Îmbrățișând iubirea

Îmbrățișând, cu dragoste, Iubirea
Vom ști, oricând, c-avem Mântuitor
Și că ne-așteaptă-n Slavă moștenirea
În cel mai minunat și sfânt Decor.

Îmbrățișând-o când durerea vine,
Când valuri cu putere ne izbesc
Vom ști că Fiul slavei ne susține
Cu felul Lui duios, dumnezeiesc.

S-o-mbrățișăm cu brațele spălate
În sângele ce-a curs pe lemn, cu chin
Când brațele i-au fost crucificate
Spre-a-ndumnezei veșnicul destin.

EA ne-a iubit mai întâi, la predare
Când, fericiți, am primit harul ceresc
Este cu noi și-n ceasul de-ncercare
Și-n ceasul când puterile slăbesc.

Îmrățișând Iubirea e semn de adorare,
E semn că vrem povața-i s-o-mplinim,
Că la altaru-i ne ducem cu-nchinare
Să arătăm ce mult o prețuim.

Venită din Slavă să ne salveze
E-a noastră comoară oriunde, oricând
Ea vrea să îndrume și vrea să vegheze
E caracterul Păstorului blând.

Fără prezența-i ce-am face în viață?
Cum am trăi de n-ar fi cu noi?
S-ar citi, mereu, tristețea pe față
Ignoranți am fi despre viața de-apoi.

Gestul de-a-mbrățișa divina Iubire
Ne leagă de-aici cu mirabilul Plai
De-aceea îi dăm a noastră slujire
Că-i una cu Cerul și cu Adonai.

George Cornici

Cum prvim Învierea?

Se cuvine s-acordăm
Învierii închinare
Mâini spre Slavă să-nălțăm
Și cu foc să ne rugăm
C-am primit răscumpărare.

Toți în glas de bucurie
Să rostim: ”E viu Hristos”
E-adevăr nu teorie,
E solidă temelie
Pentru neamul credincios.

Se cuvine, se cuvine
Să-L cinstim pe Salvator
Că El zilnic ne susține,
Că e viu, că iarăși vine,
Că e-n veci biruitor.

Ce lucreare! Ce minune!
Piatra grea s-a răsturnat
Testamentul clar ne spune
Cu cerească-nțelepciune
Exact cum s-a întâmplat.

Să se-nalțe azi cântarea
“El e viu cu-adevărat”
Să se-nlăture uitarea
Să se-nalțe adorarea
Căci cu Cerul ne-a-mpăcat.

Doar vestind c-a înviat
Ne-mplimim încredințarea
Iar acei ce s-au predat
Și din haru-i au gustat
Au primit eliberarea.

Că-i la culme bucuria
E că-n veci cu El vom fi
Ne e plină visteria,
Ne vom face datoria,
Necurmat îl vom cinsti.

Taina Învierii-aduce
Și-astăzi revelații noi
Dedicare-n noi produce
Și spre Slavă ne conduce,
Spre viața de apoi.

Se cuvine s-acordăm
Închinare Învierii
Mîini spre Cer să ridicăm
Și cu foc să ne rugăm
Pentru darul Înfierii.

George Cornici

18 Decembrie

„Sfâşiati-vă inimile, nu hainele.” Ioel 2:13

Sfâşierea hainelor şi celelalte semne exterioare ale emoţiilor religioase sunt uşor de manifestat şi adesea făţarnice. Să simţi adevărata căinţă este mult mai greu; în consecinţă, este mult mai rar întâlnită. Oamenii vor participa la cele mai lungi şi complicate ceremonii religioase, fiindcă acestea sunt pe placul firii. Adevărata religiune, însă, este prea umilitoare, prea cercetătoare, prea interioară pentru gustul omului firesc El preferă ceva mai ostentativ, mai bătător la ochi şi mai lumesc. Ceremoniile exterioare sunt confortabile pentru un timp; ochiul şi urechea sunt satisfăcute, egoismul este hrănit, şi îndreptăţirea de sine este umflată ca un balon.

