Izbucnesc în mine râuri

Izbucnesc în mine, Doamne,
Râuri mari de bucurie,
Şi-n adâncă închinare
Mă predau cu totul Ție.

M-ai umplut de mângâiere,
Sus mi-ai ridicat obrazul;
Mi-ai dat viață şi putere
Şi-ai îndepărtat necazul.

Copleşită mi-e făptura
De iubirea Ta deplină;
Cântă inima şi gura
Frumusețea Ta divină.

Te ador, Isuse dragă,
Eşti odihnă, fericire,
Eşti comoara mea întreagă,
Tu eşti sens şi împlinire.

Când privesc la Tine, Doamne,
La lucrarea Ta măreață,
Bucuria mă cuprinde,
Lacrimile curg pe față.

Să cunoască lumea toată:
Cel ce se încrede-n Tine,
Nicidecum şi niciodată
Nu va fi dat de ruşine!

Paula D 

Din nou sunt copil

Copil sunt acum, alerg printre flori,
Descopăr pe rând ai lumii fiori.
Păşesc pe nisip şi teama înving,
Uimire e-n toate, chiar stele ating.

Ce lungă e ziua, e timp din belşug
Şi gust bucuria, de nimeni nu fug.
Mă-ncred în ce văd şi fără să ştiu
Aduc închinare slăvind ce e viu.

Dar somnul din noapte e-adânc tulburat
De chipul văzut, de tot ce-am visat,
De omul în negru ce-aleargă în spate,
Scăpare nu am, să fug nu se poate.

A zilei plăcere şi-a nopţii durere
În timpul ce trece, le port în tăcere.
Şi-n gânduri mă-ntreb: ce este-acest eu,
De unde mă aflu, avem Dumnezeu?

Spre mine din jur, răspunsul se-ndreaptă
Prin şansă sunt toate, făcute din piatră.
Nevoia de eu, tu azi împlineşte,
Să-ţi fii dumnezeu, e tot ce lipseşte.

Ce mult a crescut tot eu-ul din mine,
Păreri sunt în jur c-arăt foarte bine.
Dar visul din noapte nicicând n-a-ncetat,
În suflet sunt prins în poveri şi păcat.

Sunt singur cu mine, tristeţi mă pătrund,
Războinice gânduri în suflet inund’
Şi totuşi, o voce îmi face chemarea
Să vin înapoi, să am împăcarea.

– Eu sunt, Cel ce Sunt, alături de tine
Şi eu-ul cel porţi, creat e de Mine,
Izvoare de viaţă la Mine găseşti,
Spre tine curg toate, te rog să primeşti.

E Vestea cea bună ce Isus îmi aduce,
Scăpare de moarte, primit-am la cruce.
Din nou sunt copil şi teama înving,
Uimit sunt de Domnul şi-acum Îl ating.

 Hurdubae Grigore 

Fariseul şi Vameşul

Ne spune Domnul într-o consemnare
De unii ce-i dispreţuiau pe fraţi
Ei se credeau mai sfinţi, mai luminaţi
Decât ceilalţi prezenţi în adunare.

La Templu doi urcau la rugăciune,
Un fariseu şi-un vameş, împreună,
Veniseră cu o dorință bună
Lui Yahweh să-i aducă-nchinăciune.

Începe fariseul cel cu vază:
“Oh, Doamne, ce prielnic e popasul!
Să-Ţi mulţumesc acum sosit-a ceasul”
Ochii şi-a ridicat… şi cu emfază…

I-a aţintit asupra-acelui vameş.
“Îţi mulţumesc că sunt curat în cuget,
Noian de bine fac fără să preget”
Şi a continuat semețul vameş:

”Sunt nelipsit la slujba casei Tale,
Mi-aduc aportu-aşa cum se cuvine,
Cuvântul Torei îl cunosc prea bine,
De-o viaţă mă silesc pe dreapta cale.

