Mi-a bătut în suflet toamna

Amurgu-și țese vălul, e-n prag de înserare,
Se-aprind pe la ferestre luminile pe rând,
Spre casă e lung drumul și nu e de mirare
C-ai toamnei reci fiorii mi se strecoară-n gând.

Lucește firul ierbii de brumă opărită,
Mestecenii cu foșnet se scutură de ploi,
Li-i ruginită frunza, cu vremea-i mai rărită,
Dar încă-mpart lumină, de-am fi la fel și noi!

Se-aude-o ghionoaie, în vale-n fundătură,
Cum bate, -n loc de toacă, vecernia vestind,
Șuieră aprig vântul a toamnei uvertură,
Frapează disonanța, mă pomenesc zâmbind.

În frământatu-mi suflet cad frunzele-n neștire,
Dar roada de la urmă mai dulce o adun,
Plăcută mi-e cântarea cu versul din psaltire:
Îndurător e Domnul și-n orice vreme bun!

Olivia Pocol

Unde eşti copilărie? …

Prin praful vremii răscolesc memorii,
Mă-nduioşează fiecare umbră,
Aşa încerc s-alung din cale norii,
Cumva să-ntârzii înserarea sumbră.

Văd prin noian de ani copilăria,
În zorii vieţii ea ne-a fost cununa,
Nu ne lipsea curajul, nici tăria
Şi de departe ne-ocolea furtuna.

‎Înviorate pajiştile-ntinse
Zoreau cu veselia să ne-ajungă,
Ne aminteau doar stelele aprinse
Că ziua nu ne-a fost destul de lungă!

Aveam atunci grădini cu flori şi fluturi,
Bondari în mai, gândaci, câte-o albină …
Era prea mult frumos să nu te bucuri
Şi-n bezna vremii-n noi a fost lumină.

‎În zilele-nnorate căutam tâlcuri
În cărţile ce-aveau să le dezlege,
‎Ne mistuia o sete din adâncuri,
Nepotolită foame de-a-nţelege.

Ne-a-ncins apoi elanul tinereţii,
Seninul gând că toate-s cu putinţă,
Netulburaţi de umbrele tristeţii,
Ne prisoseau şi visuri şi voinţă.

‎Câţi ani frumoşi trecut-au cu grăbire
‎Tot învăţând rostul să ne-mplinim,
Ne-a mai rămas să dăruim iubire
Şi să-ncercăm frumos să-mbătrânim!

Olivia Pocol 

Dacă nu Tu, atunci cine?

Dacă nu Tu, atunci cine
Să-mi poarte de grijă când dorul e mare,
Când raza-i puțină și-i multă-nserare,
Speranța se duce, necazul mă ține? …
Dar scumpa-Ți chemare
Îmi scutură zgura și mătură vasul,
Veghează lucrarea și-apropie ceasul
Spre soare-răsare.

Dacă nu Tu, atunci cine
Să sprijine capul când trupul se frânge,
Săracul când n-are, bolnavul când plânge,
Cu drag să ne-nvețe ce-i rău și ce-i bine
Și-n jertfă de sânge
S-arunce departe urâtul păcat? !
Căci jertfa cu care Stăpânul s-a dat
La ceruri ne strânge.

Dacă nu Tu, atunci cine
Să vină-ncontinuu cu-aceeași menire
Spre inimi de piatră, să dea izbăvire,
În timpuri trecute și-n timpul ce vine
Și-n dulce-nsoțire,
În duh și-n putere să-Și crească Mireasa,
Cu mână cerească să-i termine Casa,
Cu-atâta iubire? !

Te roagă azi tot poporul,
Venit din lume să Ți se-nchine,
Cu mâini întinse, cu inimi pline:
Ne spune iarăși că ești Păstorul
Și iar ne-adu
Lângă Tine!
Dacă nu Tu,
Atunci cine? …

Viorica Mariniuc

Lacrima Cerului

La ceas tainic de înserare,
Sufletul vede cuprins în visare
Cum inima arde-n candele sfinte
De-un dor nemărginit, făr-de cuvinte.

Liniștea s-așterne-ncetișor
Peste vântul care adie gânditor,
Izvoare de iubire plâng în tăcere
Peste ființa cuprinsă de durere.

Din cupola pură a cerului
Se pogoară roua Cuvântului.
Picură lacrimi peste floarea de crin
Și-n suflet se strecoară un suspin…

Fire de lumină nesfârșite vin
Și valuri de iubire împresoară lin,
Un soare-n raze luminat.
În cerul meu. Fii  binecuvântat!

Nemes Cristina Gabriela

La înserare

Când soarele roșu apune, și umbrele cresc liniștit
În colț rezemată e sapa, și plugul stă jos obosit;
M-așez pe o laviță roasă, și spun rugăciunea tăcut:
„O, Tată slăvite, etern! Tu știi c-am făcut ce-am putut…”

Când liniștea serii alină cu pace al zilei tumult,
Un glas parcă spune în mine: „Doream să lucrez mult mai mult…”
Sudoarea îmi curge pe frunte, și picură ca un sărut:
„O, Tată, slăvite, ai milă! Am vrut, dar mai mult n-am putut…”

O brazdă-mi aduce aminte… c-am vrut mai adâncă s-o sap,
Dar n-am apăsat cu putere în plugul lipit de proțap.
Degeaba mă tângui pe prispă, cu gândul la visul pierdut:
„O, Tată, îmi iartă păcatul! Nici azi n-am lucrat cum ai vrut…”

Și trist îmi pun fața în palme, cu ochii la colbul de jos:
Va fi oare-aici o recoltă, din cât am lucrat cu Hristos?
O șoaptă încearcă să-mi spargă gâtlejul de lacrimi umplut:
„O, Tată, ai milă de mine, că numai atât am făcut…”

Valentin Popovici