Dar ele sunt ultima amăgire, fiindcă, în clipa morţii, şi în Ziua Judecăţii, sufletul are nevoie de ceva mai substanţial decât ceremoniile şi ritualurile pe care să se sprijine. Despărţită de evlavia vitală, orice formă de religie este zadarnică. Oferită fără o inimă sinceră, orice formă de închinare este o ruşine şi o batjocură pentru maiestatea cerurilor. Sfâşierea inimii este o operaţiune divină, şi este simţită solemn. Este o durere tainică experimentată personal, nu doar de formă, ci ca o lucrarea adâncă, mişcătoare a Duhului Sfânt în inima fiecărui credincios.

Nu este o problemă despre care să vorbeşti şi pe care să o crezi, ci un simţământ adânc în inima fiecărui copil viu al viului Dumnezeu. Este foarte umilitoare şi curăţă păcatul în întregime; dar pe urmă, este o dulce pregătire pentru preţioase mângâieri, care nu ar fi putut să fie primite de un suflet mândru. Este şi distinctivă, fiindcă aparţine aleşilor lui Dumnezeu, şi numai lor. Textul ne spune să ne sfâşiem inimile, dar ele sunt, în mod natural, tari ca marmura. Cum putem, deci, să facem acest lucru? Trebuie să le ducem la Calvar. Vocea Mântuitorului muribund a sfâşiat stâncile odată, şi este puternică şi acum. Duh prea Sfânt, fa-ne în stare să auzim strigătul de moarte al lui Isus, şi inimile noastre vor fi sfâşiate aşa cum îşi sfâşie oamenii hainele în vremuri de mare durere.

Meditaţii C. H. Spurgeon

21 Noiembrie

„Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.” Efeseni 4:30

Tot ce are credinciosul vine de la Christos, numai prin canalul Duhului de har. Mai mult, fiindcă toate binecuvântările ajung la tine prin intermediul Duhului Sfânt, nici un lucru bun nu poate veni fără un gând sfinţit, o închinare sinceră şi fapte de har, numai prin lucrarea sfinţitoare a aceluiaşi Duh. Chiar dacă sămânţa cea bună a fost semănată în sufletul tău, va rămâne în amorţire pâna când El va lucra „în voi… după plăcerea lui, şi voinţa, şi înfăptuirea” (Filipeni 2:13). Vrei să vorbeşti cu Isus – cum poţi s-o faci dacă Duhul Sfânt nu-ţi atinge limba? Vrei să te rogi? Vai, ce grea e munca dacă nu cumva „însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8:26)! Vrei să învingi păcatul? Vrei să fii sfânt? Vrei să-ţi urmezi învăţătorul? Vrei să te înalţi pe culmile spiritualităţii? Vrei să fii făcut ca îngerii lui Dumnezeu, plin de zel şi ardoare pentru cauza Stăpânului?

Nu poţi fără Duhul Sfânt — „căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic” (loan 15:5). Mlădiţă din vie, nu poţi rodi fără butuc! Copil al lui Dumnezeu, nu ai altă viaţă în afară de viaţa pe care ţi-o dă Dumnezeu prin Duhul Sfânt! Să nu-L îndurerăm deci, şi să nu-L întărâtăm la mânie prin păcatele noastre. Să nu-L înăbuşim de la primele mişcări slabe în sufletul nostru. Să folosim orice sugestie şi să fim gata să ascultăm de îndată. Dacă Duhul Sfânt este într-adevăr atât de puternic, să nu începem nimic fără El.

Să nu facem nici un proiect, să nu plănuim nici o acţiune, şi să nu încheiem nici o tranzacţie fără să implorăm binecuvântarea Sa. Să îi dăruim omagiul cuvenit, şi să ne recunoaştem toată slăbiciunea în faţa Lui, şi apoi, întemeindu-ne numai pe El, să ne rugăm astfel: „deschide-mi inima pentru venirea Ta. Ridică-mă cu Duhul Tău sfânt, ca să-L primesc în toată fiinţa mea lăuntrică”.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Ești vrednic, Tată….