Nu-s întinat ca vameşul acesta,
Vândut, mişel, de ţară trădător,
Eu fraţii nu mi-i fur, nici nu-s dator!
Întreaga mea ființă îl detestă….

Corupt nu sunt şi nu-s nici hrăpăreţ,
Onoarea altuia n-am terfelit,
Mă socotesc un om neprihănit
Şi cred că ai cu mine-un plan măreț!”

Şi şi-a adus şi vameşul ‘prinosul’,
Dar nu-ndrăznea nici ochii să-şi ridice
Bătându-se în piept, în urmă, zice:
“Fă-ti milă şi cu mine, păcătosul!”

Apoi, încheie Domnul spre-nvăţare:
Cel ce se-nalţă singur pierde harul,
Pierduţilor adusu-le-am Eu darul
Doar cel smerit avea-va înălţare!

Olivia Pocol

Psalmul 122

Mă umplu și sunt plin de bucurie
Când mi se face nobila chemare
Atunci când “Haidem” mi se zice mie
“La Casa Domnului de închinare”.

Ierusalime-n porțile-ți mărețe
Picioarele mi se opresc deodată
Tu ești orașul plin de frumusețe
Zidit ca dintr-o singură bucată.

Acolo semințiile se urcă
După-a lui Iacov lege câte sunt,
Dorind lui Dumnezeu ca să-I aducă
Prinos de laudă Numelui Său Sfânt.

Fiindcă-s acolo scaune de domnie
Ce-s folosite pentru judecată
Sunt scaunele de împărăție
A casei ce lui David i-a fost dată.

Rugați-vă ca pacea să abunde
Ierusalimul să trăiască-n tihnă
Iar cei ce te iubesc să aibă unde
Să vină să se bucure de-odihnă.

Între-ale tale ziduri pace fie
Și liniște în casele-ți domnești
Pentru acei ce-s frați și prieteni mie
Doresc în sânu-ți pacea să primești.

Din pricină că Domnul are-o Casă
Și Dumnezeu se odihnește-n ea
Din pricină că e cea mai frumoasă
Îți fac urări spre fericirea ta.

Daniel Hozan 

O inimă deschisă sau o inimă împietrită faţă de alţii?

Cristos… mijloceşte pentru noi… Duhul… mijloceşte pentru sfinţi.

Romani 8:34;27

Avem oare nevoie de un argument mai puternic decât acesta pentru a deveni mijlocitori: Cristos „trăieşte pururea ca să mijlocească“; Duhul Sfânt „mijloceşte pentru sfinţi“? Trăim noi într-o asemenea relaţie cu semenii noştri, încât să facem lucrarea de mijlocire ca nişte copii ai lui Dumnezeu învăţaţi de Duhul Său?

Să începem cu împrejurările în care ne aflăm – casele noastre, afacerile noastre, ţara noastră, criza actuală care ne atinge atât pe noi, cât şi pe alţii -suntem noi copleşiţi de aceste lucruri? Ne scot ele din prezenţa lui Dumnezeu, nelăsându-nc timp pentru închinare? Dacă e aşa, haideţi să ne oprim şi să intrăm într-o astfel de relaţie vie cu Dumnezeu, încât relaţia noastră cu alţii să poată fi menţinută pe linia mijlocirii prin care Dumnezeu realizează minunile Lui.

Ai grijă să nu o iei înaintea lui Dumnezeu tocmai prin dorinţa de a face voia Lui. Noi alergăm înaintea Lui implicându-ne într-o mie şi una de activităţi şi, în consecinţă, devenim atât de împovăraţi din cauza oamenilor şi a greutăţilor, încât nu ne mai închinăm Domnului, nu mai mijlocim. Dacă povara şi apăsarea vin asupra noastră şi noi nu ne aflăm într-o atitudine de închinare, ele vor produce în sufletul nostru nu numai împietrire faţă de Dumnezeu, ci şi descurajare. Dumnezeu aduce mereu în calea noastră oameni pentru care nu avem nici o afinitate şi, daca nu trăim într-o atitudine de închinare în faţa lui Dumnezeu, tendinţa naturală este să-i tratăm fără dragoste, să le oferim un verset care împunge ca o lance, să le dăm un sfat dojenitor şi să-i lăsăm. Un creştin fără inimă trebuie să fie o cumplită întristare pentru Domnul nostru.

