dur. „Mila te ucide!” – zicea el. Copiii îi spuneau comunistu’, iar alţii – nebunu’, ori Ţiglaru’, dar nu pentru că era prost, căci mai degrabă, el era un fel de filosof al satului. Adesea, venea după bani la tatăl lui nea Mitică, nenea Niculiţă… În schimb, bunica din partea mamei, Ana, era o femeie cu suflet ales. Nea Mitică şi fraţii săi îi treceau zilnic pragul, iar ea îi ţinea în poală şi le dădea de mâncare. „Bunica era ca o sfântă”, adaugă el. Bunicul după tată, era un om blajin, căruia toţi îi spuneau nenea Niculiţă. El îşi lua în braţe nepoţii şi le cânta. Nenea Niculiţă a stat lângă patul de moarte al mamei lui nea Mitică, nora sa, şi a văzut-o cât s-a zbătut înainte să-şi dea sufletul. Nu vroia să moară! La vremea aceea, bunicul a scris în ceaslovul său: „Dă, Doamne, la toţi şi la toate / Cinci minute de linişte înainte de moarte”. „Mama e totul, spune nea Mitică. Dacă îţi moare mama, orice şi oricâte ţi se vor întâmpla în viaţă, nu le mai simţi. Ce altceva ar putea să ţi se întâmple mai rău de atât?” Apoi Mitică Sinu îşi continuă şirul amintirilor care-l răvăşiseră vizibil.

„O frumoasă floare vine”

Însă răul nu întreabă pe nimeni, atunci când vine… A treia nenorocire, pe care nea Mitică n-o poate uita, s-a petrecut în casa lui tetea (badea) Ion Vulc, fostul primar. Acesta avea trei copii (Ana, Maria şi Ion). Maria a trecut în lumea drepţilor tânără, pe când împlinise 21 de ani. A murit de tuberculoză. La înmormântarea ei a fost şi nea Mitică, care îşi mai aminteşte şi acum versurile-bocet compuse şi cântate atunci de băieţii şi fetele din sat. Aşa se obişnuia, când murea de tânăr cineva din sat, fetele şi băieţii cântau despre viaţa mortului: „Veniţi, feciori, de la foc / Căci am fost toţi la un loc/ Şi voi, fetelor, veniţi / La nunta mea de priviţi. // Mă mărit tânără floare / Cu moartea cea răpitoare / Bucură-te, cimitire / Că o frumoasă floare vine, / Dar nu vine să înflorească, / Ci vine să putrezească”. Cumplită durere lovise familia Vulc…

Copilul orb

După câteva luni, lui Ion Vulc îi moare şi soţia, iar apoi, la scurtă vreme, băiatul, Ion. Mai rămăsese doar Ana dintre cei trei copii. Ana îşi pune pirostriile cu Gheorghe Bobangă, dar nu are parte de fericire. La o vânătoare de mistreţi, acesta pleacă dintre cei vii, într-un accident, împuşcat fiind din greşeală, de către un coleg. Soţia lui, Ana, era pe-atunci însărcinată. Când îi naşte fiica, bătrânul Vulc se duce să o vadă la spital, bucuros că are un urmaş, care-i va duce mai departe numele. Aici însă, doctorul îl întâmpină cu veşti rele: „Bucuria-i mică, omule, căci copilul s-a născut orb!”. Nepotul lui Ion Vulc a învăţat, totuşi, o brumă de carte, ştie să scrie în alfabetul Braille (sistem de scriere pentru orbi, inventat de Louis Braille), şi mai ştie să cânte la acordeon. Drama lui Ion Vulc încheie întâlnirea noastră. Timpul parcă stătuse în loc şi eu nu mă mai săturam ascultându-l pe Dumitru Sinu, noul meu prieten, care-mi povestise atâtea, despre cele de demult. Şi era doar începutul! O lume cu farmecul ei, o lume patriarhală, cu totul nouă pentru mine, mi se dezvăluia acum, prin spusele lui. Din nefericire, pe 2 ianuarie, 2013, domnul Dumitru Sinu a părăsit Arizona, plecând de aici în lumea celor drepţi.

Octavian D. Curpaş

http://romaniantimes.com/index.php/phoenixaz/831-intalnirea-inopinat-la-hotelul-corronado-din-arizona.html

Nu mai vrem…

Nu mai vrem nefericire
Destul ne-am chinuit în lut
Am acceptat o moștenire
Când am venit la întâlnire
Cu Cel ce soarta ne-a țesut.

Nu mai vrem vreo legătură
Cu terestrele puteri
Ne-a-nrobit vechea structură
Ce-a fost ruptă de Scriptură
Și de tainice-nvieri.

Nu pot pașii să străbată
Drumuri fără țel precis
Nu mai vrem viață-mbrăcată
În veșmânt cu neagră pată,
Desprinsă de Paradis.

Nu mai vrem o ”împlinire”
Pătrunsă de unde reci
Ci cu sfântă mulțumire
Îl urmăm pe-al nostru Mire
Pe spinoasele poteci.

Chiar de-ar fi să ne propună
Milioane și comori
Vine dorul să ne spună
Că dincol’ de stele, lună
Sunt superbe sărbători.

Nu mai vrem încătușare
Într-o lume ce dă scrum
Ci culegem perle rare
Mergem la cerești izvoare
Spre himere? Nicidecum!

Viața noastră alta este
De când a venit la noi
Fiul să ne-aduc-o veste
Și prin fapte să ateste
Că e sprijin în nevoi.

Nu mai vrem încununare
Cu buchete de urzici
Am ieșit din înnoptare,
Ne-a pătruns o sfântă stare,
Cu Isus suntem amici.

George Cornici

Totdeauna întâi la adunare

“El merge înaintea voastră în Galilea; acolo îl veţi vedea, cum v-a spus.” (Marcu 16.7)

Acolo unde a spus El să vină ucenicii, acolo trebuiau să-L găsească la timpul hotărât. Domnul Isus îşi ţine cuvântul dat. Dacă El ne făgăduieşte că ne va primi la tronul harului Său sau în adunarea ucenicilor Săi, putem fi siguri că acolo îl vom întâlni. Noi, la rândul nostru putem să lipsim de la întâlnirea cu El din cauza leneviei noastre sau a necredinţei noastre, dar El nu va lipsi niciodată. “Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu de faţa”, a zis El. El n-a zis “voi fi de faţă”, ci “sunt şi Eu de faţă”.

Domnul Isus vine cel dintâi la întâlnire: “El merge înaintea voastră”. Inima Lui şi bucuria Lui sunt poporul Lui; de aceea El nu întârzie niciodată să vină la întâlnire cu cei credincioşi, întotdeauna El ne ia înainte.

El Se descoperă acelora care-I urmează. “Acolo îl veţi vedea.” Ce vedere binecuvântată! Noi nu ţinem deloc să îi vedem chiar pe cei mai mari oameni, ci să-L vedem pe El! Asta înseamnă să te umpli de bucurie şi de pace. Şi noi îl vom vedea, căci El făgăduieşte să vină la cei care cred în El şi să li Se arate lor. Fii sigur că aşa va face şi cu tine, căci El lucrează întotdeauna după făgăduinţa “Cum v-a spus”. Agaţă-te dar de acest cuvânt şi fii sigur că până la sfârşit El va lucra pentru tine, “aşa cum ţi-a spus”.

Charles Spurgeon