Ești vrednic, Tată, să-Ți aducem glorii
Din necaz și din mijlocul splendorii
Meriți să-Ți nălțăm laude de-oriunde
Căci al Tău har, zilnic, ne pătrunde.

Ești Domn și Stăpân al destinelor noastre
Nu ne-abandonezi când ne pândesc dezastre
Ești Adăpost în vremuri de restriște
Ce Tu statornicești nu poate să se miște.

Ești prezent, mereu, în orice-mprejurare
Să ne dai spre Rai direcții clare
Ești vrednic să-Ți nălțăm recunoștință
C-al Tău Cuvânt e leac în neputință.

Spre Tine ridicăm mâinile-amândouă
C-aduci bunătăți în orice zi nouă
Destinul nostru stă în brațele Tale
Ne păzești când demonii dau târcoale.

Privirile noastre se-ndreaptă spre Tine
Cel care-n orice timp ne susține
Ești vrednic să primești eternă-nchinare
C-aduci răspuns la orice-ntrebare.

Îți cinstim, smeriți, suveranitatea
Nu lași să ne-atingă calamitatea
Ești vrednic, ești vrednic de rugi și onoare
Când ne e bine, dar și când ne doare.

Ce bucurii trăim în a Ta prezență!
Nu mergi de la noi în stări de urgență
Nicicând nu-Ți vei uita credincioșia
Cu Tine e perfectă părtășia.

Te-mpodobește Slava; ești vrednic de Ea
În orice primejdii Te vom chema
Numai la Tine găsim rezolvare
Îți datorăm rugă, cânt și-adorare.

George Cornici

Oriunde intră Isus

Motto: Matei 21/10-11 „”Când a intrat în Ierusalim, toată
cetatea s-a pus în mișcare și fiecare zicea: ‘Cine este acesta? ‘
‘Este Isus, Prorocul, din Nazaretul Galileii’, răspundeau noroadele.

La vestea că vine la Templu Isus
Toată cetatea-n mișcare s-a pus…
Preoții și cărturarii întrebau cu mirare:
‘Cine-i Acesta? ‘ Și câtă frământare
Auzind răspunsul noroadelor Iudeii:
‘E Isus, Prorocul, din Nazaretul Galileii’!

Noroadele-L urmează, mereu Îl însoțesc,
Însă Îl cunosc pe Isus în felul lor lumesc…
Sunt noroadele acelea cărora le-a spus
Isus la Capernaum când după El s-au dus:
‘Voi nu Mă căutați pentru că ați văzut
Acele semne și minuni ce s-au făcut,
Ci pentru că ați primit și ați mâncat
Din pâinile acelea și toți v-ați săturat. ‘

Că ele au văzut minunile de El înfăptuite,
Niște minuni nemaivăzute și nemaiauzite
Cu feluriți bolnavi ce-au fost tămăduiți,
Duhuri rele scoase din oameni îndrăciți…
Cu surzi care aud și muți care vorbesc
Și slăbănogi și ciungi ce se-însănătoșesc…
Cu orbii care văd, cu leproșii vindecați,
Cu șchiopii care umblă sau morții înviați.

‘Vine Isus! Vine Isus! ‘ E vestea cea mare
Și întreaga cetate se pune-n mișcare,
Că unde intră Isus, în prezența Lui sfântă
Lucrurile se mișcă și toate se frământă…
Isus intră în Templu și-i scoate pe rând
Afară pe aceia ce cumpără și vând;
Cu biciul de ștreanguri îi scoate pe toți
Care intraseră-n Templu să facă negoț…
Răstoarnă mesele schimbătorilor de lei
Și scaunele celor ce vând porumbei
Zicându-le: ‘Voi ați făcut cu îngâmfare
O peșteră de tâlhari din Casa de închinare,
Din Casa de rugăciune a Tatălui Meu –
Din Templul cel sfânt a lui Dumnezeu’

Ori în Casa de rugăciune, și-n orice adunare
Rânduielile care-s lumești aduc tulburare,
Că nu-i casa de negoț a unor negustori
Ci, locul de închinare pentru închinători
Adevărați, care se închină mereu și mereu
În duh și adevăr slăvind pe Dumnezeu.