Trăim noi astfel, încât să putem mijloci împreună cu Domnul nostru şi cu Duhul Sfânt?

Oswald CHAMBERS

Să ne unim!

Să ne unim cu toți în rugăciune
Și să strigăm cu voce de Arhanghel
Să Îl strigăm cu glas smerit, pe Domnul:
El e Izbăvitorul! Salvatorul!

Să ne unim în duh și închinare,
Să ne unim în dragoste ca frații,
Să ne deschidem inima cu pace
Și să lăsăm ca dragostea, să curgă.

Să ne rugăm și trâmbița să sune,
Să sune cu putere, să răsune,
Să cheme inima la rugăciune
Și sufletele să se unească! Unul!

O, de-am striga c-un glas spre Domnul!
O, de-ar striga întreaga țară, România!
O, de-am privi în sus, cu ochii umezi,
Nu ne-ar lasă orfani, Mântuitorul, Sfântul.

Unde sunt ai noștri înțelepți? Bătrânii!
Unde e Wurmbrand, acel ce-a suferit?
Unde sunt cei ce-au fost bătuți, uciși?
Unde sunt cei ce n-au fugit de luptă?

Unde sunt martirii plini de Duh?
Să ne îndemne la El să ne smerim?
Să ne învețe că în luptă, prin El, vom birui?
Unde sunt frații? Să ne unească-n Duhul?

O, România, popor ce ai luptat,
Ești părăsit, uitat, bătut, disprețuit;
Ești ca un orfan! Scuipat și jefuit,
Trist, pe drumuri! Fugărit!

O, cheamă pe Acel ce te-a chemat!
Strigă pe Acel ce te-a creat!
Caută pe Acel ce te-a găsit!
Urmează pe Acel ce te-a zidit!

Maria Rank 

Ce multe frământări

2 Timotei 3:1-17

Ce multe frământări sunt chiar acum în lume,
Nelegiuirea urcă sălbatică pe culme,
Cu valuri de păcate tot mai nestăvilite,
Cu nopți fără lumină și suflete rănite…
Dureri de nedescris, mulți ochi înlăcrimați,
Cu oameni tot mai reci și tot mai dezbinați…
Dar peste veacuri sună al profeției glas:
Se-apropie sfârșitul și-al judecății ceas!
Cei ce vedeți dezastrul și cautați scăpare,
Vă pocăiți degrabă de orice nepăsare,
Prin rugăciune cereți iertare, prin credință,
La Domnul care dă și har și biruință!

Se răspândesc în grabă vești ce-s tot mai rele,
Rătăciri cumplite, patimi tot mai grele,
Lumea-i în derivă într-o grea robie,
Într-o falsă pace, falsă bucurie…
Rezidind cu râvnă un nou Babilon,
Unde vechiul șarpe stă ascuns pe tron,
Unde din mândrie răul se impune,
Goană după vânt și deșertăciune…
Cei ce nu mai cred sfânta învățătură,
Nu mai au repere, nici dreapta măsură,
Stres și tulburare, minți întunecate,
Progresism ateu ce duce la moarte.