Aici nu este locul de lucruri străine
Ci totul se supune rânduielii divine,
Fără ‘mese și scaune’ din lume aduse
Fixate-n niște datini și dogme impuse…
Fără ‘porumbeii’ aduși din altă parte
De fățarnici care vând iluzii deșarte…
Că orice rânduire care nu vine de sus
De la Dumnezeu Tatăl prin Domnul Isus,
Vine de la vrăjmașul acela care mereu
Caută să strice lucrarea lui Dumnezeu,
Tulburând cu niște lucruri ce par de folos
Pe cei ce sunt chemați să fie-ai lui Hristos;
Și reușind adesea pe mulți să-i ispitească
Cu felurite obiceiuri de sorginte lumească
Plecându-le inima spre lucruri ce pier –
În loc să își strângă o comoară în cer.

Dar unde intră Isus, cu puterea Lui divină,
Toate lucrurile ascunse le scoate la lumină,
Că numai în lumina Lui se vede totdeauna
Ce-i bine și ce-i rău, adevărul și minciuna,
Răsturnând acele dogme și datini obișnuite
Cât ar fi ele de vechi, cât ar fi de întărite…

Și atunci când într-o inimă intră Hristos
Vechiul este răsturnat și afară e scos
Cu toată rânduiala de natură lumească,
Căci El este Sfânt și vrea să locuiască
Într-o inimă curată, și de aceea va face
Toate lucrurile noi, în lumină și pace,
Ca prin aceste lucruri noi să trăim
Și Isus nu ne cere decât să-i dăruim
O inimă curată și cu credință deplină,
O inimă neprihănită care să fie plină
De dragoste și îndurare, de multă bucurie,
De smerenie și blândețe și de credincioșie…
Să fie mereu însoțite de un duh credincios –
Să aibă ca pecete mireasma lui Hristos.

 Ioan Vasiu

Închinare fără sfințire

„Atâtea inimi zăvorâte
Dorinți dintr-o slavă deșartă
Și negreșit sunt inimi multe
Ce slava Mea nu o mai poartă.”

Este o slavă sclipitoare
Pe care doar scrie „Isus”
Dar e la om închinătoare
Și-i fals numele ce și-a pus.

Căci mulți pretind că Mi se închină
În Duh, dar nu e Duhul Meu
Căci Duhul Meu este lumină
Nu e cântare către eu.

De multe ori vă cântați vouă
Să gâdile auz și fire
Și în zadar așteptați rouă
Căci astfel roua Mea nu vine.

Poate-ai să spui:
O, Doamne, Ție ne închinăm, adevărat!
Dar oare închinarea cui
Mai vine din cuget curat?

Când vorbești cu Mine-n fugă
Te grăbești la ale tale
Unde-i înflăcărata rugă
Și tăinuirea din odaie?

Unde-i lacrima fierbinte?
Unde ți-e fața senină?
Când îmbrățișări divine
Te încălzeau cu-a Mea lumină.

Nu te sfii să fii ce ești
Pe oameni poți încredința
Eu știu că doruri pământești
Frământă azi inima ta… „

Așa auzeam, un glas pe care
Îl cunoașteam ca fiind Cel Sfânt
Și-am zis cu voce întrebătoare
O, Doamne, Tu ești Foc, eu… lut.

M-atinse în taină cu-un cărbune
Un înger de pe plaiuri sfinte
Și spuse hotărât: ” Tu spune
Toate cuvintele auzite!”

Dar eu… Ce păcătos, țărână
Cum aș putea ca să grăiesc?
N-aș îndrăzni măcar cu o mână
S-ating sublimul cort ceresc.

Arată-mi, Doamne, îndurare,
Nu sunt mai bun ca frații mei!
Stau înaintea Ta, ce onoare!
Mai păcătos mă simt ca ei… „

Din nou, cu inimă de Tată
De Dumnezeu, cu bunătate
Aceeași dragoste curată
Continuă, plin de dreptate:

„Eu te-am purtat din vremea-n care
Mă căutai cu foc și zel
Și azi… ce nevegheri, ce stare
Ți-au stins din foc, din dor, din țel!

Ți-am pus pe cap sfântă cunună
Și haina cea de fiu ți-am dat
Căci te-am purtat cu a Mea mână
Tu al Meu fiu, Eu, Împărat.

Dar chiar acum, într-un târziu
Când toate stau ca să apună
Privesc cu dor la al Meu fiu
În taine, vorbe să Îmi spună.

Iar el… ar vrea cu a lui mână
Să cârmuie bărcuța lui
Să nu mai mergem împreună
Să fie el cârmaciul lui…

Ce dor străin te-atinge, spune!
Cum de nu simți iubirea Mea?
De atâtea ori ți-am spus pe nume
Și te-am scăpat în vreme grea.

Am depărtat săgeți arzânde
Să fii scăpat, să rămâi tare
Și tot Eu mâinii tremurânde
I-am dat putere, vindecare.

Te chem acum, rămâi cu Mine
Și curăță inima ta
Nu asculta șoapte străine
Tu ești scumpă lucrarea Mea.

Mai luptă, roagă-te, sfințește
Și inimă și duh și trup
Pe Min’ suprem Mă prețuiește
Căci numai Eu pace îți aduc.

Și te privesc, te vreau al Meu
Căci am plătit un preț ceresc
Să trăiască sufletul tău
Căci ești al Meu și te iubesc.”

Gabriela Bucur 

Cine suntem?

Suntem creați după a Lui asemănare
Suntem pe planetă nu la întâmplare
Al nostru Stăpân a pus în noi voință
Să Îl slujim prin har și prin credință.

În noi a fost plantat gândul veșniciei
Și de aceea iubim starea vredniciei
Am fost eliberați din grota ignoranței
Și-am fost înzestrați cu aripile speranței.

Ne-au spus că provenim din cimpanzeu,
Că-i fantezie să crezi în Dumnezeu
O, ignoranți cu universitate
Doar El să vă transforme gândul poate!

Suntem neam salvat prin sângele jertfei,
Cunoaștem că-n dumnezeire sunt trei
Nu, pocăința nu e complicată
Am acceptat chemarea binecuvântată.

Precare ipoteze nu ne atrag
Cuvântul Sfintei revelații ne e drag
Dumnezeiești cerințe ne fac traiul activ
Programul ceresc transmis e instructiv.

Nu suntem pe drumul spre niciunde
Și nici duși de dogme ce-apar să ne inunde
Spre glorii eterne traseul ne-ndreaptă
Suntem pelerini urcând din treaptă-n treaptă.

Cine suntem? Se pune întrebarea
Urmași ai Celui ce ne-a dat iertarea
Comorile noastre nu sunt pământene
Spre Paradis ‘nălțăm brațe și antene.

N-avem nici un merit pentru ce suntem
Tot meritul e al Stăpânului suprem
Tot ce de la El vine e bun și perfect
I se cuvine închinare și respect.

N-am fost destinați pentru pierzare
Ci, iar, facem cuvenita precizare:
Suntem creați pentru splendori divine
Cu-acei care în Duh doresc să se închine.

George Cornici

4 Mai

„Cum poate omul să-şi facă dumnezei, care nu sunt dumnezei?” Ieremia 16:20

Un mare păcat al Israelului din vechime a fost idolatria; Israelul spiritual are tendinţa să-i urmeze pilda. Mamona îşi ridică încă viţelul de aur spre închinare, şi altarul mândriei nu a fost dărâmat. îndreptăţirea de sine luptă din toate puterile ca să-i acapareze pe cei aleşi, şi pofta îşi ridică altare la toate colţurile. Cei dragi sunt adesea cauza multor păcate. Domnul este îndurerat când îi vede pe credincioşi iubindu-şi peste măsură copiii. Iubirea aceasta se va transforma în blestem, şi ei vor fi pentru noi o capcană, aşa cum a fost Absalom pentru David, sau ne vor fi luaţi pentru totdeauna, lăsându-ne nemângâiaţi.