Iată cum Scriptura azi se împlinește,
Tot ce-i scris în ea se adeverește,
Trăim zile sumbre, zilele din urmă,
Când ispititorul viața-n mulți o curmă…
Inimi fără milă ce seamănă jale,
Cad bătrâni și tineri în a morții vale…
Greu să mai găsești oaze de lumină,
Oameni credincioși ce dureri alină…
De aceea strig, chem fără-ncetare:
Veniți prieteni dragi toți la închinare!
Ce e scris în Carte credeți, împliniți,
Ca să fiți salvați și-n veci fericiți! , ,

Teodor Groza

Armele misionarului

“Te-am văzut când erai sub smochin.” Ioan 1:48

Noi ne imaginăm că vom fi gata de luptă când va apărea o mare criză, dar acea criză va arăta doar din ce suntem făcuţi, ea nu va pune nimic în noi. “Dacă Dumnezeu lansează chemarea, desigur că mă voi ridica la înălţimea situaţiei.” Nu o vei face dacă nu ai răspuns chemării în locul unde te afli, dacă nu ai fost ceea ce trebuia să fii înaintea lui Dumnezeu acolo. Dacă nu faci lucrul care este cel mai aproape de tine și pe care Dumnezeu l-a pus acolo, atunci, când apare criza, în loc să fii găsit pregătit, vei fi găsit nepregătit. Crizele dezvăluie întotdeauna caracterul.

Închinarea personală adusă lui Dumnezeu este cerinţa esenţială a pregătirii. Vine timpul când nu va mai fi posibilă viaţa “sub smochin”, când vei trăi în văzul celorlalţi, în lumina strălucitoare şi în lucrare, şi vei descoperi că acolo nu ai nici o valoare dacă nu te-ai închinat în ocaziile zilnice la tine acasă. Închină-te aşa cum trebuie în relaţia ta privată şi, când Dumnezeu te va scoate în public, vei fi gata, deoarece te-ai pregătit în viaţa ascunsă, pe care nu a văzut-o nimeni altcineva decât Dumnezeu. Apoi, când va apărea criza, Dumnezeu se va putea baza pe tine.

“Nu mi se poate cere să trăiesc o viaţă sfântă în împrejurările în care mă aflu; nu am acum timp pentru rugăciune, pentru citirea Bibliei şi apoi, încă n-a venit ocazia să lupt; când va veni, bineînţeles că voi fi pregătit.” Nu, nu vei fi! Dacă nu te-ai închinat în ocaziile de fiecare zi, atunci când vei intra în lucrare, nu numai că vei fi nefolositor, dar vei fi şi o piedică uriaşă pentru cei din jurul tău.

Viaţa de închinare ascunsă, personală este atelierul în care se pregătesc armele misionarului.

Oswald CHAMBERS

Apa vieții!

Lumea e însetată după ceva,
Ea caută implinerea prin pofta sa.
Chiar dacă bea apă, e tot însetată,
Căci nu vrea să bea apa adevărată.

Unii beau din belti și alții din râuri,
Unii de pe stâncă, alții din pârâuri.
Și după ce-au băut, le este tot sete…
Fac și mari eforturi, dar în zadar sunt toate.

Marea mulțime e tot însetată,
Ea caută și caută mereu, lucruri sau
persoane…
Ceva în lumea aceasta, ceva pentru alinare. .
Un leac sau ceva pentru vindecare.

O sorb, se îndoapă cu amărăciune…
Chiar dacă e murdară, ei beau fără încetare.
Nu stau puțin și să se întrebe:
Ceea ce eu beau oare nu e fiere?

Unii se opresc și chiar meditează,
Văzând în urma lor, o urmă murdară…
Dar își spun în minte, chiar dacă-i așa,
E plăcut, frumos, nu mă interesează…

Își continuă viața, poate și mai rău…
Gustă chiar din toate, neștiind că după,
Va urma amarul, și apoi necazul,
Și, la sfârșit, va veni și iadul…

Stau și mă gândesc câtă nepăsare!
Pentru cei ce știu că apa e murdară…
Și totuși ei nu vor ca să nu mai bea,
Merg tot înainte, urmând calea aceasta.