Dacă creştinii vor să-şi ude perna cu lacrimi în fiecare seară, lăsaţi-i să-şi iubească fără măsură copiii. Este adevărat că ei „nu sunt dumnezei”, fiindcă obiectele iubirii noastre nebuneşti sunt binecuvântări îndoielnice, mângâierea pe care ne-o oferă ei este primejdioasă, şi ajutorul pe care ni-l vor da în ziua necazului este foarte mic. De ce suntem atunci atât de vanitoşi? Ii compătimim pe bieţii sălbatici care se închină dumnezeilor de piatră, dar noi ne închinăm unui dumnezeu de aur. Care este deosebirea dintre un dumnezeu de carne şi unul de lemn? Principiul, păcatul, nebunia sunt aceleaşi, dar în cazul nostru crima este agravată de faptul că avem mai multă lumină, şi păcătuim în ciuda ei.

Păgânii se închinau unor zeităţi false, dar ei nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu. Noi comitem două păcate atunci când ÎI uităm pe Dumnezeu şi ne întoarcem spre idoli. Fie ca Domnul să ne izbăvească de această fărădelege!
Sunt idoli care m-au robit Şi m-au făcut să uit de Tine; Ajută-mă, Isuse, să-i trimit De unde au venit, şi să-ţi slujesc Cu gânduri de lumină pline.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Ca si Toma

In duminica-nvierii, catre seara, adunati
Stau cu usile-ncuiate ucenicii, spaimantati
De Iudei; dar dintr-o data-i copleseste-o spaima noua,
Intre ei Isus apare si le spune: „Pace voua!”

Si dupa aceste vorbe mainile le-a aratat,
Si-apoi coasta; ucenicii tare mult s-au bucurat.
Ce adanca fericire si ce mare mangaiere,
Domnul este viu, si iata-L, e real, nu-i o parere.

Insa Toma, zis si Geaman, numarat printre acei
Doisprezece, fara unul, nu era atunci cu ei;
Si i-au spus cand se-ntalnira: „Am vazut pe Domnul!” Toma,
A venit pe neasteptate in mijlocul nostru-aidoma.

Vreau dovezi, raspunse Toma, mana mea in palma Lui
Vreau sa-mi pun, si vreau sa pipai semnul urmelor de cui,
Si in coasta Lui de-asemeni mana mea vreau sa mi-o pun,
Nu voi crede daca-aceste evidente nu le-adun.

Trec opt zile. Ucenicii iar in casa se aduna,
Toma, de aceasta data, cu ei este impreuna,
Si Isus din nou apare si le spune: „Pace voua!”
Si lui Toma: ‘Ia priveste mainile Mele-amandoua.

Adu-ti degetul, si mana pune-ti-o in coasta Mea,
Si nu fi fara credinta’, caci sunt viu, Ma poti vedea;
Special, chiar pentru tine am venit acuma Eu,
„Domnul meu”, raspunde Toma, Tu esti „Dumnezeul meu!”

Ca si Toma, si eu, Doamne, am umblat dupa dovezi,
Straduindu-ma zadarnic sa-nteleg cum Tu lucrezi,
Si, cand planul Tau prea tainic si maret s-a dovedit
Pentru mintea mea ingusta, eu atunci m-am indoit.

Speciala intalnire insa Tu mi-ai acordat,
Si-am crezut ca pentru mine ai murit si-ai inviat.
Multumirea si-nchinarea Ti le-aduc acuma eu,
Tu esti Domnul meu, Isuse, si esti Dumnezeul meu!

Inspirata din Ioan 20:19-29.

Anca Winter