O cale care duce direct înspre abis!
Ceva întunecos, ceva fără sfârșit.
Un loc nu pentru oameni ci pentru îngerii
căzuți…
Acolo va ajunge omul, dacă n-acceptă „apa
vieții” care e Isus.

Există o apa a vieții? Există oare Isus?
Există oare? se întreabă unii…
Se întreabă și cei ce cred că este doar un mit,
Dar cred în continuare că a fost doar o
poveste.

Și o țin așa fără să facă vreo cercetare,
Fără să strige înspre ceruri, pentru salvare.
Căci în cer este „apa vieții”, acolo este Cel ce-
i viu,
Acolo este și iertarea ce ne-a dăruit-o
Dumnezeu prin Fiu!

El a sacrificat chiar pe propriul Fiu pentru
omenire,
A dat tot ce a avut mai scump, a murit pentru
tine.
A plătit tot ce tu nu puteai vreodată,
Pironind păcatul pe-o cruce înaltă.

Și tu stai așa, fără vreo acțiune?
Fără lacrimi amare? fără o prăbușire?
Fără închinare? fără implorare?
Cere-I astăzi milă și a Sa îndurare.

Cheamă-L pe Isus în viața ta,
Astăzi se mai poate, este șansa ta.
Nimic să nu te oprească, fugi la El acum,
Predă-ți viața în mână Lui.

El te va schimba într-o făptură nouă,
Va arunca haina ta murdară și îți va da una
nouă.
Albă și imaculată, în sânge sfânt spălată,
De însuși Isus, Cel cea fost răpus.

Și îți va spune să trăiești frumos,
Drept să fii în toate, sfânt cum El a fost!
Biblia te va îndruma spre Împărăție,
Spre Tatăl, spre Isus, spre cerul cel de sus.

Samuel Holbura 

Măreţie şi splendoare

Mă plec în faţa măreţiei Tale sfinte
Şi recunosc Domnia Ta, în viața mea
Ascultă glasul meu şi dă-mi cuvinte
Să preamăresc deplin lucrarea Ta.

Tot ce ai creat, e o splendoare
E măiestria unui mare arhitect
Cu mâna Ta, ai aşezat hotare
Şi toate se supun si se opresc.

Tot universul stă în închinare
În fața unui Creator desăvârşit
Înconjurat de Slavă şi onoare
De frumuseți, ce nu mai au sfârşit.

Când ochii Tăi privesc întinsul zării
Iar soarele răsare, chiar din mări
Apoi se ascunde, după culmea văii
Recunoscând a Tale mari puteri.

Se închină astrele în faţa Ta Stăpâne
Şi stele cad din cer, când le priveşti
Când sutele de galaxii, le chemi pe nume
Şi toate-ți spun: O cât de mare eşti!

Venim şi noi cu coru-ntreg de astre
De galaxii, de stele şi de nori
Alături de luceferii de dimineață
Te preamărim de seara, pâna-n zori.

Şi-n fiecare zi te adorăm Stăpâne
Căci viaţa noastră, Tu ai Luminat
Prin soare, ce răsare şi apune
Pe bolta unui cer inmaculat.

Cu apele ce izvorăsc din stâncă
Şi satură atâţia însetaţi
Iar, roua dimineţii se proşterne
Peste câmpii şi peste munţi înalţi.

Cu toată strălucirea bogăției
Şi atâtea frumuseți, ce ai creat
Minunea ce cuprinde-adâncul mării
Prin toate Doamne, Tu eşti Lăudat.

Iar, într-o zi când vom ajunge acasă
Splendori, ce mintea noastră n-a visat
Şi frumuseţi ce ochiul nost de carne
Să vadă pe pământ, nu i-a fost dat.

Dar, când lumina razei Tale sfinte
Va transforma deplin fiinţa mea
Te voi privi în toată Măreția
Şi voi slăvi în veci Lucrarea Ta.

Ion Popescu